Prima ninsoare

Eram mărişor – văzusem deja primul sîn gol de femeie pe un petec de hîrtie smuls de-un prieten dintr-o revistă străină, pe care îl purta în buzunar ca pe-o icoană, arătînd-l numai apropiaţilor – şi tot n-aveam sanie. Tata îmi promitea la începutul fiecărei ierni ba că-mi face el, ba că-mi cumpără una. Iar eu nu mai aveam răbdare să merg la săniuş după ce-mi creşte barba. Mă săturasem să mă dau pe doage de butoi pe post de schiuri, pe nişte ţevi de plastic, cu vîrful îndoit la foc, în loc de patine.

În privinţa făcutului, sincer, eram conştient că există şanse cam la fel de mari cu a-l vedea pe tata inventînd un avion supersonic în spatele casei, cu piese furate de la serviciu. Adică zero. Tata nici nu prea construia chestii savante, ci doar clădiri, nici nu voia să fure de la serviciu. Aşa că îl băteam tot timpul la cap să-mi cumpere una.

Adevărata problemă suna aşa: cine-i prostul satului să-şi vîndă sania? Nici măcar ăia care şi-au spart capul, şi-au frînt o mînă ori un picior iarna trecută nu-şi puteau rupe de la suflet un astfel de obiect nepreţuit. Erau copii care veneau şi cu mîna în gips, cu capul spart la săniuş – numai să fi trecut o ţîră durerea, să se fi închegat oleacă sîngele –, a doua zi după incident.

M-am gîndit peste vară, ca un înţelept, să încropesc o listă scurtă cu familii vulnerabile: cuplurile tinere fără copii, bătrînii cărora le dădea tîrcoale moartea pe după gard, de după colţul casei. Socoteală tîmpită din partea mea: ăia fără copii n-aveau încă sanie, ăia bătrîni o ţineau ca s-o lase moştenire.

Numai că tata – că doar de asta e un tată responsabil pe care să-l iubeşti o viaţă – a venit în toamna aceea cu o veste năucitoare: a auzit la navetă că unu’ a’ lu’ Coşan ar avea o sanie de vînzare. Nu l-am luat în serios, n-am vrut să-mi fac speranţe deşarte. Parcă a’ lu’ Coşan, din ce-mi aminteam eu, era o familie cu vreo cinci copii, mai era mult pînă să-i caute pe ăia moartea pe-acasă. Însă, în prima duminică de după buna vestire, m-a luat tata de mînă şi m-a dus pe dealul celălalt, în poartă la a’ lu’ Coşan.

Am strigat amîndoi de ne-au pocnit fălcile. N-aveam cum să prind eu norocul ăsta: fie nu era acasă, fie nu voia să iasă, de parcă l-ar fi chemat moartea de după gard. Şi dacă ar fi ieşit, bănuiam eu, n-ar fi avut sanie. Totuşi, după un timp, a apărut de după colţul casei, scuzîndu-se:

– Am auzit greu, eram în fundu’ grădinii, împrăştiam nişte gunoi. Ce-i?

– Bre, nea Coşan, umblă vorba că ai o sanie de vînzare. Mă ucide copilu’ ăsta, sanie şi iar sanie.

Ăla s-a uitat la cer – încă mai zburau berzele, abia se pregăteau s-o taie în ţările calde –, s-a uitat la noi şi a zis:

– Am bre, am, de ce să n-am?

Eu atunci, aproape să leşin de fericire.

– Da’ dracu’ ştie pe unde-i.

M-am oferit eu voluntar să o caut. Am găsit-o relativ repede, rezemată în spatele unui coteţ: un cadru metalic ruginit, uşor turtit. M-am îndrăgostit pe loc de ea. Am tîrît-o victorios pînă în faţa casei, unde tata negocia dur:

– 25 de lei?! Păi, cu banii ăştia îi cumpăr trei-patru perechi de papuci.

– Ăsta-i preţul!

– Bine, a mai negociat tata. Da’ ţi-i dau la salar.

Am insistat să trag singur cadrul ăla metalic ruginit, legat cu o sîrmă smulsă dintr-un gard. Pe drum de pămînt uscat. Tata a vrut să mă ajute, dar eu nu l-am lăsat: „Bine c-a dat Dumnezeu, chit că n-are scaun. Îi facem noi unul din scînduri”. Apoi am început să aştept iarna.

Au plecat berzele, au căzut frunzele, s-au culcat urşii, urlau lupii de foame la marginea pădurii şi tata tot nu-mi punea scînduri la sanie:

– Stai să ningă, mă amîna el.

Au îngheţat apele, îmi îngheţau mîinile, picioarele, obrajii şi curul uitîndu-mă la cer şi tot nu ningea. Ba chiar m-am lăsat păgubaş, mi s-a făcut lehamite, l-am convins şi pe amicul meu care avea un petec de revistă cu un sîn gol de femeie să nu-şi mai facă speranţe deşarte: iarna asta nu mai ninge, dă-o dracu’ de iarnă!

Apoi într-o dimineaţă devreme, pe la patru, cînd tata s-a trezit să plece la navetă, a deschis uşa şi-a rămas încremenit în ea:

– Bă tată, da’ ce ninge-afară!

Am sărit din pat desculţ şi m-am holbat şi eu cu gura căscată. Şi-am vrut să-i reproşez: „Bă tată, uite a venit iarna şi tot nu mi-ai pus scînduri la sanie”. Dar ningea atît de frumos, cu fulgi incredibil de mari, liniştit, iar zăpada se aşternuse de juma de metru, încît mi-am ţinut gura, m-am îmbrăcat repede-repede şi-am făcut un derdeluş mişto din poartă pînă în faţa casei, încălţat cu bocancii lunecoşi a’ lu’ tata.

Şi uite-aşa, după acea dimineaţă, mă bucur de fiecare dată în prima zi de ninsoare. Deşi tot n-am sanie.