Problematica psihologică a vinovăţiei
Vina joacă un rol important în dezvoltarea umană, de la primele zile ale conştiinţei de sine şi până în ultimele zile ale vieţii. Vina ne modelează viaţa, ne formează legile statului, este o temă centrală în literatură şi este totodată o unealtă importantă în înţelegerea psihologiei individului.
Copiii învaţă repede faptul că pentru a primi dragostea părinţilor şi aprobarea acestora trebuie să se conformeze unui set de reguli. Neconformarea faţă de acest set de reguli atrage după sine dojana, lipsa afecţiunii, lipsa anumitor beneficii sau – în unele cazuri – violenţa fizică sau verbală. Un efect indirect al nerespectării regulilor adulţilor este instaurarea sentimentului de vinovăţie. Pentru evitarea acestui sentiment care aduce cu sine o stare de rău şi anxietate, copiii evită încălcarea regulilor impuse de părinţi, educatori. Învaţă de timpuriu diferenţa dintre ceea ce e permis şi ce nu este permis şi o fac prin intermediul vinei care le crează la nivel fizic şi psihic trăiri specifice, intense. Ulterior în viaţă, nevoia de acceptare din partea celorlalţi ne face să respectăm alte seturi de norme, scrise sau nescrise: legile ţării în care trăim, reglementări de ordin pur social, norme religioase – multe dintre acestea la nivel de conştiinţă comună. În cele mai multe cazuri, refuzul de a te conforma regulilor societăţii atrage cu sine sentimentul de vinovăţie, alături de alte posibile rezultate precum ostracizarea socială, pedeapsa prin privare de libertate, atenţionarea verbală ori judecata sumară – la rândul lor subliniind actul dezaprobat şi generator de vinovăţie.
Pe scurt, vina este acel sentiment pe care îl trăieşti atunci când îndeplineşti sau eşti pe care să îndeplineşti ceva ce ştii că va fi privit cu dezaprobare de către persoanele la care ţii.
Presupunem existenţa a două seturi de coduri morale contradictorii atunci când aducem în discuţie problematica vinovăţiei. Un set de reguli externe – de exemplu – care sunt axate pe anumite norme, şi un set de reguli interne, caracteristice fiecărui individ în parte. Când aceste două seturi se află în contradicţie, putem vorbi despre apariţia sentimentului de vinovăţie. De exemplu, în cazul adolescenţilor care se trezesc atraşi de persoane de acelaşi sex – societatea românească condamnă tacit relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex dar codul moral intern al adolescentului îi dictează prin dorinţă un alt set de norme, mai mult sau mai puţin puternice. Reglementările externe intră în conflict cu cele interne iar adolescentul este cuprins de vină, prins între ceea ce se aşteaptă de la el societatea şi ceea ce-şi doreşte ca individ.
Problema nu diferă prea mult atunci când vorbim despre legi ale statului – inderdicţia de a fura, ucide, viola. Tema vinovăţiei este puternic reprezentată în ”Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski. Raskolnikov este chinuit pe parcursul romanului de vinovăţie, prins între nevoia de a supravieţui (nevoia de bani) şi cea de a respecta normele societăţii şi legiferările acesteia (interdicţia de a ucide). Ultima se dovedeşte mai puternică în final, deoarece vina domină ca tematică romanul după ce Raskolnikov săvârşeşte crima asupra bătrânei cămătărese. Tot în literatură întâlnim vina în ”Procesul” lui Kafka. Joseph K. nu este conştient de motivul vinei dar o resimte puternic pe măsură ce societatea imprimă asupra lui maşinăria aparatului legislativ. Joseph K. este anxios, confuz, încearcă să compare vina lui cu ceea ce ştie despre normele societăţii, Kafka subliniind indirect importanţa respectării acestora.
Prezenţa vinei presupune absenţa fericirii. Evitarea vinei presupune o fereastră către atingerea acelei fericiri. Este modelul după care religia impune respectarea anumitor reglementări şi mecanismul prin care dirijează milioane de suflete de-a lungul secolelor. Respectarea strictelor norme morale şi religioase promite atingerea eternităţii şi a fericirii. Refuzul de a face asta implică o formă sau alta de pedeapsă. Nevoia de a fi fericit este deci strâns legată de absenţa vinovăţiei şi reprezintă totodată o formă de evitare a pedepsei.
Teoria psihodinamică a lui Freud postulează că ne construim mecanisme defensive menite să ne protejeze de vina pe care am resimţi-o în cazul în care am afla cât de groaznice ne sunt dorinţele ascunse. Freud a legat emoţia vinei de stadiul oedipian al dezvoltării psihosexuale, afirmând că în primii ani de dezvoltare fizică copiii se simt atraşi sexual de părinţii de sex opus, asta generând ulterior vină. Erikson avea o altă abordare şi spunea că între vârsta de 3 şi 5 ani copiii dezvoltă emoţia vinovăţiei ca pe un pol opus al jocului de copil. Le este teamă să se dezvolte şi să-şi arate adevărata natură vis-a-vis de jucării deoarece, arătându-şi adevăratele emoţii, ar comite un act cosiderat inacceptabil.
Explicaţia cognitivistă este diferită. Din punctul de vedere al cognitiviştilor, vina este produsă de gânduri, de convingerea oamenior că au făcut ceva greşit. Fie reală sau doar percepută, vina derivă din convingerea lor că urmează să fie pedepsiţi într-un fel sau altul, fie de către ei înşişi, fie de către ceilalţi.
Deoarece avem o tendinţă de a fi egocentrici şi a pune prea mare preţ pe părerea altora, sub presiunea nevoii de acceptare socială, avem impresia că ceilalţi oameni pun un şi mai mare accent pe propriile noastre acţiuni, gânduri, emoţii şi dorinţe. Credem că suntem centrul în jurul căruia se mişcă întregul nostru univers iar încălcarea normelor atrage dezastrul, exprimat aici prin vinovăţie.
Vina poate fi percepută ca urmare a ceva ce am făcut sau ceva ce urmează să facem. Totodată, vina poate fi un efect direct al dorinţei noastre de a realiza ceva interzis, a ceva ce credem că am făcut şi despre care credem eronat care încalcă anumite reglementări. Mai mult, vina izvorăşte din absenţa acţiunii, atunci când ar fi trebuit să facem ceva anume dar fie nu am putut, fie am ales să nu acţionăm. Vina poate transpira şi din lipsa intensităţii acţiunii, atunci când considerăm că nu am făcut îndeajuns de multe pentru a fi de folos cuiva. O altă instanţă în care apare sentimentul de vinovăţie este cea în care credem că o ducem mai bine decât alţii (cum ar fi cazul vinei resimţite de supravieţuitorii unei tragedii).
Din punctul de vedere al patologiei, cu cât o persoană se află mai aproape de punctul psihopatiei, cu atât va resimţi mai puţin vina acţiunilor sale. În schimb, psihopaţii dau vina pe alţii pentru greşelile lor, le neagă ori recurg la raţionalizarea acţiunilor proprii justificându-le prin scheme logice menite să se muleze pe abolirea vinei.
Din punct de vedere evoluţionist, vina ne ajută să supravieţuim ca specie nu doar prin impunerea respectării normelor sociale, dar şi prin prezenţa altruismului reciproc. Dacă vina ne provoacă discomfort şi duce la rănirea unei alte persoane, vom evita acţiunea provocatoare de emoţii puternice de vină şi vom avea tendinţa să acţionăm în sens opus. Asta duce la o mai bună cimentare a relaţiilor interumane şi asigură totodată supravieţuirea individului. Prin evitarea vinovăţiei, individul evită acţiunile de răzbunare ale prietenilor şi rudelor celui ce s-ar fi vrut rănit; asta în schimb îi asigură supravieţuirea. Mai mult când cineva greşeşte şi dă dovadă de regret sub acţiunea vinovăţiei, suntem mai predispuşi să-l iertăm şi să rezolvăm conflictul amiabil. Iată cum vina şi vinovăţia perpetuează specia şi asigură evitarea conflictelor.
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, vina altuia crează anxietate în ceilalţi. Suntem fiinţe capabile de empatie, iar vina citită în celălalt ne permite să empatizăm cu sentimentul de disperare, anxietate şi, în general, de ”rău” al celuilalt. Pentru a evita să ne simţim cum se simte celălalt, suntem predispuşi la iertarea păcatelor aproapelui. Tot din punct de vedere evoluţionist, atunci când nu-l putem ajuta pe aproapele nostru ne simţim vinovaţi şi vom depune eforturi pentru a scăpa de sentimentul de vinovăţie. Asta în schimb creşte randamentul grupului din care facem parte deoarece membrii lui vor depune eforturi pentru a scăpa de vinovăţie şi a deveni mai productivi. Grupurile sociale ai căror membri conlucrează sunt mai eficiente şi – deci – mai probabil să supravieţuiască şi să perpetueze specia prin eficienţă.
Ca o paranteză, unele culturi asiatice precum ce coreeană, japoneză ori chineză sunt puternic axate pe vinovăţie. Sentimentul de vinovăţie este motorul care le mişcă societatea, uneori chiar şi în absenţa normelor religioase (aşa cum este cazul Coreei de Nord ori a Chinei comuniste). Cât despre societatea japoneză, este de necontestat eficienţa acesteia în păstrarea solidarităţii şi imprimarea unei conştiinţe a culturii muncii – totul în conjuncţie cu evitarea vinei.
În ceea ce priveşte psihologia judiciară, mecanismul vinovăţiei este explicit ilustrat în povestirea ”Inima care-şi spune taina (The Tell-Tale Heart)” a lui Edgar Allan Poe. Ucigaşul trece printr-o serie de trăiri ca urmare a crimei şi evoluează de la vină în stadiile ei incipiente la o adevărată psihoză. Personajul principal este atât de chinuit de vină încât se aruncă în braţele anchetatorilor, acceptând pedeapsa – totul pentru a scăpa de vinovăţie. Sistemul juridic presupune prezenţa vinovăţiei pentru a defini infracţiunea. Prin faptul că vinovăţia este prezentă, se presupune că fapta a fost săvârşită conştient (acceptată, însuşită, prevăzută) de către autorul ei. Vinovăţia aduce în discuţie acţiunea expresă (sau omisiunea acţiunii în anumite cazuri), intenţia de a efectua ceva, neglijenţa atunci când aceasta putea fi prevăzută şi conştiinţa rezultatelor acţiunii. Conştiinţa realizării faptei reprezintă deci latura intelectuală a infracţiunii iar voinţa este factorul volitiv al acesteia. Prezenţa vinovăţiei ca urmare a realizării acţiunii implică deci prezenţa conştiinţei. În absenţa conştiinţei nu putem vorbi despre o asumare a acţiunii care s-a transformat în infracţiune, de unde deducem că un punct critic în stabilirea pedepsei rezidă în stabilirea gradului de conştiinţă al autorului infracţiunii.
Recunoaşterea vinovăţiei a trecut din stadiul ei de acceptare socială în cel de normă legislativă. Dacă infractorul dă dovadă de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa poate la rândul ei da dovadă de înţelegere. Iată deci cum vinovăţia şi sentimentul de vinovăţie modelează legile unui stat, stabilind pedepsele pentru infracţiuni în funcţie de voinţa infractorului de a-şi recunoaşte vina şi a da dovadă de regret. Acel regret îl plasează pe infractor în rândul fiinţelor umane şi-i oferă oportunitatea de a fi tratat ca şi o fiinţă umană de către semenii săi. Absenţa sentimentului de vină accentuează gravitatea faptului infracţiunii. Acest lucru este perfect ilustrat în ”Străinul” lui Camus, unde Mersault, eroul principal, nu dă dovadă de regret şi este condamnat la moarte pentru o faptă care, în alte condiţii, l-ar fi scăpat achitat.
Vedem deci cum recunoaşterea vinei este importantă atât pe plan social, religios, cât şi legislativ. Vinovăţia ne plasează departe de psihopatie şi ne transformă în cetăţeni responsabili, care înţeleg şi acceptă legile statului în care trăiesc. Recunoaşterea vinovăţiei este deci un semnal pentru ceilalţi că pot convieţui cu noi în acelaşi spaţiu, fără teamă şi în deplină armonie. Absenţa recunoaşterii vinovăţiei şi absenţa sentismentului de vină atrag după sine excluderea din societate.
