Un poet real: Emanuel Guralivu, „Un boxer cu pumnii fragili” (Charmides, 2013)

Altă carte care ar fi meritat mai multă atenție e cea a lui Emanuel Guralivu, numită Un boxer cu pumnii fragili și apărută în primăvara asta la Charmides. Am primit-o de la autor la târgul de carte din primăvară, și m-am bucurat să văd cât de mult a crescut de la debutul inconsistent din 2004. Deși a trecut, iată, mai bine de o jumătate de an de la apariția ei, comentariile & semnalele au fost dezamăgitor de puține. Transcriu mai jos câteva dintre poemele cele mai sesizante din cartea lui Emanuel Guralivu. Sper să vă convingă, la fel ca și pe mine, că avem de-a face cu un poet real & individualizat. 

Emanuel Guralivu, un boxer cu pumnii fragili (Charmides, 2013)

lucrările: 

călătorim cu geamurile aburite într-un 41 gata să explodeze la orice frână. afară în realitatea oraşului plouă mărunt şi apăsat ca o ceartă veche pe care ţi-o aminteşti tocmai acum
când nedormit ai lăsat garda jos. nimeni nu
şterge geamurile aburite. poate nu vor să rupă
vraja sau poate că ştiu ce e dincolo iar
geamul aburit e un fel de anestezic. oricum
eu vreau să văd. simt că ploaia asta vrea
să-mi spună ceva. dintr-o singură mişcare a palmei curăţ geamul şi mă prefac că înţeleg
tot ce mi se întîmplă.


un boxer cu pumnii fragili:
mă uit în jur ca şi cum s-ar face lumină
cât de curând. îţi spui: folosesc multe
cuvinte pentru că revelaţiile sunt puţine.
aburul iese din mine încâlcindu-mă în
funiile lui. ninsoarea prin care mă mişc ca
un boxer cu pumnii fragili e venită din
copilăria mea. multe cuvinte pentru că
revelaţiile sunt puţine. notează asta. în rest ninsoarea prin care mă mişc cu sângele încremenit.


 cartoane:
plouă de câteva ore şi ploaia ne-a înghesuit pe toţiîn staţii şi apoi în autobuze. împins în mirosul hainelor ude mă agăţ de refuzul tău. trupurile seizbesc între ele cu sunetul înfundat al cartoanelor.în coşul pieptului se adună genunchii striviţi. încă orepetiţie pentru naştere. sub cerul scund al umbrelelor teama se aprinde ca un fulger. nu pot să închid ochii.sub pleoape cuvintele lui dostoievski îşi pâlpâie luminile de neon îmbătrânit. mi-am ruinat viaţa într-o risipire morală în ungherul meu. plouă de câteva ore şi ploaia încuie uşa după noi. în pupa de beton vom gânguri şi ne va fi bine.

locul preferat:
„o rezistenţă, timp de o clipă, în faţa
confuziei din jur”  spunea Robert Frost
despre poezie. şi tu închizând ochii ai început să vezi reconstituirea crimei: cana ta cu cafea

dând la o parte cana tatălui tău din locul lui preferat (în colţul din dreapta al biroului din sufragerie). şi mişcarea exactă ca-ntr-o ceremonie a ceaiului  nu te surprinde. apoi

chiar înainte să se întunece te aşezi la fereastră. un lăutar beţiv şi acordeonul său îţi atrag atenţia. un pinocchio dezarticulat într-un

dans al împăcării. şi ca o bruscă aprindere a unui bec cântecul acordeonului te trezeşte şi în acelaşi timp te pierde departe de locul preferat abia cucerit.