Andrei Popescu

“Grigore Filipescu a fost un personaj controversat și inconstant, cu un temperament violent și plin de contradicții, imaginea sa nefiind una pozitivă. Opinia publică îl compara cu tatăl său, Nicolae Filipescu, la înălțimea căruia nu s-a ridicat, fiind considerat doar „micul moștenitor al unui nume mare”. În acest sens sunt sugestive poreclele puse de contemporanii săi, cum ar fi „Grigoraș”, „Grigoruță” sau „Griguță”, care subliniau tocmai acest fapt. De altfel, Mihail Manoilescu spunea că se deosebește de Filipescu prin faptul că „în timp ce el este fiul tatălui său, eu sunt tatăl fiului meu”. Alexandru Topliceanu considera că faptul că era fiul lui Nicolae Filipescu l-a ajutat la începutul carierei, dar nu i-a fost de folos mai târziu. Tot Topliceanu spunea, în 1935, că Grigore Filipescu nu mai reprezenta nimic, fiind „fiul lui Nicolae Filipescu și atât”, adăugând, totuși, că era un „exemplar unic”. Mergând pe aceeași idee, Gongopol contrazicea această părere, afirmând că „Filipescu n’a fost decât unul... Unicul!...”. Petre Ghiață spunea despre el că se străduia din răsputeri să onoreze numele tatălui său, muncind, riscându-și averea, lovind orice adversar pe care îl considera nedemn de a juca roluri de răspundere la conducerea țării. Nu avea prea multe mijloace intelectuale, însă a reușit să se remarce ca jurnalist și vorbea fluent limba franceză. Încă de la începuturile carierei sale politice, mari personalități l-au desconsiderat pe tânărul „Grigoraș”. Am văzut într-unul dintre capitolele precedente ce impresie negativă lăsase asupra lui Barbu Delavrancea. De asemenea, un alt lider conservator, criticul literar Titu Maiorescu, considera că avea „toate defectele tatălui și nici una din calitățile sale”. Această imagine era una normală, din moment ce printre primele activități prin care s-a remarcat Grigore Filipescu s-au numărat câteva bătăi și dueluri sau refuzul de a fi trimis pe front.”
― Andrei Popescu, Grigore Filipescu. Viața, activitatea și năzbâtiile unui om politic controversat