Raluca Șandor Gorcea. Un debut subevaluat

Unul dintre debuturile cele mai ghinioniste de anul trecut este cel al Ralucăi Șandor Gorcea - anume Când ești obosit vrei acasă, Herg Benet, 2012. Merita o atenție superioară celor câteva cronici pe care le-a înregistrat - cea a lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Suplimentul de cultură , distrugătoare, este în fond, citită în antifrază, un elogiu à son insu, fiindcă numai în pozitiv pot eu unul citi o cronică al cărei final sună astfel: „Din păcate, aici nu prea răsare cetatea blestemată de zei, ci doar un lung text, plin de sensibilitate și sinceritate”.Iată mai jos câteva mostre de sensibilitate & sinceritate - „cei doi mari dușmani ai poeziei adevărate”, după cum spune BAS în continuarea citatului de mai sus. Știind că, în principiu, are dreptate, nu-s totuși de acord până la capăt cu el; aș spune mai degrabă că-s două calități necesare, dar insuficiente ale poeziei - fiindcă, fără tehnică, nu valorează prea mare lucru. Însă Raluca Șandor Gorcea are, cel mai adesea, un control tehnic lucid, care o ajută să nu derapeze în sentimentalism & verbiaj, riscuri majore la o astfel de poezie & astfel de temă (aici BAS are, firește, dreptate). Poemele de mai jos arată, sper, de ce am încredere în ea. 

Raluca Șandor Gorcea
Când ești obosit vrei acasă, Herg Benet, 2012
  cu cheia la gât
îți dai seama  viața începe de fapt  când te urci prima oară pe bicicletă  și agăți zmeul de ghidon  apoi muști dintr-un măr  și sar schije de lumină și iarbă  apoi vine zâmbetul ei cu viteză din urmă ca un boomerang  zâmbetul ei  un buchet de baloane colorate  spărgându-se în curcubeu deasupra  blocurilor  zâmbetul ei de heliu înălțând întregul cartier  cu stația autobuzului 5  japonezele de la colț  cofetăria în turbion de ecleruri, napolitane  tarabele pieței cu ridichi, cireșe, salata la 1 leu  bibeloul vândut de tanti de la III  și tufele de iasomie  și bătătorul de covoare  bigudiurile și florăresele  farfuriile mici de dulceață  și  bicicleta ta  prima ta bicicletă cu zmeu  
doar tu rămâi  ghemuit în burta luminii bătrânetu  rămâi  și soarele e un frisbee  ea ți-l aruncă dintr-un capăt al verii  pedalează pedalează  să-l prinzi în celălalt
  chestii de pe drum

atunci ne întorceam de la școală pe jos deasupra ghiozdanelor erau agăţate vrăbii și mai sus sârme de telegraf și copacii și apoi se întindea un cer de cocă în care modelam direct din pleoape ca la atelier continente cu rinoceri și girafe pe mihai viteazu și cheia sol planeta saturn și orice altceva mai citeam dar nu puteam vedea prin cartier sau la zoo uneori ne era poftă de cozonac atunci treceam pe lângă brutărie și mâncam câte o pâine întreagă până ajungeam acasă era fierbinte și moale așa cum puteam băga mâna în foc că e dumnezeu iarna în siberia care e oricum foarte departe și noi nu o să ajungem niciodată acolo la El
  
pe vremea când lângă blocul nostru zburau o grămadă de fluturi

îţi amintești Ioana  mâncam șarlotă la cornet din staţia lui 5  aerul era un autobuz de vanilie traversându-ne leneș gura  aveam cheile atârnate la gât o lălăiam pe stradă  râsul nostru mușca din lume ca dintr-o tabletă de glucoză  peste noi  cerul întindea o umbră perfectă   
atunci tu aveai cele mai frumoase jucării din cartier  cu care nu aveam voie să ne jucăm iar  eu o aveam pe mama  cu mâini subţiri ea  îmi făcea două cozi simetrice  mâinile ei erau aromate ca o citronadă  care mergea cu o prăjitură „Pitic“    
apoi alergam după fluturi pe maidanul de lângă bloc  mereu împreună trupurile noastre  erau două rachete albe ca în cântecul ăla din film  spărgând orele una câte una  creșteam în tăcere  ne juleam coatele genunchii și după amiezele se făceau roșii  roșii ca niște cravate făcute ghem  roșii ca  zâmbetul unei comandante de detașament 
mai știi serile de duminică miroseau a șampon de urzică și a oţet  era mirosul tristeţii  și peste tot se deschideau geamuri și eram cu toţii chemaţi acasă  știi Ioana  aș vrea azi să mă cheme acasă  din nou  și tu nu te-ai supăra dacă aș pleca  fără să mai stau măcar  5 minute și gata

  când ești obosit vrei acasă

erau lucruri simple mirosul de săpun și fier de călcat încins soarele de toamnă ca o vulpe sărind pe acoperișuri, pe blocuri, până în balconul nostru înfășurându-se moale în jurul lumii, erau Mama și Tata atât de înalți decupând aerul bucătăriei și privirea mea se ridica în zepelinul auriu al luminii dintre ei – era o bucătărie plină de dragoste seara se vărsa încet în camere umplând spațiul dintre mâna mamei și spinarea galbenă a pisicii dintre masa cu farfurii si ardeii puși la copt dintre păsări și aripile lor întinse când plecau timpul se mula tăcut pe casa noastră, pe șotroanele colorate cu fetițe în prelungirea lor unu, doi, trei patru-cinci hai acasă mai lasă-mă puținîncă puțin șase șapte opt-nouă ai obosit e târziu erau lucruri simple hai acasă

amiaza

fetiţa doarme cu pumnii strânși pumnii fetiţei au mărimea și culoarea unei caise luminează sub pătură
înot până acolo pe întunericunde ajung se deschide o toamnă în care suntem toţi și ne ţinem de mâini în jurul mesei ca în filme
pe masă un coș mare cu fructe în fructe e foarte liniște când mușcăm liniștea ne intră în gură și ne înghite
fetiţa respiră ușor cum vântul umple apoi golește o pânză colorată