Ziua eroului necunoscut

Cînd mă duceam cu bunica prin cimitir pe la neamurile demult plecate dintre noi, pe care nu le întîlnisem niciodată, trăgeam cîte o fugă singur şi pe la un mormînt aparte. Avea o cruce simplă de lemn cam de înălţimea mea, cenuşie, zvîntată şi ştearsă bine de vreme, cu un însris făcut parcă de un cetăţean beat, cu vîrful cuiului, în grabă: EROUL NECUNOSCUT.

Mă atrăgea cumva. Cum arăta eroul respectiv? Cum trăise? Cum murise? De ce nu ştia nimeni cum îl cheamă? De unde venea şi cum ajunsese fix în locul acela? Nimeni nu se obosise să-mi explice, dar nici eu să întreb. Ştiam clar doar că-i un soldat care a luptat pentru patrie şi că în fiecare an, pe 9 mai, mergeam cu şcoala şi-l cinsteam cu o coroană de flori. Asta, în satul copilăriei mele.

Poate şi de aceea, cînd m-am mutat cu învăţatul în satul vecin, într-a cincea, m-a atras şi mai şi o chestie dedicată eroilor: un fel de obelisc aşezat pe un postament în trepte, cu nume de ostaşi înscrise clar pe o placă marmură. În timpul anului, ne jucam pe lîngă el ca şi cum n-ar fi fost, dar pe 9 mai era acolo o provocare adevărată: doi elevi trebuiau să facă toată ziua de gardă pe trepte, de-a stînga şi de-a dreapta monumentului, înţepeniţi într-un continuu salut pioneresc. Cît cu gîndul la bietul meu erou necunoscut, cît cu cel de a fenta cinstit o zi de şcoală, am mituit un coleg cu un arc fain, din creangă de nuc, pentru a-mi asigura un post de strajă chiar de la prima oră, cea de matematică.

Am ocupat locul din dreapta, am încremenit în poziţia de salut şi am pornit competiţia de stană de piatră cu pionierul din stînga, unul dintr-o clasă mai mare, necunoscut. După zece minute, deja îmi tremura mîna, dar nu m-am lăsat bătut. Trăgeam cu coada ochiului unul la altul, ne pîndeam ezitările, slăbiciunile. În scurt timp, au început să mă treacă şi transpiraţiile.

Întîi au venit vreo doi ţînci care chiuleau de la grădiniţă. S-au holbat de gură cască, ca la nişte creaturi extraterestre:
– Da’ ce faceţi aici?
Noi ne-am îndreptat şi mai mult oasele, luînd un aer şi mai pătruns de importanţă, fără să le răspundem unor gîgîlici ca ei.
– Da’ de ce staţi aşa aicişa? a îngînat altul întrebarea.
Curînd s-au prins de regula jocului: n-aveam voie nici să ne mişcăm, nici să vorbim.
Un plod a prins curaj, s-a apropiat tiptil şi l-a pocnit cu palma peste genunchi pe colegul meu.
– Marş în… ! l-a repezit acesta printre dinţi.

Ţi-ai găsit cine să asculte. Au încercat să ne facă să ne mişcăm, dînd cu bolovani în noi. Eu am rezistat eroic, mai serios decît un soldat din garda reginei Angliei, dar colegul meu i-a răbdat cît i-a răbdat, pînă a coborît scurt de pe postament, i-a fript celui mai neobrăzat dintre ei un şut în cur şi ne-a cîştigat liniştea. După care şi-a reluat poziţia, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Eu nu mai puteam de bucurie, cît că ăla s-a mişcat, cît că am scăpat basma curată.

Însă n-a trecut mult şi pe stradă a apărut un nene cu o găleată goală în mînă şi cu un cal de căpăstru. S-a oprit uluit, s-a uitat îndelung la noi şi i-a zis calului:
– Uită-te şi tu la proşti’ ăştia!
Calul a dat plictisit din cap, gen „Dă-i naibi’, nene, altă grijă n-am, nu vezi că mie mi-e sete?”.
– A lu’ cui or fi, că nu-i cunosc după moacă? a întrebat el calul.
Văzînd că nu obţine răspuns de la animal, ne-a luat pe noi la întrebări:
– A lu’ s’teţi, bă, tăntălăilor?
De data asta, m-am hotărît să rezolv eu situaţia:
– N’vem voe s vorbim! am articulat o explicaţie, din colţul gurii, cumva ca un ventriloc.
A plecat în hohote de rîs. Sincer, mi s-a părut că rîde un pic şi calul.

După vreun sfert de oră, care a început să mi se pară o eternitate, a trecut pe stradă o babă. În sfîrşit, părea că cineva ne apreciază efortul. Femeia s-a oprit şi s-a uitat la noi pînă i-au dat lacrimile:
– Brava, măi băieţi!
Apoi şi-a făcut o cruce largă şi ne-a lăsat în pace.
Cu toate acestea, la prima pauză, l-am convins pe un alt pionier curios că-i supermişto, o mare cinste să stai de gardă la monument, te simţi minunat, ca pe altă lume. Să-mi ţină el locul o vreme pînă mă duc la toaletă. Şi dus am fost.

http://suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/9375