Skandenberg

De când mă știu, tata mă bate de mă-ndoaie la skandenberg. Doar de vreo două ori, când eram copil, m-a lăsat să câștig, dar nici atunci nu exagera cu favoruri. Tata, când joacă, joacă, nu se preface. Brațul lui osos și palma mare de constructor tot timpul mi-au îndoit mâna ca pe un vreasc – putea să mi-o și frângă, dacă voia –, nu i-a luat niciodată mai mult de trei secunde ca să o izbească de masă. Pe măsură ce a prins a îmbătrâni, l-am mai încercat, dar am observat că eu îmbătrânesc și mai repede. Tot trei secunde ca să mă facă varză. Acum, când de vreo două săptămâni are stimulator cardiac, mă gândesc să-l provoc din nou. Numai că se simte foarte bine și cred că, o dată trecut pe baterii, e și mai Iron Man decât înainte. Și iar mă fac de râs :)