Gustul cireşelor

Am fost la magazinul din colţ să-mi cumpăr chestii. Lîngă cîntar, era o ladă mare cu cireşe perfecte, din alea cum îţi închipui că pot creşte numai în Grădina Raiului. Pînă să-mi aducă doamna vînzătoare chestiile, mi-a trecut prin cap instantaneu relaţia mea pasională cu cireşele.

În copilărie, fără nicio exagerare, după ce căpătau o oarecare formă verzuie, imediat după ieşitul din floare, le pîndeam cum se coc, mergeam de cîteva ori pe zi la copac să le verific evoluţia. La prima tentă de înroşire, mă năpusteam asupra lor, nu doar că le înghiţeam cu tot cu sîmburi, aproape că le haleam cu tot cu frunze, cu tot cu creangă, cu tot cu omizi. Repede-repede, nu era timp de pierdut. Ca şi cum ar fi conţinut nişte grăsimi esenţiale supravieţuirii, cu o poftă de urs grizzly care ştie instinctiv că somonii nu trec prin rîul lui decît o singură dată pe an.

Oricît de multe aş fi fost – o găleată, o sacoşă, un sac –, aveam senzaţia că nu mă satur niciodată. Eram în stare să mănînc pînă crăp. Mă tîra mama de-un picior de lîngă ele, cînd zăceam cu burta umflată, şi tot mai întindeam mîinile, mai înşfăcam doi pumni de cireşe şi le îndesam în gură. Să fie, acolo. Mai mergeau. Totdeauna mai era loc pentru măcar o cireaşă.

Acum n-am fost tentat să-mi cumpăr nici măcar una. Doar m-am uitat cîteva secunde la ele. Dacă mi-aş măsura cheful de viaţă în poftă de cireşe, azi aş fi un om terminat.