Eu şi corpul meu

A cam început să mă calce pe cap teoria asta des întîlnită şi-n tabloide, şi-n cele mai serioase cărţi de psihoterapie: corpul tău ştie, corpul tău te avertizează, trebuie să-ţi laşi corpul să rezolve situaţia, în fine, o mulţime de aserţiuni care conduc spre ideea stupidă că, în genere, corpul tău e deştept. După mine, e prost ca noaptea. Bei un whisky, ce-ţi spune corpul? Opreşte-te?! Nu, îţi spune: „Mai bagă unul, că tare-i bun”. Cu ţigările, cu cola, cu zahărul şi uleiul, cu fastfood-ul, cu toate chimicalele pe care le înghiţim, la fel. Te-avertizează la timp? Nu. „Bagă, frate, anything goes, îs bune de numa’-numa’!”. Şi dacă se trezeşte într-o bună zi că te-avertizează, atunci un rău aproape iremediabil e deja produs.

Te-apucă depresia. „Corpul tău ştie să te vindece. E programat genetic să facă asta. Lasă-l în pace, nu-l mai încorda, nu-l mai deranja cu mintea ta negativistă” – scrie în orice carte de psihoterapie. Lasă-te doar în baza lui şi-ai să vezi cum îţi crapă inima sau vreun vas de sînge la creier… Însă cel mai revoltător şi mai evident caz de stupizenie a corpului e atunci cînd – cu cît îţi permiţi mai multă mîncare – se apucă serios de adunat grăsimi pentru zile negre de foamete pe care, chit că faci sport şi-ţi menţii greutatea optimă, ţi le distribuie tîmp în cele mai nepotrivite locuri. Cu cît mănînci mai puţin, cu atît adună mai mult. Ca un hîrciog dement. Cînd erai student şi n-aveai bani nici pentru ziua de mîine, corpul tău nu ţi-ar fi strîns un gram de grăsime pentru poimîine, oricît de mult ai fi halit din pachetul de-acasă, la un chef, la o sărbătoare. Nu, pe-atunci îl durea la bască pe corpul tău că-l bate vîntul pe stradă, că pică din picioare.

Eu unul măcar aveam din tinereţe o vagă idee că ţigările, băutura, uleiul şi celelalte pot să-ţi facă rău, în vreme ce corpul nici nu era conştient că există. Da, da. Categoric, îs mai deştept decît corpul meu. Chestie care, ca să fiu cinstit pînă la capăt, nu mi-a folosit la nimic.