În service

Schimb uleiul şi filtrele de la maşină. O pun pe platformă, o ridică băieţii în aer cu o macara dubioasă pînă deasupra capului meu. Dau o tură pe dedesubt, cu mîinile în buzunare. Casc gura în sus şi apoi fluier admirativ: „Uau! Deci aşa arată pe dedesubt! Şi nici o sgîrietură, în ciuda buşelilor pe care i le-am tras pe drumurile forestiere de munte!” Deşi am maşina de patru ani, n-am apucat să-i văd burta. De regulă, la revizii, mi-o lua un nene, o ducea undeva în spate şi mi-o aducea după ceva timp, suficient cît să fumez eu măcar vreo cinci ţigări şi să m-apuc de aruncat cu pietricele în vrăbiile de pe marginea străzii.

Mă uit cum se scurge uleiul – mai întîi un şuvoi gros, apoi un fir subţire, apoi cîte un pic-pic – într-o găleată. Ca sîngele dintr-un taur spînzurat, cu gîtul tăiat. La ultimele picături de ulei, mă aştept să tuşească jalnic şi să-şi dea duhul. Ies din service, fumez o ţigară, mă mai mişc de pe un picior pe altul. Văd o vrabie scăldîndu-se într-o baltă. „Mai tîrziu, sigur mai durează!”, îmi zic.

Reintru în service. Maşina, singură, spînzurată, moartă. Nenea care se ocupa de ea – îi aud vocea – e în biroul şefului. Se ceartă. Sau este certat. Ceva gen: „Tu-ţi morţi’ mă-ti de beţiv, spoiler te faci, dacă nu ştii unde-i!”. Mă plimb prin service. Într-un separeu, un om cu ochelari de protecţie curăţă vopseaua de pe o maşină. Şi nu face show, nu-i conştient că-l aud, ci doar cîntă în legea lui, pe ton duios: „Şi dacă dragoste nu e, nimic nu e/ Nici soare nu-i, nici apă nu-i…”. Ezită o secundă – „Clar nu mai ştie versurile”, îmi zic –, pînă găseşte rima, şi continuă: „Băga-mi-aş p…-n el Vaslui”… Apoi reia melodia şi o cîntă în buclă. Ceva mai săltăreţ, dar tot duios.