Şi hoţii au viaţa lor
Am avut o colegă prin liceu. Frumuşică, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mediocră în tot ceea ce făcea. Nu ieşea cu nimic în evidenţă. Tot ce ţin minte e un nume şi faptul că stătea la două bănci în faţa mea cu o altă colegă, Ioana. Într-o zi lui X îi dispar din geantă bani. Tipul, X, era fiu de patron, putred de bogat, umbla mereu în haine noi şi cu atitudinea celui căruia i se cuvin chestii. Îl detestam pe X pentru că era extrem de prost. Genul de om care respira pe gură, cocalarul zilelor noastre. Dar lui X îi dispar bani mulţi din geantă. Mai în glumă, la început, X întreabă colegii unde îi sunt banii. Nimeni nu ştia nimic aşa că X începe să se impacienteze. Îi dispăruse la urma urmei un salariu de om din rucsac. Încep investigaţiile, presărate desigur de glume şi acuze amuzante. Ne acuzam în glumă unii pe alţii ca nişte copii de clasa a X-a ce eram. Problema e că banii nu au apărut nici după ora de istorie aşa că X devenea nervos. S-a îngroşat gluma şi-a intervenit diriginta. Cumva – nu ştiu cum – bănuiala a căzut pe Ioana. Rămăsese singură în clasă la un moment dat (parcă) şi era principalul suspect. Fata a început să se apere, apoi să tremure, apoi să plângă. Colega ei a consolat-o la început dar apoi s-a retras şi s-a alăturat celor care o acuzau. Ioana era ca şi terminată – toate probele erau împotriva ei.
Au dus-o pe Ioana în WC, au percheziţionat-o, i-au scos toate caietele din geantă, au căutat-o şi-n pantofi. Banii nu erau de găsit şi Ioana era speriată rău. Se apropia finalul de zi şi trebuia să plecăm acasă aşa că X a ameninţat că va chema poliţia dacă nu-i apar banii. S-au format divizii care începuseră să-i întrebe pe cei din clasele mai mari dacă ştiau ceva. Şi aşa s-a adeverit în cele din urmă că cineva o văzuse pe colega Ioanei la etajul inferior în pauza în care dispăruseră banii. Intrase în WC-ul profesorilor. Şi era clar pentru toţi că nu avea ce căuta acolo. Aşa că s-au dus colegii mei şi au scormonit tot şi au găsit portofelul ascuns după un vas de toaletă.
Şi-aici s-a schimbat radical povestea. Nu doar că nu Ioana era hoaţa dar ne-am dat seama că a ei colegă de bancă, prietenă de doi ani, făcuse totul ca bănuiala să continuie să plutească deasupra Ioanei. Long story short, colega Ioanei furase banii pentru că văzuse ea nişte pantofi într-un magazin şi îi voia neapărat.
Au exmatriculat-o pe colega Ioanei după ce-a mai stat câteva zile ruşinoase cu noi, de ne uitam la ea ca la elefantul verde. Era hoaţa, era pătată, o detestam cu toţii pentru ce-i făcuse Ioanei. Poliţia n-a mai fost implicată dar colega Ioanei a zburat din liceu.
M-am întâlnit cu ea după câteva luni. Avea aceeaşi aroganţă în priviri. Mi-a spus că e mai bine aşa – oricum voia să se angajeze, nu să-şi continuie studiile. Va munci şi va avea banii ei. Ţin minte că încă de pe atunci mă gândeam că fără un liceu terminat nu va ajunge mai mult de vânzătoare într-un ABC.
Şi mi-am adus azi aminte de colega Ioanei. Şi-am căutat-o pe Facebook şi – spre surprinderea mea – am găsit-o rapid. A terminat un alt liceu. A făcut chiar şi facultatea în oraş. E căsătorită. Şi nu m-am putut întreba dacă nu care cumva a mai furat şi de la alţii de când a fost exmatriculată. Dacă noii ei colegi au ştiut cu cine stau în bancă. Dacă, mai târziu, la locul de muncă a mai plasat vina şi pe altcineva. Cum îţi continui viaţa după ce ai încercat să scapi basma curată dând vina pe cea mai bună prietenă a ta?
Fosta colegă a Ioanei zâmbeşte în poze. Am recunoscut-o imediat. Cred că are şi copil, judecând după imagini.
Şi hoţii au dreptul la viaţă.
