SERENADA INTRERUPTA - Prolog, Capitolul 1

PROLOG

Londra, 1989

Fiecare dintre pacienţii săi avea ceva deosebit, de un interes malign, ceva care-i incita curiozitatea şi-l determina să aştepte aproape nerăbdător următoarea întâlnire. Ceea ce-i făcea absolut fascinanţi pentru interesul său de natură pur medicală, era faptul că niciunul dintre ei nu era total rupt de realitate. Erau fiinţe umane doar parţial rătăcite pe meleaguri inexistente, create artificial de minţile lor captivant de alienate iar el, doctorul psihiatru Andrew Evans, se străduia să le arate drumul înapoi spre lumea normală, o lume aparent sănătoasă mental - judecată după regulile de ea însăşi stabilite. Nu era căsătorit şi nu avea nicio altă pasiune ori hobby. Îşi făcea meseria cu răbdare şi totală dedicaţie, extinzându-şi mereu limitele la maxim, într-o dorinţă disperată de a evada de propriii monştri interni. Acei mici drăcuşori ascunşi în labirintul deosebit de complex al minții sale îi răvăşeau din când în când fiinţa cu pofte nesănătoase şi chiar de-a dreptul scandaloase.
Şi totuşi, cel mai important lucru pentru doctorul Adrew Evans era că se simţea în control în prezenţa fiecăruia dintre pacienţii săi.
Această adolescentă însă îi dădea fiori. Blondă natural, cu sclipiri cenuşii în părul strâns cuminte într-o coadă lungă şi groasă, părea ca desprinsă dintr-o icoană. “Cu siguranţă are ochii albaştri precum cerul unei zile senine de vară”, încercă să ghicească doctorul, într-o dispoziţie poetică, “şi probabil că e încă virgină.”
Deschise dosarul viitoarei sale paciente şi realiză în doar câteva clipe că aparenţele înşală… cumplit de tare uneori… Ca în cazul de faţă! Citi grăbit, printre rânduri, povestea fetei, parcă bucurându-se de fiecare pas greşit pe care aceasta îl făcuse până acum. “Jos, cât mai jos in mocirlă”, gândi Mr. Evans. “Cu cât mai jos, cu atât mai spectaculoasă vindecarea”, îşi spuse el într-un moment brusc de neprevăzută încredere în sine şi în arta sa medicală.
Miss Lauren devenise mamă la numai şaisprezece ani şi, cu sprijinul unei agenţii internaţionale, îşi dăduse copilul spre înfiere. Fetiţa sa micuţă şi drăgălaşă adusese bucurie şi fericire unei familii înstărite din California.
Un an întreg Miss Lauren reuşise să se abţină de la a comite abateri majore de la lege. O perioadă de timp aproape sterilă din punct de vedere infracţional, cu doar un furt minor dintr-un boutique de cosmetice şi o încercare de a poza ca adult într-un magazin de băuturi alcoolice. Până doar câteva luni în urmă, când viaţa îi trimisese un mesaj, pe cât de concret, pe atât de înfiorător: nu poţi să te joci mereu cu focul şi să nu te arzi într-o bună zi. Poate că norocul îți va surâde o dată, de două ori, dar nu de fiecare dată când greşeşti.
Întorcându-se târziu în noapte de la o petrecere la care plecase fără ştirea şi aprobarea părinţilor săi, fata luase în maşina sa trei prietene. Dornice de puţină emoţie în viaţa lor plictisitoare de fete cuminţi, ele se aventuraseră să intre pe autostradă nejustificat. Din nefericire, Miss Lauren avea permis de conducere de numai o lună şi o cantitate considerabilă de alcool în sânge. Semnul “interzis” nu-i spusese nimic şi fata intrase pe autostradă în sens invers, conducând nebuneşte. Accidentul fusese inevitabil. Toyota sa de teren se lovise frontal de o maşină Ford, mult mai mică. În urma impactului devastator, cei doi bărbaţi din Ford şi toate cele trei prietene ale ei muriseră pe loc. Miss Lauren fusese singura care purtase centura de siguranţă şi, graţie acelui detaliu vital, singura supravieţuitoare. Îşi pierduse în schimb sânul stâng şi odată cu el o bună parte din facultăţile sale mintale. În lunile care urmaseră teribilului accident, Miss Lauren încercase deja să-şi curme viaţa de două ori. Ea se afla acum sub supraveghere medicală, fiind suspectată de noi tentative de sinucidere.
La momentul întâlnirii sale programate cu doctorul Evans, talentul ei muzical părea a fi singurul lucru bun în ceea ce o privea. Mulţi connoisseurs în domeniu o considerau “a real piano virtuoso”.
Fierbând cu anticipaţie profesională, psihiatrul decise că era timpul să o cunoască pe micuţa bestie şi să înceapă să o îmblânzească.
-Miss Johns, fiţi bună şi invitaţi-o pe Miss Lauren în cabinetul meu, i se adresă protocolar doctorul Evans asistentei sale.
Etalând convenţionalism şi răceală demne de o adevărată regină, fata intră şi se opri ostentativ în faţa biroului său.
Aşa cum îi era obiceiul cu toţi noii săi pacienţi, doctorul se ridică în picioare, îi întinse mâna şi se prezentă.
-Miss Lauren, sunt doctor psihiatru Andrew Evans.
Fata îl privi cu ochii ei verzi, reci şi ficşi. Era fără îndoială frumoasă. Avea frumuseţea primitivă, glacială a unei reptile rare, letale. Nu schiţă nici cel mai mic gest că ar intenţiona să-i strângă mâna sau că, pentru o clipă, i-ar aproba atitudinea deschisă, binevoitoare. Dimpotrivă.
“Ce dracu’ e în mintea ta? Abia aştept să descopăr”, se surprinse medicul gândind.
-Sunt femeie, declară ea cu mândrie neprefăcută. Codul politeţii vă dictează să aşteptaţi să vă întind eu mâna mai întâi, continuă fata cu un surâs batjocoritor. Şi apoi, doctor Evans, rosti ea arogantă, aplecându-şi capul într-o parte şi uitându-se la el de sus, cu nejustificată superioritate, nu-mi face nicio plăcere să fiu în cabinetul dumneavoastră. Am fost obligată să mă prezint pentru o evaluare.
-O evaluare din punct de vedere mental, specifică psihiatrul cu rigiditate.
-Da, răspunse ea sec, afişând o expresie severă, jignită.
-Miss Lauren, este ambianța biroului meu ceea ce îţi displace sau te nemulţumeşte de fapt motivul pentru care eşti aici?
-Amândouă, replică ea prompt. Ei bine… aţi putea să vă adăugaţi şi propria persoană pe lista mea de neplăceri. Nimic personal, credeţi-mă! E doar profesia dumneavoastră care mă scoate din sărite. Am fost trimisă la un doctor de nebuni. Veți fi psihiatrul meu. Asta înseamnă că veţi încerca să aflaţi ce-i în mintea mea. Asta nu-i doar ceva care-mi displace. De fapt, găsesc situaţia asta de-a dreptul revoltătoare.
,,Ar fi trebuit să îi anticipez comportamentul”, îşi reproşă psihiatrul, dezaprobând propria sa tehnică medicală adoptată până acum cu această pacientă. ,,Cei mai mulţi adolescenţi sunt rebeli, ea de ce ar fi fost o excepţie?!” Se hotărî să îi ignore sinceritatea crudă şi perturbatoare. Era mai bine aşa.
-Luaţi loc, Miss Lauren! o invită doctorul pe un ton autoritar.
Fata se aşeză numaidecât. Într-un interval de două-trei secunde, în mod imprevizibil, demonstraţia insolentă de tembelism se dizolvă subit. Dintr-odată Miss Lauren începu să plângă.
-Nu-nţelegeţi?! Nu vreau să mai trăiesc! Nu vreau, nu pot! se lamentă ea.
Medicul încercă să-i explice natura stării psihice prin care trecea făcând uz de termeni academici.
-Te simţi responsabilă de moartea prietenelor tale şi a celor doi bărbaţi? Trebuie să ştii că tot ceea ce simţi este normal. Stresul posttraumatic poate genera tendințe de sinucidere.
Criza ei de plâns cu suspine se rupse brusc. Un râs nervos, isteric o cuprinse.
Indulgent, doctorul o aşteptă să se liniştească. Îi întinse un pachet de şerveţele Kleenex.
-Hei, doctore, chiar aveţi umor, îi răspunse fata tăios, cu nemascată impertinenţă. Sunt morţi. M-o-r-ţ-i, rosti ea cuvântul pe litere. Remuşcările mele nu-i pot aduce înapoi. E vorba despre mine, eu… eu! Ce fac eu? Cum pot trece prin viaţa asta perfidă cu un singur sân? Sunt mutilată pentru totdeauna… sunt un monstru, ţipă ea. Aveţi o pilulă pentru asta, doctore?
“Da, eşti un monstru într-adevăr”, o aprobă tacit Mr. Evans. “Un monstru încântător, tulburător”, reflectă el, îndrăznind să o privească încă o dată în ochii alungiţi şi verzi.
Versuri din melodia celebrei cântăreţe Kim Carnes, Bette Davis Eyes, îi reveniră involuntar în minte: “She’s a spy, she’s got Bette Davis eyes…” Vru să împingă cântecul deoparte, dar creierul său se încăpăţână să-l cânte on mute, obsedant… “E un monstru”, concluzionă doctorul.
Ca din senin, simți o nevoie stringentă asaltându-l, o dorinţă pătimaşă de a sădi o sămânţă minusculă de bunătate în fata aceasta. “Teoretic, ar trebui să lucreze”, îşi spuse Mr. Evans cu oarecare reluctanţă, identificând doar o sclipire slabă de speranţă. Un gând încurajator răsări optimist să-i stimuleze ideea, alimentându-i acea credinţă firavă că încă ar mai fi ceva resurse pozitive, demne de exploatat în Miss Lauren. “Haide, Adrew, o faci de-atâta amar de vreme cu tine însuţi. Dacă lucrează în cazul tău, de ce n-ar lucra şi-ntr-al ei? Ai experienţă destulă. Come on doc, give it a try!”
Când vorbi din nou, glasul lui sună profesional, detaşat, dar foarte convingător. Şi totuşi… în adâncul fiinţei sale, el intui că nimic bun nu putea ieşi nici din asta. O fire fundamental optimistă, doctorul Andrew Evans fu uimit de pesimismul crud care pusese stăpânire pe sine, ca o criză acută a unei maladii considerată demult vindecată. Gânduri morbide continuară să-i tortureze voinţa în timp ce vorbea.
-Miss Lauren, ai auzit vreodată de Amazoane? o întrebă el calm, cu răbdarea dobândită în ani şi ani de practică medicală.
Miss Lauren nu răspunse. Psihiatrul nu avea nicio îndoială că fata nu avea habar de Amazoane. “A fost prea ocupată cu droguri, beţii, bărbaţi şi petreceri”, cugetă el maliţios.
-Istoria le plasează în antichitate, o civilizaţie în exclusivitate formată din femei luptătoare, deosebit de curajoase. Unii istorici ar fi de părere că ele ar fi trăit pe teritoriul actualei Ucraina.
Încă uşor nesigur de sine, doctorul se foi în scaun. Execută o nouă tentativă în scopul de a o atrage şi pe fată în dialog.
-Ai fost vreodată în Ucraina, Miss Lauren?
Fata negă doar cu o mişcare scurtă a capului.
-Nu, sigur că nu, continuă el. Acela e locul unde poţi întâlni cele mai frumoase femei din lume, blonde, înalte, superbe… Mult-râvnitele rusoaice după care se dau în vânt bărbaţii de pretutindeni.
“Inclusiv mediocrul de Sean!” adăugă doctorul Evans doar pentru sine, scârbit din nou de acţiunile fratelui său. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că se făcuse dentist şi scotea brânza dintre dinţii pacienţilor – o meserie detestabilă în opinia lui Andrew – acum Sean se aventurase într-o afacere matrimonială de care se folosea ca să infesteze Anglia cu rusoaice tinere, avide de bani şi poziţie socială. “Vampe ahtiate să urce rapid şi uşor pe scara socială oferind sex, atât şi nimic mai mult!”
Ghimpele negru al vinovăţiei îi zgârie din nou conştiinţa. Andrew Evans nu-şi putea iubi fratele, deşi ştia că acesta îl idolatriza. Remarcase că Sean făcea eforturi să-l imite, dar urmările erau dezastruoase. “Încearcă, bietul de el, dar nu poate. Se confruntă cu eşec după eşec… Nu posedă intelectul necesar pentru a mă copia”. În opinia sa, Sean era un tip slab, corupt, neserios şi un ignorant în materie de artă. “Pentru numele lui Dumnezeu, avem acelaşi sânge!” îşi reproşă psihiatrul, revoltat de propriile simţiri. Voia să-l iubească pe Sean, voia asta din adâncul sufletului, dar nu putea. În schimb, era capabil să se prefacă excepţional de bine şi asta se dovedise a fi de-ajuns până în prezent.
Reveni urgent la conversaţia sa cu Miss Lauren. Abordă problema chiar cu mai mult elan, parcă dorind să recupereze cele câteva momente de rătăcire personală.
-Conştiente de inferioritatea lor fizică într-o confruntare corp la corp, Amazoanele îşi aleg ca principală armă de luptă arcul cu săgeți. Legenda spune că, de cele mai multe ori, aceste femei luptătoare îşi tăiau sânul stâng ca să excludă limitarea fizică şi să poată trage cât mai bine cu arcul.
Cuvintele sale avură un efect imediat. Ca prin farmec, faţa fetei se însenină. Fericit să-i fi captat - în sfârşit! – interesul, doctorul merse mai departe cu lecţia sa de istorie antică:
-În această societate exclusiv matriarhală, bărbaţii erau acceptaţi numai ca sclavi şi ca instrumente de perpetuare a speciei. Ei n-aveau niciun cuvânt de spus, părerea lor nu conta…
-Doctor Evans, îl întrerupse subit fata, arborând un surâs misterios, nu mă mai interesează bărbaţii…
Mărturisirea voluntară a fetei îl făcu să tresară. Pentru o fracţiune de secundă, o umbră de confuzie îi răvăşi faţa. Apoi rămase privind-o fix, ca trăsnit.
-Părerea lor, continuă ea cu nonşalanţă, cu atât mai puţin…
Se ridică şi îi întinse mâna.
-De fapt, consultaţia a luat sfârşit. O oră, atât şi nicio secundă în plus, adăugă ea, privind către ceasul mare de pe peretele din stânga al biroului care arăta ora exactă.
Sub ceas, un tablou pictat în ulei înfăţişa două fetiţe de zece-doisprezece ani jucându-se cu o minge. O pală indiscretă de vânt le umfla şi ridica rochiile scurte şi creţe, expunându-le chiloţeii cu volane şi dantele.
-Vă promit că voi reveni, doctore, declară solemn Miss Lauren. Povestea Amazoanelor este deosebit de interesantă.
Încercând un sentiment ciudat de influenţă masochistă, doctorul îndrăzni să spere că fata îşi va ţine cuvântul. Fu aproape sigur că ea va reveni.
Profesionalismul său trebuia să se afirme - ca în toate cazurile de până acum. Doctorul Evans era renumit pentru succesul său.
Miss Lauren păşi spre ieşire cu eleganţa unui model experimentat. Se opri în faţa uşii închise, dar rămase cu spatele la el. Balansându-şi greutatea corpului pe un singur picior cu farmecul unei balerine, ea se înclină spre stânga şi examină cu atenţie un alt tablou atârnat deasupra unei veioze înalte. Fata îl pipăi cu fineţe, doar cu vârfurile degetelor. Avea aceeaşi temă cu cel de mai înainte – fetiţe jucându-se, de data asta pe malul unui lac. Ambele tablouri păreau a fi opera aceluiaşi pictor, variaţiuni pe aceeaşi temă.
-Vă plac copiii, doctor Evans? întrebă ea cu subînţeles, răsucindu-se cu graţie să-l privească în faţă, fără grabă, ca-ntr-o scenă filmată cu încetinitorul.
Doctorul nu-şi ridică ochii din dosarul în care făcea însemnări. Dar fata observă că se oprise din scris iar mâna îi tremura vizibil. Urmă o tăcere apăsătoare. În momentul acela ea realiză că îl ghicise. Surprinzător, şi el realiză asta.
-La revedere, Miss Lauren! rosti el cu răceală, în timp ce ea deschidea uşa şi pleca.
După doar câteva secunde, psihiatrul îşi chemă secretara. Se strădui să-şi stăpânească furia.
-Miss Johns, ţipă el. Cine a pus aceste tablouri pe pereţi?
-Surpriză, Mr. Evans! ciripi veselă femeia. Sunt cadou de la fratele dumneavoastră. El a insistat să le expun de ziua dumneavoastră. Le-am pus pe pereţi de ieri după pauza de prânz, dar dumneavoastră n-aţi mai revenit în birou.
-Dă-le jos imediat! Trimite-i-le înapoi lui Sean cu nota asta…
Secretara aruncă o ocheadă fugară peste nota scrisă în grabă chiar în prezenţa ei şi roşi violent până în vârful urechilor ei clăpăuge. Se retrase apoi în tăcere.
O săptămână mai târziu, când Miss Lauren nu se prezentă să-şi onoreze programarea, Mr. Evans experimentă pripit un sentiment de uşurare, un moment de incontestabilă fericire. Dezamăgirea din glasul asistentei sale care-l anunţa deprimată că fata fugise din sanatoriu şi nu părea de găsit nicăieri, nu-l impresionă câtuşi de puţin. De fapt, Andrew se simţea eliberat. Era ca şi cum ar fi avut o scurtă întrevedere cu diavolul, dar spre marea sa uimire, suprema creatură a infernului se răzgândise pe neaşteptate şi Andrew Evans fusese abandonat, cruţat.
Aparent, fericirea nu-i fu de durată. Chiar a doua zi, bătrâna care-i făcea curat în casă îl găsi fără suflare, zăcând pe podeaua din bucătărie. Ulterior, în urma autopsiei, cauza morţii sale fu atribuită unei combinaţii fatale de alcool şi somnifere. Familia sa fu şocată la auzul veştii. Bătrânii săi părinţi negară cu vehemenţă faptul că Mr. Evans ar fi avut vreodată probleme cu somnul.
-Nu atât de grave încât să apeleze la medicamente, insistară ei, deşi nu-şi mai văzuseră fiii de ani şi ani.
Dar în lipsa altor probe concrete care să ateste contrariul, moartea sa fu catalogată scurt ca sinucidere accidentală.
Poliţia primi un singur telefon anonim cu privire la acest caz misterios. Persoana care sunase susţinea că o văzuse pe Miss Lauren intrând şi părăsind locuinţa doctorului în seara respectivă. Totuşi, la ora precizată la care Miss Lauren ar fi părăsit casa victimei, se concluzionase că doctorul Evans fusese în viaţă şi nici măcar intoxicat mortal încă. Potrivit raportului medicului legist, moartea lui avusese loc câteva ore mai târziu. Mai mult, detectivul care se ocupa de caz concluzionă că fata, cu tot trecutul ei zbuciumat, n-ar fi avut niciun motiv să-şi omoare medicul psihiatru cu care se întâlnise o singură dată în viaţă, pentru doar o oră.

CAPITOLUL 1

Woodside, Zona Golfului San Francisco, vara lui 1996

Dimineaţa se strecura senină şi voioasă prin fereasta larg deschisă. Vivien căscă larg, clipi de câteva ori şi apoi eliberă din strânsoare ursuleţul ei roz de pluş cu care dormea în braţe întotdeauna. Cu ochii cârpiţi de somn încă, sări numaidecât din pat şi se aşeză în genunchi, cu coatele sprijinite pe marginea patului şi palmele lipite cu pioşenie în sfântă rugăciune. Cuvintele bunicii îi răsunară în minte cu o forţă convingătoare care brusc îi umplu inimioara de speranţă şi îi alungă somnolenţa matinală:
-Dacă te rogi de-ajuns de tare şi de sincer, Dumnezeu îți va auzi glasul şi îți va îndeplini orice dorinţă. Doar trebuie să ai încredere în puterea Lui şi El te va ajuta fără îndoială, o sfătuise bunica.
“Bunica ştie aşa de multe lucruri! Ea coace prăjiturile cele mai gustoase şi spune poveştile cele mai frumoase. E aşa de înţeleaptă şi de deşteaptă buni Carol!” gândi Vivien, concentrându-se să-şi formuleze rugăciunea.
-Dragă Doamne Dumnezeule, începu ea cu ardoare, te rog, te implor nu-l lăsa pe Tee să se căsătorească azi cu Nadine. Te rog, te rog, ceru ea cu stăruinţă. Nadine nu-l merită pe Tee. Eu îl merit. Şi Tu ştii asta, pentru că Tu ştii totul. Asa că, te rog, te rog, nu-l lăsa să se căsătorească azi cu ea.
Uşa dormitorului se deschise pe neaşteptate şi doamna Alison Hopkins apăru în prag.
-Bună dimineaţa, albăstrică! De ce stai jos pe podea, scumpa mea?
Femeia intră în cameră şi aşeză pe fotoliul de lângă pat, cu remarcabilă meticulozitate, rochia, pantofii, ciorapii şi florile pentru păr ale fetiţei. Apoi Alison se aplecă şi îşi luă fiica în braţe, netezindu-i cu drag buclele de un şaten închis, aproape negru. Vivien îşi aşeză căpuşorul pe pieptul mamei sale.
-Ai dormit bine azi noapte, fetiţa mea scumpă şi dulce?
Mămica ei o îmbrăţişă cu dragoste şi o alintă cu săruturi mici pe cap şi pe obrăjori. Vivien mai trimise o dată în grabă rugămintea sa aprinsă către Bunul Dumnezeu, apoi răspunse la întrebarea mamei sale:
-Da, mami. Am dormit ca un îngeraş!
-Exact aşa ai să arăţi astăzi la nunta lui Tim cu Nadine. Nu-i aşa că Nadine a fost foarte drăguţă că te-a ales pe tine să-i fii flower-girl? Tu vei merge în faţa ei şi îi vei presăra petale de trandafiri în cale.
-Mademoiselle Lili i-a spus s-o facă.
-Mademoiselle Lili doar i-a sugerat, o corectă mama sa.
Câteva ore mai târziu, Vivien cobora scările de marmură albă ţinându-se cu grijă exagerată de balustrada alunecoasă. Se opri în antreu şi se admiră fericită în gigantica oglindă care acoperea peretele uşii de la intrare. Îmbrăcată toată în alb, arăta ca o mică zână din poveşti. Doar florile din păr erau de un bleu deschis şi se asortau perfect cu ochii ei mari şi albaştri.
Se strecură afară din casă cu abilitatea unui şoricel, fără ca nimeni să o simtă ieşind. Păşi pe vârfuri, încetişor, pe aleea cu cireşi sălbatici, până ajunse la foişor. Apoi, fără nici cea mai mică ezitare, o coti la stânga şi ţâşni ca din puşcă spre casa cu pitici, unde locuia profesoara ei de pian şi limba franceză, Mademoiselle Lili.
Vivien o plăcea pe Mademoiselle Lili enorm, pentru că era frumoasă şi elegantă şi pentru că o lăsa să se probeze cu pantofii şi sandalele ei cu toc înalt de câte ori fetiţa avea chef. Mai mult, o lună în urmă, profesoara ei sofisticată şi drăguţă o lăsase să-i testeze toate parfumurile, în timp ce ea vorbise la telefon cu un iubit căruia îi spunea mereu “iubire scumpă”. Femeia îl păcălise că are pozele lui pe pian şi pe măsuţa sa de cosmetice.
“Şmecheră Mademoiselle Lili!” îşi zise Vivien cu admiraţie, gândind că ea însăşi nu va fi capabilă niciodată să mintă pe cineva cu atâta îndrăzneală.
Pe pian şi pe măsuţa sa de cosmetice, femeia expusese poze sexy cu Nadine, eleva ei favorită. Le avea şi acum acolo! Şi nu-i era teamă că-i va creşte nasul ca lui Pinochio sau că s-ar putea trezi cu iubitul ei în vizită pe neaşteptate şi ar prinde-o cu minciuna.
“Totul din cauza acestei Nadine!” Vivien era geloasă pe Nadine. Iar acum Nadine i-l lua şi pe Tee. Tee era prinţul ei din poveşti, cavalerul ei în armură albă, strălucitoare. “Bunul Dumnezeu ştie! Tee e al meu!”
Patru ani în urmă, când Vivien doar împlinise patru ani, Tee îi salvase viaţa. Killer, monstruosul câine de rasă Pit Bull al vecinilor, o încolţise în tufele de levănţică şi ar fi rupt-o în bucăţi dacă Tee n-ar fi intervenit urgent. Tânărul o ridicase pe umerii lui laţi, fără să-i pese că-şi distruge ţinuta impecabilă pentru Balul Majorilor. Tee se luptase cu atâta curaj şi vitejie cu dulăul dezlănţuit - ca Făt-Frumos cu zmeul fioros - şi devenise eroul ei pentru totdeauna.
Vivien se furişă prin gardul rupt din spate, invadat de iederă, pe care prietenul domnişoarei Lili, Mr. Logan, nu se grăbea să-l repare. Bărbatul era prea ocupat cu sculpturile sale.
-Arta e o bestie lacomă. Absoarbe, suge energia artistului, până când nu mai rămâne nimic pentru treburi mărunte, neimportante, spunea Mademoiselle Lili adesea în apărarea lui Mr. Logan.
“Mademoiselle Lili e întotdeauna aşa de drăguţă!”
Fetiţa salută în grabă pe cei doi pitici care păzeau intrarea. Mr. Logan doar îi terminase câteva zile în urmă. Trecu peste plecăciunea de rigoare – era în criză de timp. Ardea de nerăbdare. Voia să-i arate domnişoarei Lili cât de frumoasă era ea azi. Se ridică pe vârfuri şi întinse braţul să apese pe soneria plasată neobişnuit de sus pe perete. Înainte ca degeţelul ei să atingă butonul murdar, Vivien observă că uşa era întredeschisă. O împinse puțintel, doar cât avea nevoie ca să se strecoare în casă.
O rochie superbă de mireasă stătea aruncată pe pian şi o pereche de sandale cu toc înalt zăceau în dezordine pe podea. De sus răzbătea râsul insolent al lui Nadine şi vocea ei groasă, enigmatică.
-Haide, Lili, nu te mai văita! Nu ies din cercul tău… vicios, zise ea chicotind binedispusă. Doamne, nu pot să sufăr smiorcăiala asta! Lili, tu trebuie să-nțelegi, îl iubesc pe Tim şi am nevoie de el. Tim e şansa mea ca să pot avea o viaţă normală. Nu-mi pot permite să scap trenul ăsta, încep să-mbătrânesc.
Răspunsul domnişoarei Lili se precipită impotent, într-o cascadă de şoapte înăbuşite. Doar brăţara de la piciorul ei cânta veselă şi fetița şi-o imagină pe profesoara ei de pian plimbându-se grăbită, ca un leu în cuşcă, aşa cum făcea ori de câte ori era nervoasă.
Vivien n-o văzuse niciodată pe Mademoiselle Lili fără brăţara aceea vulgar de scumpă, cu diamante care - după spusele părinţilor ei - ar fi putut cumpăra un Ferrari. Gurile rele bârfeau că o purta mereu la glezna stângă, ca să distragă atenţia de la pata urâtă de pe glezna dreaptă pe care o avea de când se născuse. Fără doar şi poate, femeia o masca pe cât posibil cu fond de ten. “Mademoiselle Lili face o treabă excelentă în a-şi ascunde defectul ăsta. Şi oricum, pata de pe glezna ei nu-i nici pe departe aşa de oribilă cum trăncănesc alţii”, gândi copila, întotdeauna de partea profesoarei ei dragi.
Vivien se uită cu jind către superbele sandale albe cu toc înalt, metalic. Ar fi vrut să le probeze, să se plimbe cu ele puţin, dar Nadine nu-i permitea. Nadine era o fire deosebit de posesivă, o tânără misterioasă, foarte ascunsă. Vivien o auzise pe mama sa spunând unei prietene că Nadine nu invitase pe nimeni să o ajute să-şi aleagă rochia de mireasă, voalul sau încălţămintea. Ţinuse morţiş ca ţinuta ei să rămână secretă pentru fiecare dintre oaspeţii de la nuntă, începând cu Timothy şi sfârşind cu ultimul piccolo care servea la petrecere.
Pe pian, o scrisoare întredeschisă ieşea aproape integral dintr-un plic roz. Vivien fu tentată să o cerceteze. Pentru câteva secunde, privind încântată trandafirii galbeni imprimaţi elegant sus, pe colţul din dreapta al hârtiei de calitate, fetiţa consideră posibilitatea de a o citi în întregime chiar. Dar dialogul care răzbătea de la etajul unu al casei îi aţâţa curiozitatea şi o îndemna să urce scările. Treaptă după treaptă şi conversaţia celor două femei devenea tot mai clară.
-Cred că îmi voi vopsi părul după nuntă. Un şaten deschis… sau poate chiar închis… ceva mai aproape de culoarea mea naturală, anunţă Nadine. Apoi îl voi lăsa să crească în voie. M-am săturat de culoarea asta. Toate femeile în jurul meu sunt blonde!
-Părul blond te face să arăţi minunat, îţi dă strălucire, noblețe. Amazoanele mele vor fi întotdeauna blonde iar tu n-ai să fii o excepţie, Nadine! o admonestă Mademoiselle Lili. Încetează odată cu atitudinea asta rebelă! Nu te prinde deloc. Cred că Timothy Leigh are o influenţă nefastă asupra ta în ultima vreme. Legătura cu el îţi distruge personalitatea şi îţi alterează comportamentul. Erai aşa de docilă înainte… Trebuie să-ţi fie clar că nu voi tolera nici cel mai mic gest de revoltă în organizaţia mea.
-Nu vrei să ştii cum a fost la dentist? întrebă Nadine, ca şi cum n-ar fi auzit ultimele cuvinte ale lui Lili sau ar fi dialogat acum cu o cu totul altă persoană. N-am avut nicio problemă. Şi într-adevăr dinţii mei arată mult mai albi şi mai frumoşi. Nu uita să-mi aminteşti să-ţi înapoiez cardul de sănătate. De altfel, mi-am lăsat poşeta la tine în maşină.
-Da, eu n-am avut încă nevoie de serviciile lor. Am fost norocoasă până în prezent. Oricum urăsc să merg la dentist, murmură Lili.
Urmă o tăcere de câteva secunde.
-Mai e ceva, zise Mademoiselle Lili, foarte emoţionată dintr-odată. Vreau să ai bijuteria mea pe care o port la picior. Ştii cum se spune: something old, something new, something borrowed, something blue. Rochia ta e nouă, buchetul de flori e albastru, ai împrumutat jartiera de la norocoasa de Alison iar ceva mai vechi decât brăţara mea mă îndoiesc că-ţi poate oferi altcineva.
-Lili, e scandalos! exclamă Nadine. Nu pot să primesc un cadou aşa de scump.
Mademoiselle Lili se porni pe plâns.
-Nadine, te rog, te implor…
-Ok, Ok, Lili. O voi purta azi numai, dar după nuntă trebuie să o primeşti înapoi. Promiţi? Asta e tot ce pot face.
Dialogul încetă pentru aproximativ un minut. Vivien auzi clinchetul bijuteriei care era mutată de la o femeie la cealaltă. Apoi cuvintele domnişoarei Lili răsunară sfâşietor de trist, ca vocea unei persoane rănită cumplit:
-Nu face asta, repeta femeia plângând. Nu face asta, iubire scumpă! Încă e timp să te răzgândeşti. Tu ştii cât de mult te iubesc. Te rog, nu mă părăsi, iubire scumpă…
“Sfinţi greieraşi! E un bărbat străin în casă! A venit iubitul ăla al ei”, tresări speriată fetiţa.
Vivien coborî în fuga mare scările, reamintindu-şi instictiv conversaţia telefonică bizară pe care instructoarea sa de pian o avusese o lună în urmă, când o lăsase să-i încerce parfumurile. Ieşi valvârtej din casă şi se lovi imediat de o nouă problemă: bicicleta uzată a lui Igor, fratele lui Nadine, stătea sprijinită de gard. Alături de ea zăceau abandonate anapoda pe iarbă pânza de pictură şi trusa de vopsele în ulei ale acestuia. Vivien nu-l putea suferi pe Igor. Asta, în primul rând, pentru că era fratele lui Nadine şi în al doilea rând, pentru că îi era frică de el. Băiatul era pălit. Era de-ajuns să-i priveşti picturile abstracte, în culori morbide, ca să-nţelegi că ceva era în neregulă cu el. Dar Vivien ştia mai mult de-atât, îl văzuse trăgând cu arcul în veveriţe. Noroc că era de-ajuns de nătâng ca să nu nimerească niciuna.
“Sigur îi lipseşte o doagă acestui sonat!” concluzionă ea a mia oară.
Îngrozită că în orice clipă ar putea da nas în nas cu Igor, Vivien se uită repede încoace şi-ncolo. Nu-l zări nicăieri. Pâş, pâş, ajunse la deschizătura din gard, păşi afară din curtea vecină cu precauţie ca să nu-şi murdărească toaleta şi o rupse la fugă spre casă. Se opri să-şi tragă răsuflarea în grădina micuţă din spatele foişorului şi se hotărî să culeagă petunii roz şi mov şi să hrănească broscuţele ţestoase care se plimbau în voie prin toată curtea.
“Aceste ladies n-au minte!” gândi Vivien cu îngrijorare. “Nunta e în mai puţin de două ore şi ele nici măcar nu sunt îmbrăcate.”
Nu peste mult timp, o auzi pe mama sa strigând-o.
-Vivien, hai să mergem! Vino repede, scumpo!
Urcară cu toţii în Mercedes-ul tatălui ei. Curând intrară pe şoseaua şerpuită către La Honda care traversa anevoie munţii pornind din Woodside, până la oceanul Pacific. Ca şi cum curbele ameţitor de strâmte şi dese ale acesteia n-ar fi fost de-ajuns ca să-i întoarcă stomăcelul pe dos şi să-i zdruncine cu insistenţă nervii încordați, tot drumul Vivien fu instruită de mama sa ce să facă şi ce să nu facă la petrecere.
“Nu-i ciudat cum oamenii mari îşi imaginează că le ştiu pe toate?!” reflectă posomorâtă copila. “Sunt perfect capabilă să-mi port de grijă singură! Am opt ani, nu mai sunt un bebeluş!” Continuă să mestece în silă măsline greceşti, sperând că acestea îi vor alunga răul de mişcare. Trucul chiar se dovedi util!
Nunta fusese organizată să aibă loc pe pitoreasca plajă San Gregorio.
La scurt timp după sosire, Vivien şi părinţii ei îl zăriră pe Tee coborând sprinten din maşina sa Mitsubishi Eclipse. Splendidul automobil sport fusese proaspăt decorat cu flori şi funde albe, galbene, roz şi lila. O armată gălăgioasă de cutii de conserve vopsite în alb, bleu şi roz erau agăţate de bara din spate a maşinii iar pe geamul din spate scria cu litere roz, mari, înflorate : “PROASPĂT CĂSĂTORIŢI”.
Cu o privire critică, tânărul mire îşi cercetă superbul tuxedo, un costum alb care îi venea impecabil. Murmură încruntat câteva înjurături. Cum zări familia Hopkins, Timothy Leigh se însenină pe loc. Se apropie şi îi întâmpină cu bucurie, îmbrăţişându-i călduros pe fiecare în parte. Când ajunse la Vivien, o complimentă cu galanterie şi se lăsă pe vine ca să fie la aceeaşi înălţime cu ea.
-Vee, arăţi ca o mireasă în miniatură. Vrei să vezi lumea de sus? o întrebă el, apoi o şi ridică în braţe deasupra capului.
-Da, Tee, da, da! cântă încântată fetiţa. Yuck! Ăsta e cumva noul tău parfum? strâmbă Vivien din năsucul mic şi obraznic. Pen’ că nu-mi place deloc! Miroşi a benzină! Miroşi groaznic a benzină! exclamă ea dezgustată.
Timothy Leigh îi ignoră cu indulgenţă remarca. Faţa îi strălucea de fericire şi Vivien regretă pentru o clipă faptul că nu-i împărtăşea sentimentele. Mai mult, îl sabotase mai devreme cu rugăciunea ei de dimineaţă. Brusc se simţi vinovată şi ruşinată de propria faptă.
De deasupra capului lui Tee, Vivien prinse pentru o clipă imaginea lui Mr. Logan cântând la pian. Fetiţa recunoscu o frântură din Arabesque, de Claude Debussy. Numai că interpretarea părea patetică, răzbătând peste glasurile oaspeţilor timidă şi controlată, lipsită de orice brumă de pasiune, ca execuţia stângace a unui novice. Bărbatul arunca priviri neliniştite către parcare. Broboane grele de sudoare îi acopereau fruntea şi chelia iar Vivien se miră cum de Mr. Logan suferea de căldură aici, pe malul oceanului, unde briza rece ei îi dădea frisoane. Pe de altă parte, poate că era tulburat de emoţie. În afară de ciudatul de Igor, Nadine nu avea familie şi lui Mr. Logan i se oferise onoarea de a o conduce la altar.
Accentul englezesc al fratelui mai mare al lui Timothy, Clark, sună rece şi acru. Bărbatul se apropie de ei.
-Lasă copila aia jos, Tim, şi vino să-mi dai verighetele, ceru el, studiindu-şi fratele cu o mixtură de surpriză şi dezaprobare.
Coborî apoi vocea cu câţiva decibeli:
-Şi pentru numele lui Dumnezeu, amice, maturizează-te! Astăzi te-nsori! lătră el crunt şi le întoarse spatele cu intenţia clară de a disuada tacit orice dialog sau prezentare.
Vivien îl trată cu totală indiferenţă. Era un străin pe care nu-l mai văzuse niciodată. Doar auzise despre el. Nu prea multe. Clark venise cu avionul din Anglia pentru a fi prezent la nunta fratelui său, dar nu era prea încântat să participe la petrecere. După un conflict lung şi acrimonios între părinţii lor care se încheiase, până la urmă, cu un divorţ dureros, Clark alesese să-şi urmeze tatăl în Londra. Acum era pentru prima oară în aproape zece ani când el revenea în California. Mr. Leigh senior refuzase invitaţia la nunta fiului său, invocând motive de sănătate prematur şubrezită.
În mai puţin de o oră, oaspeţii erau deja aşezaţi fiecare pe locul rezervat. Zumzetul conversaţiei făcea aerul să vibreze de jovialitate. Cu toţii aşteptau nerăbdători sosirea miresii.
Peste murmurul generat de şoaptele reţinute ale invitaţilor - plasate în general discret în urechea vecinului de scaun - cârâi din senin motorul uzat al camionului pe jumătate corodat al lui Igor. În final se opri cu un zgomot subit, vulgar, care făcu câteva femei să roşească şi câţiva bărbaţi să râdă pe înfundate. Călcând cu sadism pe nervii tuturor, băiatul coborî din maşină cu viteza melcului. Un rânjet diabolic stătea agăţat pe faţa sa osoasă, fără succes curăţată de vopsele de pictură. Dar se vedea că încercase şi asta era de apreciat la o persoană ca el. Igor părea şi mai caraghios în costumul acela negru cu mâneci prea lungi. Gulerul cămăşii albe era ascuns pe jumătate sub haină, cealaltă jumătate ţâşnind neglijentă pe deasupra, voind parcă să declare vădit că băiatul nu era nimic altceva decât un clown aflat la criza pubertăţii.
Păşind afectat, afişând o atitudine încrezută care respingea oamenii din jurul lui ca fiind nedemni de atenţia sa, Igor ajunse la altar. Se opri în faţa lui Timothy şi îi şopti de-ajuns de tare ca să se facă auzit cel puţin de către nuntaşii din primele rânduri:
-Întârzie, nu-i aşa? Ce dezastru! Poate că nu mai vrea să se mărite cu tine până la urmă. Şi bine-ar face! rosti băiatul cu un zâmbet infatuat.
-Mergi şi plantează-ţi scheletul pe un scaun, Igor! Cât mai în spate dacă s-ar putea, îl sfătui răspicat Timothy, luptând să-şi ascundă irascibilitatea. Încearcă să nu ne strici nunta cu prezenţa ta.
-Am ceva pentru Mr. Logan, anunţă Igor plin de importanţă.
Îi întoarse spatele lui Timothy şi păşi calm către pian. Vocea i se transformă. Adolescentul adoptă un ton foarte politicos.
-Ceva mai devreme, Mademoiselle Lili mi-a dat plicul ăsta pentru dumneavoastră, domnule. Dar m-a instruit să nu vi-l înmânez până exact în clipa asta.
Mr. Logan primi plicul cu mâini tremurânde. Îl deschise încet, trimiţându-i lui Timothy ocheade îngrijorate, ca şi cum ar fi intuit deja că tot ce stătea ascuns în acel plic îi privea pe amândoi.
Într-adevăr, câteva secunde mai târziu extrase un plic mai mic, roz pastel, pe care îl ţinu o vreme strivit cu palma stângă pe pântecul său mare, rotund, revărsat generos peste cureaua pantalonilor. Când sfârşi de citit cele câteva rânduri roşii, zgâriate hidos pe hârtia albă, el îi întinse plicul roz lui Timothy.
-Acesta-i pentru tine, Tim, îi spuse cu voce nesigură, vânăt la faţă, ştergându-şi continuu fruntea şi chelia cu batista. Îmi pare rău, băiatule. Sincer, îmi pare tare rău. Acum trebuie să plec, trebuie, mormăi el şi se îndreptă grăbit către parcare.
Timothy rupse plicul. O scrisoare roz cu trandafiri galbeni în colţul de sus din dreapta îi alunecă printre degete. Tânărul o prinse sub talpa pantofului de piele albă înainte ca briza capricioasă să i-o smulgă şi să i-o arunce în ocean. O citi cu trăsăturile lui frumoase, masculine, răvăşite de emoție şi pură surpriză. Se întoarse către prieteni şi familie şi rosti abătut, ca dintr-o altă lume:
-Nadine nu mai vine. Nu mai vrea să se mărite cu mine.
Mulţimea tresări. Câteva femei izbucniră în lacrimi.
Degetele lui lungi şi puternice strânsera plicul şi scrisoarea într-un şomoiog pe care-l cercetă o clipă cu ură, incertitudine şi deznădejde, apoi îl vârî nervos în buzunarul pantalonilor albi care i se potriveau perfect. Pe măsură ce realitatea crudă prindea contur, furia mirelui intră într-un crescendo exponenţial. Fără veste, Timothy se repezi să-şi reverse nervii şi frustrarea asupra lui Igor. Înşfăcă băiatul de gulerul hainei cu ambele mâini, îl ridică în aer câţiva centimetri şi îl scutură într-un mod sălbatec, cu forţa unui uragan:
-Unde e? Clămpăneşte, stârpitură ce eşti! Unde-a plecat? Şi de ce? De ce acum? De ce tocmai acum? strigă Timothy dezlănţuit.
Băiatul se făcu livid. Dădea din mâini şi picioare ca o marionetă de cârpă.
-Pe legea mea, nu ştiu nimic! se apără el. Am glumit mai devreme… Tim, dă-mi drumul, omule... te rog! Mă sufoci…
Mânaţi pe moment de gânduri paşnice, Clark şi câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mirelui se ridicară imediat de pe scaune şi săriră în ajutorul lui Igor.
-Dă-i drumul, Tim! îi ordonă Clark. Nu rezolvi nimic aşa, frate!
-Las-o baltă, măi omule! îl sfătui un alt bărbat.
Printre trupurile vânjoase de tineri care se îngrămădiseră să-l desprindă pe Igor din încleştarea nebunească a lui Timothy, o fetiţă micuţă şi drăgălaşă înghiontea şi zbiera din răsputeri, sforţându-se neputincioasă să ajungă în centrul comoţiei:
-Tee, nu dispera, striga fetiţa, mă mărit eu cu tine! Sunt gata îmbrăcată. Tee, ascultă-mă, Tee! Te iubesc, Tee, eu te iubesc cu-adevărat!
Un tânăr o prinse de braţ şi încercă să o împingă deoparte, temându-se că ar fi putut fi lovită grav din greşeală. Fetiţa se năpusti asupra lui cu toată disperarea:
-Ia-ţi mâinile de pe mine, bestie! se răsti ea, aruncându-i drept în faţă petale de trandafiri din coşuleţul de satin. Vreau să vorbesc cu Tee. El are nevoie de mine acum. Teeeeeeeeeee!
-Hei, oameni buni! Careva, luaţi plodul ăsta răsfăţat de-aici! strigă tânărul încurcat, ridicând-o de umeri şi imobilizându-i braţele. Coşuleţul sofisticat îi căzu din mânuţă şi se răsturnă, acoperindu-i lui pantofii cu petalele de trandafir roz şi roşii. Bărbatul regreta amarnic decizia pripită de mai devreme de a face o faptă bună.
-Ar fi trebuit să te las să intri în încăierarea aia şi să sfârşeşti strivită ca un gândac obraznic ce eşti, îi mormăi el în ureche.
Fetiţa îşi legăna picioarele în aer şi se zbătea nebuneşte. Roşie ca focul de furie, continua să-şi strige “iubitul” pe nume.
-Las-o jos! răsună ca un trăsnet vocea mirelui.
El îl eliberă numaidecât pe Igor din strânsoare. Băiatul lovi nisipul aproape inert, ca un sac de cartofi.
Timothy Leigh se îndreptă urgent spre Vivien care începuse să plângă încet. O luă în braţe şi se retrase din mulţime. Se aşeză pe scaunul de la pian iar pe ea o urcă sus, pe pian. O vreme doar se priviră în ochi.
-Mă mărit eu cu tine, Tee, rosti acum fetiţa de opt anişori, timidă ca un şoricel speriat.
-Vee, nu crezi că-i de-ajuns un suflet strivit de durere pe ziua de azi? Nu, serios! Vrei să te umileşti şi tu acum?
-Tu nu trebuie să-ţi face griji pentru nimic, Tee! M-am gândit eu la toate, continuă Vivien să-şi susţină cauza. Ştiu să fac sandviciuri cu unt de alune şi gem şi ouă fierte moi. Tu poţi să mă duci la şcoală în fiecare dimineaţă şi pe urmă poţi să pleci să-ţi vezi de-ale tale. Eu n-am să-ţi stau în cale şi nici n-am să te plictisesc.
Timothy reuşi să schiţeze un zâmbet trist.
-Vee, înţeleg că vrei să mă ajuţi să trec peste acest impas, ghinion, insucces - numeşte-l cum vrei! - dar sacrificiul e prea mare. Şi e imposibil. Nu mă pot căsători cu tine chiar dacă – prin absurd! – aş vrea. Probabil că tu ştii asta deja. E ilegal. În mai puţin de cinci minute şeriful ar fi aici ca să-mi pună cătuşele şi să mă arunce în închisoare. Acum, spune-mi! Chiar ai vrea tu să mi se-ntâmple mie una ca asta?
-Dar cine să te reclame, Tee? Nu eu, îţi dai seama, se grăbi să se disculpe Vivien, etalând o mimică inocentă peste faţa udă de lacrimi. E adevărat, eşti un pic mai mare decât mine, dar treisprezece ani diferenţă între noi nu e une catastrophe, remarcă ea.
Accentul ei franţuzesc studiat puse un zâmbet firav pe buzele vinete de supărare ale lui Timothy.
-Când vei creşte mare, vei fi cu siguranţă o femeie seducătoare, Vee! Şi vei face un bărbat foarte fericit într-o zi, îi spuse el cu convingere.
-Dar eu vreau să te fac pe tine fericit, Tee! Şi nu vreau s-aştept să cresc mare! Sunt destul de mare ca să iau o decizie. Şi eu sunt hotărâtă… vreau să mă mărit cu tine. Orice fată trebuie să-şi găsească un băiat şi să se căsătorească într-o bună zi. Ce importanţă are dacă-i acum sau peste zece ani? Cu cât mai repede, cu-atât mai bine! Iar noi doi avem acum totul gata: oaspeţi, muzică, preot, mâncare şi alte chestii…
Timothy Leigh realiză disperat că nu ajungea la niciun rezultat cu Vivien. Dădu ochii peste cap exasperat, istovit. N-avea nevoie de o astfel de conversaţie absurdă. Nu azi, când trecea prin cele mai dificile clipe din viaţa sa de adult de până acum.
“Not ever”, hotărî el gândindu-se mai bine.
-Vee, eu sunt un bărbat şi tu eşti un copil. Bărbaţii nu se căsătoresc cu copii. Concluzia: nu mă căsătoresc cu tine. Punct, rosti el răspicat.
Şi totuşi, pe intervalul unei frânturi de secundă, inima lui rănită îi trimise o scurtă premoniţie pe care tânărul n-o putu ignora complet.
-Uite, adăugă el grăbit şi îşi vârî mâna în buzunarul ascuns al hainei sale. Cadoul ăsta era ceva deosebit pentru femeia visurilor mele. Îi împinse în poală o cutie mică, bleu-pastel, legată cu o fundă galbenă. Nadine n-o mai merită, dar tu poţi să o porţi când vei fi mare. Dacă vrei…
Din ochii mari şi albaştri ai fetiţei ţâşniră pe neaşteptate lacrimi transparente, rostogolindu-se fluide, grele, pe obrajii ei rozi şi fini.
-N-am nevoie de cadouri de la tine, protestă ea. Eu te vreau pe tine! Te iubesc, Tee. Te iubesc, şopti ea confuză. E aşa de greu să-nţelegi? Aş putea să te fac să mă iubeşti şi tu, trebuie doar să ai puţină răbdare, insistă Vivien suspinând. Te iubesc atât de mult! Te rog, nu mă părăsi!
Tânărul bărbat o privea uluit. Fetiţa asta îi spunea exact ce i-ar fi plăcut să audă, de parcă i-ar fi citit în suflet. Ea ştia exact de ce avea el nevoie acum - de dragoste! Timothy avea atâta nevoie de dragoste! “Ce ironie a sorţii!” gândi el abătut. “Singura fată care mă iubeşte cu adevărat e de fapt un copil de opt ani. Iar eu îi voi rupe inimioara acum, la fel cum a făcut Nadine cu mine. Viaţa e crudă. Mă pedepseşte în atâtea feluri azi… Fără niciun motiv…”
Timothy înregistră glasul ascuţit al mamei lui Vivien ca un rănit grav care aude sirena plină de urgenţă a maşinii de salvare venind în ajutorul său.
-Vivien, pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai mai făcut? Eram sigură că ai să pui tu de-o poznă. O simţeam în măduva oaselor încă de-acasă, zise femeia, ştergând lacrimile fiicei sale cu o batistă brodată. O luă în braţe şi o dădu jos de pe pian.
-Capricii de copil răsfăţat! Lipsa de educaţie îşi spune cuvântul, iese ca uleiul deasupra apei, bombăni îmbufnată Mrs. Leigh, mama lui Timothy. Noua pieptănătură pe care o adoptase recent, după ce se oxigenase, te îndemna să te întrebi mirat dacă nu cumva, în realitate, face reclamă la mături, etalând una – cu eleganţă deşănţată – pe propriul cap.
-Poftiţi?! i se adresă indignată Alison Hopkins, cu obrajii dintr-odată în flăcări. Vivien e un copil foarte sensibil. Ea a-nţeles durerea lui Timothy şi a vrut doar să-şi exprime empatia, spuse femeia în apărarea fiicei sale.
-Oh, mă ierţi, dragă Alison, se scuză teatral Mrs. Leigh, cu un zâmbet chinuit peste faţa prea machiată. Mă gândeam la cu totul altcineva. Nici nu trebuie să-ţi treacă prin cap că m-am referit la fiica ta.
Mrs. Leigh trecu apoi pe lângă fiul ei şi îi aruncă ostentativ, cu acelaşi ton agresiv care o făcuse proverbială în Woodside:
-Nu mai face aşa un caz din chestia asta, Timothy dragă! Nu era demnă de tine oricum.
Incomplet satisfăcută cu observaţia sa acidă, se întoarse şi îi mai frecă puţin ridichea.
-Uit-o! OK? E mai mare cu cinci ani decât tine. Tu eşti aşa de tânăr! Bărbaţii deştepţi nu se însoară la vârsta asta. Îți imaginezi că mariajul e sex din belşug şi distracţie? Te-nşeli amarnic, fiule! Căsătoria fericită e doar o fata morgana. Numai proştii dau năvală!
Timothy nu catadicsi să-i răsplătească efortul cu o replică şi frustrată, Mrs. Leigh îşi chemă şoferul de limuzină şi părăsi scena.
Alison Hopkins se comportă ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele răutăcioase, lipsite de compasiune ale mamei mirelui. Ea puse cu blândețe o mână pe brațul lui.
-Ne pare tare rău, Tim dragule, îi spuse ea cu sinceritate. Sigur nu meritai să ți se-ntâmple una ca asta!
Alison Hopkins îşi luă rămas bun de la Timothy şi se întoarse către Vivien care scâncea nefericită. O smuci de mână şi o târî spre parcare, unde maşina de lux a soţului ei le aştepta pe amândouă cu uşile deschise.
-Găsesc că e inutil să-ţi mai spun că vei fi pedepsită toată săptămâna asta, se răsti ea la copil. Sunt convinsă că ştii deja ce te-aşteaptă. Nu bomboane de ciocolată, nu prieteni în vizită, nu escapade la Mademoiselle Lili, nu lecţii de pian sau de franceză. Rien, comprenez-vous?
- Oui, maman, răspunse fetiţa resemnată.
-Nu fi aşa de aspră cu ea, Alison! strigă Carol Hopkins de pe scaunul pe care era aşezată.
Vivien se desprinse din mâna mamei sale şi alergă să-şi îmbrăţişeze bunica.
-Gata, gata, copilă dragă. Eşti prea mică şi frumoasă ca să suferi atâta. Dacă ţi-e de vreun ajutor, aminteşte-ţi că eu te voi iubi mereu.
-Şi eu te iubesc, buni Carol.
Pentru câteva secunde, sub parasolul splendid, înflorat al bunicii sale, Vivien simţi că evadase într-o lume de basm. Lacrimile încetară să mai curgă.
Cum cele două femei începură să discute, Vivien se întoarse iar către mire. Mult mai reţinută acum, îl strigă destul de tare ca să facă întreaga mulţime să-şi îndrepte atenţia spre ea din nou. Nu-i păsa de ce vor gândi despre ea, dacă o vor judeca sau dacă vor face haz de ea. Fetiţei nu-i păsa decât de răspunsul lui.
-Tee, ai să mă aştepţi să cresc mare?
Timothy dădu din cap că da, zâmbind cu amărăciune.
-Am să-ncerc, Vee.
-Bine, zise ea cu calm şi îşi şterse ultima lacrimă care încă i se mai odihnea pe obraz ca o picătură strălucitoare de rouă.
Vivien fu capabilă să fure câteva bomboane de ciocolată săptămâna aceea şi o mulțime de prieteni călcară pragul reşedinţei lor din Woodside. Dar lecţiile de pian şi limba franceză cu Mademoiselle Lili încetară pentru totdeauna.
Mademoiselle Lili se sinucisese chiar în ziua aceea. Când se întorseseră de la nunta care nu mai avusese loc, îi găsiseră casa arzând. Mr. Logan nu ajunsese la timp ca să o salveze.
Corpul ars al femeii fusese identificat după dantură şi nelipsita brăţară de la picior – care se dovedise a fi o bijuterie comună din aur de 10 karate şi cubic zirconia. Mulţi credeau că Nadine o ajutase, apoi plecase cu maşina lui Lili şi avusese teribilul accident în urma căruia era dispărută, probabil înecată în ocean. Alţii mergeau mult mai departe cu bănuielile şi arătau cu degetul spre Timothy sau chiar Mr. Logan. Vivien avea pe altcineva în minte – pe sfrijitul ăla de Igor. Totuşi, ultima scrisoare a superbei Mademoiselle Lili, coerentă, explicită în ceea ce privea sinuciderea sa, îi exculpase pe toţi în faţa legii.
Bârfele despre nunta lui Timothy, dispariţia misterioasă a lui Nadine şi moartea prematură a domnişoarei Lili continuară să curgă în vara aceea în Woodside ca dintr-un izvor nesecat de imaginaţie morbidă. Până spre sfârşitul lui august, când o altă întâmplare nefastă le stinse pe neaşteptate. Un renumit doctor estetician din regiune se presupunea că se sinucisese, după ce aparent îşi împuşcase în cap cele două fiice adolescente şi soţia. Trupurile pe jumătate dezbrăcate ale femeilor fuseseră găsite înfăşurate în eşarfe de mătase enorme, galbene.