Despre snobii cărţilor
Citesc de prin clasa I. Aşa – nesilit nici de programa şcolară, nici de părinţi. Prin liceu citeam cam trei cărţi pe săptămână şi am devorat colecţia Nautilus a celor de la Nemira în timp record. Pe la 30 de ani am trecut brusc la nonfiction şi-am renunţat temporar la beletristică în favoarea istoriei, economiei şi a sociologiei. Şi-n tot timpul ăsta m-am lovit de snobii cărţilor care s-au înmulţit odată cu apariţia reţelelor de socializare.
Pe timpul lui Ceauşescu – cei care aţi trecut prin perioada aia poate ştiţi la ce mă refer – nu prea aveai multe oportunităţi de distracţie. La TV erau cam 40 de minute de Viaţa Satului plus 15 minute de ştiri. La cinema se derulau în sistem binar câte două filme pe săptămână, ambele fie western-uri, fie filme de acţiune chinezeşti. La teatru nu prea avea ce să vezi, circul venea în oraş o dată pe an iar calculator nu avea nimeni. Aşa că lumea citea. Lumea citea mult. Cărţile erau foarte ieftine: vreo 3 lei volumul, în condiţiile în care o îngheţată costa tot 3 lei. Pur şi simplu ieşeai la plimbare şi veneai înapoi cu şase cărţi, aşa cum azi vii acasă cu pachetul de biscuiţi sau sticla de sfert de Pepsi. Lumea citea mult pentru că altceva nu prea era de făcut.
Azi se citeşte puţin. Din ce în ce mai puţin. Cititul a ajuns un fel de apanaj al omului dedicat. Să citeşti costă bani şi timp, să citeşti înseamnă să renunţi o vreme la Facebook, Assassin’s Creed şi puzderia de seriale de pe site-urile torrent. Pur şi simplu sunt alte lucruri de făcut în timpul ăla. Problema e că, acum că cititul nu mai e mainstream în România, au apărut cei care vor ca cititul lor să fie identificat cu educaţia, cultura, arta. Cu cât citeşti mai mult, cu atât eşti mai altfel decât media. Cu cât eşti mai altfel, cu atât acel ”altfel” tinde spre bine, nu spre rău. Cititorul nu e viermele de bibliotecă, cel cu ochelari groşi şi fix zero prieteni. Cititorul de azi – ne-o spune Facebook-ul – e fata cu sâni mari şi zâmbet ştrengăresc care postează despre drama de a nu avea timp destul pentru devorat ”Mizerabilii”. Cititorul – ne-o spun reţelele de socializare – este cel care postează citate despre cum mirosul cărţilor nu se poate compara cu răceala unui eReader. Nu ştiu de alţii, dar eu mi-am tocit vederea citind în editorul de texte din DOS vreo 30 de cărţi, că erau piratate şi nu se găseau în România; şi-mi doream pe atunci cu ardoare ceva mic şi econom, ceva precum un Kindle din ziua de azi, să pot tuna pe el rapid vreo 15 TXT-uri şi să le citesc din pat, nu de pe scaun în faţa monitorului.
Cititorii din România zilei de azi – nu toţi, dar o bună parte – sunt fix precum Gheorghe.
Gheorghe – îi zic Gheorghe pentru că nu-mi amintesc numele lui – era un băiat de vreo 22 de ani pe care l-am întâlnit la un ”Schimb de cărţi” ţinut în Oradea. Venea la papion, ca orice hipster care se respectă. Vorbea despre filosofie, Cohelo, bea doar ceai şi avea freza aranjată. Vorbea cu neologisme uneori. Nu l-am văzut aducând nici măcar o carte la întâlniri, nu l-am văzut plecând cu una în mână. Dar Gheorghe a zis o chestie bestială într-o zi. Ţin minte că eram în parcul Cetăţii din Oradea şi era soare. Eram acolo vreo 15 oameni şi Gheorghe vorbea mult şi des despre cât citeşte el. Spusese o cifră greu de crezut, ceva de genul ”20 de cărţi pe săptămână”. M-am uitat cu neîncredere la Gheorghe şi m-am făcut că nu-l ascult. Iar Gheorghe s-a înferbântat şi a tot dat-o cu titluri care variau de la ”Don Quixote” la chestii obscure, ca formaţiile alea cu vreo 6 fani. Iar când cineva l-a întrebat cum, totuşi, poate citi atât de mult (cu ton de ”omule, minţi cu neruşinare”), Gheorghe ne-a dezvăluit secretul lui: citea primele 20 de pagini din carte, apoi ultimele 20. Apoi închidea cartea şi mai trecea un titlu în palmares. Şi aşa citea Gheorghe 20 de cărţi pe săptămână.
Mi-a venit să-l pălmuiesc pe Gheorghe.
Snobii cărţilor sunt din aceeaşi şleahtă ca şi Georghe al nostru. În 10% din timp frunzăresc plictisiţi titluri grele, cu mult peste educaţia lor. Strâmbă din nas la un Tom Sawyer şi apucă hotărâţi Umberto Eco pe care nu-l termină. În restul timpului postează pe Facebook citate despre frumuseţea cititului. Ceva despre cum cărţile ne sunt prieteni. Ceva despre lumea fantastică a paginilor, mirosul, senzaţia. Sunt abonaţi la paginile tuturor anticariatelor din România, din care nu cumpără nimic dar dau like-uri ca să vadă lumea cât de mult apreciază ei Carl Jung. Postează poze cu ei citind, ei gândind, ei aplecaţi încruntaţi peste paginile unei cărţi groase-groase. Fac cluburi de lectură prin cafenele de mâna a doua, locuri în care se adună şi discută despre cu totul altceva. Fac mişcări de stradă vecine cu revoluţia, de se adună în parcuri cu copii identice din ”Crimă şi pedeapsă” şi stau pe treptele teatrului citind. Şi făcându-şi poze unul altuia. Şi citind.
Snobul cărţilor are tragere spre citate obscure, spre ceva zis de cineva cu nume rezonant. Ceva despre gloria cititului, ceva despre cum el în vecii vecinlor nu va accepta o femeie care nu citeşte, fie ea oricum o fi. Despre cu preferă o cultă săracă unei proaste frumoase, să se umecteze toate snoabele că le doreşte şi pe ele cineva. Snobul cărţilor e ăla care are o linie clar trasată între genurile literare şi nu se coboară spre SF, Fantasy sau romanul de capă şi spadă. El pluteşte undeva sus, în metempsihoză, printre numele grele ale literaturii chineze şi un spaniol recent descoperit de o editură din Bulgaria.
Snobul cărţilor e ăla de se plânge mereu că nu are timp, bani sau spaţiu destul pentru cărţi. Oftează în văzul lumii invocând biblioteci ticiste de romane, fotolii comode, JPEG-uri cu fel de fel de paturi sub formă de carte, saltele sub formă de carte, pijamale care imită pergamentul, pisici odihnindu-se peste volume groase. Într-o eră în care un eReader costă 35 de dolari iar spaţiul lui de depozitare e pe undeva pe la 1500 de titluri, snobul cărţilor e conştient că asta contrazice pozele lui cu biblioteci de vis şi susţine sus şi tare că ”mirosul cărţilor e unic”. Ca şi cum nemirosind cartea n-ai putea s-o citeşti. Problema e fix mirosul – că fără miros cartea nu are valoare. Ergo nu ne luăm un Kobo Mini la $35 sau un Kidle la mâna a doua, că dacă le avem pe alea nu ne mai putem plânge online de lipsa de bani, spaţiu, miros. ”Nu e acelaşi feeeling” îţi va spune snobul când îi vei recomanda un dispozitiv cu ecran eInk. ”Nu e ca şi o carte”. Şi va vorbi tâmpenii, pentru că un ecran eInk e fix ca şi o pagină tipărită. Dar snobul nu ştie asta, pentru că preferă să dea bani pe cafele decât pe un eReader care-l va scuti de alţi bani. Cu un Kindle în geantă nu va mai putea posta poze cu el citind, că nu se va vedea coperta cărţii şi – astfel – cine-l mai laudă? În poză va fi doar un eReader banal, iar ăla nu dă bine pe Instagram.
Snobul cărţilor e ăla de umple poll-urile online cu ”Cireşarii”, ”Moara cu noroc” şi alte chestii cerute de programa şcolară. E monstruos cât de mulţi tineri afirmă că a lor carte preferată e ceva scris de Slavici sau Hortensia Papadat Bengescu. Că din cele 15 cărţi pe care au trebuit să le citească în liceu ca să treacă cumva de teza de la română s-au pricopsit fix cu Creangă. Sau ”Sărmanul Dionis”. Un tânăr n-ar trebui să se laude că a citit ”Enigma Otiliei” sau ”Întâia noapte de dragoste…”. Sunt cărţi proaste şi extrem de plictisitoare. Şi cu toate astea, pe Facebook, când e vorba să-şi spună fiecare preferinţele într-ale lecturii, ”Enigma Otiliei” domină de departe topurile. Tineri de toate vârstele se felicită reciproc că au citit-o. E trist să ajungi să te lauzi că ai citit Slavici sau Petrescu. Dintre toate titlurile citite de tine te-a mişcat fix ”Ţiganiada” şi pe aia o treci în top.
Snobul cărţilor e cel care se adună cu alţi snobi să citească în parcuri. În grup. Totul sub egida unei idei măreţe precum ”Să aducem cititul în atenţia publicului”. ”O carte pe săptămână”. ”Cititul e cool”. Nu – cititul nu e cool, la fel cum nu e cool nici să cureţi ştiuleţi de porumb. Cititul e la fel de cool ca şi golitul scrumierei. Nu e nici măcar o necesitate. Cititul e ceva personal, nu ceva ce faci în grup, cu tramvaie zumzăind pe lângă tine şi alţi 20 de oameni stând tăcuţi, adânciţi într-o carte. Citeşti acasă, citeşti în parc, citeşti în metrou, citeşti la şcoală, dar de obicei o faci singur. Când citeşti în grup o faci doar ca să dea bine pe reţelele de socializare, să vadă prietenii că tu te implici în ceva vag cultural. Că nu eşti un prost oarecare. Uite – doar citeşti. Cititul e ceva oarecum intim. Te poţi cel mult preta la a-i citi copilului tău seara, înainte de culcare. Cam aia e limita publică a cititului. Citeşti un fragment scurt în faţa unui auditoriu, ca să-i stimulezi să cumpere, să descopere. Nu citeşti în parc cu alţi hipsteri de vârsta ta, atent să te surprindă poza încruntat deasupra lui Camus.
Facebook-ul a scos la iveală nişa asta a cititorilor snobi. Oameni care citesc primele 20 de pagini şi ultimele 20 de pagini şi-n rest au grijă doar să iasă bine pozele. Oameni care vehiculează literatură grea în postările lor dar n-au bazele literaturii. Oameni care, în general, nu simt nimic când citesc ci văd actul în sine doar ca pe un apanaj al omului educat spre care aspiră. Şi snobul cărţilor trebuie arătat cu degetul. Pentru că tot repetă el cum cărţile sunt prieteni de nădejde şi cum miros cărţile şi cum lumea magică a… Cărţile nu sunt nici prieteni şi nici nu contează cum miros. Nu e nici o lume magică acolo, nici măcar un citat definitoriu care să merite pus în tandem cu cartea. Pentru unii e plăcut să citească şi atât. Pentru ceilalţi e doar lustruirea ego-ului.
