NB, FB!
Facebook-ul a devenit atît de important pentru mulţi, inclusiv pentru mine, încît trebuie să ai un pic de curaj să te rupi de el. Şi destule regrete. Am făcut asta, cu un pic de curaj şi destule regrete, pentru că deja lucrurile neplăcute începeau să încline balanţa. Pe Facebook, eşti tentat să discuţi ca la cafenea. Iar la cafenea se întîmplă să fii tu însuţi. Să mai spui şi o prostie, din cînd în cînd. Să nu-ţi controlezi orice impuls. Să te contrazici. Să faci cîte o gafă, spunînd, provocat fiind, ceva ce altfel n-ai spune dintr-un motiv simplu: pentru că, în general, nu gîndeşti aşa. Reacţionezi doar la o provocare, ziceam, la un comentariu al altcuiva. Şi ţi se pare, pentru un moment, că ai dreptate. În cafenea, ai tot timpul să-ţi dai seama că ai greşit şi să revii.
Facebook-ul îţi dă, în mod perfid, senzaţia că te afli într-o cafenea. Dar adevărul e în cu totul altă parte. Fără să-ţi dai seama, ai scăpat o vorbă nepotrivită? Îţi sar în cap sute de oameni, unii îţi scriu în particular asigurîndu-te de dispreţul lor etern, rupînd „prietenia” virtuală cu tine, intervin oameni importanţi care-ţi bat obrazul, tocmai dumneata, dom’le?! Vrei să spui că lucrurile nu-s chiar aşa, că ai gîndit un pic greşit. Te afunzi, căci pe nimeni nu interesează explicaţiile, pe Facebook nu e loc de aşa ceva. Ai spus-o? Rămîne!
S-ar putea însă să nu fi spus nici o prostie, se mai întîmplă să gîndeşti corect şi la cafenea, şi pe Facebook. Doar că ştii un lucru: oamenii sînt grăbiţi, n-au timp să citească postări kilometrice, trebuie să comprimi ce ai de zis în două-trei fraze. Comprimi, de dragul timpului „prietenilor”. Dar gîndirea corectă comprimată lasă loc unui şuvoi de interpretări. Aha, deci asta ai vrut să zici! Primeşti mesaje în particular, cu asigurări de dispreţ etern, cu „prietenii” virtuale aruncate la gunoi, vin pe wall-ul tău oameni importanţi care-şi arată tristeţea şi dezamăgirea, tocmai dumneata dom’le? Încerci să explici mai pe larg, să spui că, din cauza comprimării, s-a înţeles greşit. Dar cine are timp, pe Facebook, să citească explicaţii pe larg? Ai comprimat? Comprimat rămîne!
Şi-apoi, „prietenii”. Unii, mulţi, oameni care-ţi sînt dragi şi-n viaţa reală. Alţii, mulţi, pe care i-ai descoperit prin intermediul Facebook-ului, dar care ţi-au devenit simpatici, apropiaţi. Dar mai sînt destui altfel: cînd vezi că-ţi comentează unul dintr-ăştia altfel, te duci ţintă spre respectivul comentariu şi observi că nu, nici de data asta nu te-ai înşelat: din nou o reacţie negativă, printre dinţi, acră, enervată. Ai senzaţia că oamenii ăia pentru asta fiinţează pe Facebook: spre a te desfiinţa pe tine, spre a-ţi contrazice cu dispreţ orice idee, spre a te face de doi bani. Nu, de fapt nu eşti neapărat tu cel vizat. Comentariile lor, indiferent pe ce wall-uri, sînt în general aşa. Aşa simt, aşa se simt bine. Îi poţi exclude din lista ta. Dar senzaţia e că niciodată pe toţi.
Aşa încît, cu un pic de curaj şi destule regrete, am dezactivat pagina mea cu „prieteni”. Aveam spre 4.500, după ce scosesem din listă, de-a lungul vremii, alte cîteva sute bune. Mi-am păstrat totuşi o pagină de autor. Are vreo 250 de like-uri şi e bine aşa. Evident că-i aştept acolo pe toţi cei care cred că avem ceva de discutat. O păstrez pentru că e o pagină de scriitor, aşa încît n-o să mai fiu nevoit să dau explicaţii în calitate de editor sau de publicist. Şi nici n-o să risc prea multe gafe, pentru că, pe o pagină axată pe activitatea literară, nici nu pică bine să vii cu diverse atitudini.
Şi încă ceva. Facebook-ul e o piaţă în care te expui aproape în întregime. Şi te acaparează. Ieşirea mea din piaţa asta mare îmi oferă ceva timp în plus. Aşa încît, pe lîngă altele, mă gîndesc că o să revin cu ceva mai multă constanţă la blog.
