După dealuri, de Cristian Mungiu – impresii la cald

După ceea ce s-a întîmplat la Tanacu în 2008, cazul a fost preluat de hienele, apoi de lipitorile, media şi l-au ros pînă cînd aproape nu părea că a mai rămas nimic din el.  Au amuşinat instant subiectul senzaţional: cadavrul unei tinere supusă unui ritual de exorcizare, undeva „la ţărănoaia”,  un popă neuns cu toate alifiile reprezentanţilor lui Dumnezeu pe pămînt  şi nişte măicuţe buimace, un sistem bisericesc  şi altul sanitar deopotrivă de confuze, mai preocupate de ping-pong  cu pisica moartă pe deasupra gardului care, teoretic, le desparte decît să o fi salvat cît era în viaţă.

Mai întîi isteric, apoi mai calm, „cu obiectivitate”,  bravii cavaleri ai „evului media” (vorba lui Bogdan Ghiu) au pritocit zoaiele pe care să le arunce prin fereastra televizorului sau cea a paginii în faţa poporului pe cît de iubitor de cancanuri, pe atît de ipocrit indignat cînd vine vorba de morală ieftină. Totul sub ochii Bisericii ortodoxe în interiorul căreia, dacă deschizi la nimereală vreun dulap dintr-un colţ întunecat, mai degrabă îţi cade în braţe un schelet decît s-o zbughească de-acolo vreun înger.

Şi abia cînd lucrurile păreau că încep să se liniştească, au apărut doi artişti care punctează adevăratele drame petrecute acolo.  Andrei Şerban a pus în scenă un grandios spectacol de teatru, „Spovedanie la Tanacu”,  din cîte ţin minte, despre superficialitatea şi ipocrizia cu care ne judecăm semenii. Cristi Mungiu a făcut un film grozav despre fragilitatea credinţelor noastre (fie acestea cotidiene sau religioase), despre imposibila demarcaţie dintre bine şi rău, dintre diavol şi Dumnezeu.

Urmînd în linii mari firul unui caz real, datat şi localizat, ultratabloidizat, Mungiu a creat o poveste atemporală – dostoievskiană, aş zice, prin atmosferă, conflict, complexitatea personajelor şi a relaţiilor dintre ele.  N-ai nevoie să-ţi fi făcut cineva rezumatul cazului de la Tanacu, ca să-ţi explici mai bine problemele expuse în film. Dar, dacă îl cunoşti, diferenţele sînt de la pămînt la cer.

În locul unui Corogeanu despre care numai bunul Dumnezeu ştie ce-a avut în cap, avem în film un preot  măcinat de lupta sa pentru credinţă, atît cît poate el să o înţeleagă.  Mungiu are grijă de nenumărate ori să ne spună că nu-i vorba despre vreun apucat întru Domnul obscur, din Cucuieţii din Deal, ci de un credincios – evident, cu limitele sale – autentic: acesta e capabil să discearnă între credinţă şi superstiţie (vezi scena în care măicuţele îi arată isterizate un „semn” divin, crucea apărută în lemnul de foc, iar el le spune că e doar lemn de foc);  nu e preocupat nicio secundă să facă prozelitism cu Alina, din contră, caută să o înţeleagă, pricepe că nu-i menită să fie măicuţă şi chiar încearcă să-i explice de ce ;  e un cinstit şi blînd interpret al liberului arbitru; pare perfect uman, lucid, chiar şi în momentul de maximă laşitate, cînd îi cere lui Ionuţ, fratele „idiot” al Alinei, să-i hotărască soarta; îşi asumă şi conştientizează propria vină la final.

Autentice şi complexe sînt şi cele două protagoniste, Alina şi Voichiţa, mereu suprinse la graniţa dintre cele două lumi – laică şi eclesiastică -, pendulînd dintr-o parte într-alta.  Pe rînd, cu motivaţii  diferite,  excelent articulate, Alina trece în lumea Voichiţei, şi invers, dar, pînă la urmă, fiecare se dovedeşte incapabilă să părăsească lumea proprie.  Imaginile în care e transpusă zona asta de limită, de pendulare, îmi par memorabile. Chiar în scena de început, în gară, pe cele două fete le desparte o cale ferată. Alina sare, o îmbrăţişează , iar imediat, în spatele ei, trece cu viteză un tren. „Trebuia să stai acolo. Veneam eu la tine”, îi spune Voichiţa. Chiar şi atunci cînd, forţată de împrejurări, Alina pare să rămînă la mănăstire, îşi păstrează cu obstinaţie treningul Reebok pe ea. Înspre final, cînd începe să aibă îndoieli despre ce şi cum s-a întîmplat cu Alina, Voichiţa poartă un pulover tras peste hainele mînăstireşti.  Bref, la nivel de story, îmi place inteligenţa şi meticulozitatea cu care Mungiu îşi construieşte filmul, încercînd să amestece cele două lumi care au tot atîtea lucruri în comun cît lumînarea electrică şi cea de ceară. Nimic nu pare lăsat la voia întîmplării, nu vine de la sine, ci o solicită o revedere amănunţită.

Pe cît mă pricep eu la tehnică cinematografică, jocul actorilor e unul de excepţie (în rolurile principale: Cosmina Stratan  – Voichiţa, Cristina Flutur – Alina, Valeriu Andriuţă – preotul),  însă imaginea realizată de Oleg Mutu e inconsecventă: cînd estetizantă (în sensul cel mai bun), cînd, dacă nu oarecare, una fără altă miză decît cea de ilustrare cuminte a unei realităţi parcă oarecare.

Ca să nu mă lungesc prea mult, dincolo de impresiile mele de simplu privitor (care, evident, sînt subiective), filmul lui Mungiu m-a tuşat, mi-a produs genul acela de emoţie adevărată pe care o caut de fiecare dată  cînd urmăresc un film ori citesc o carte de top.

Am văzut filmul vineri, la una dintre cele trei premiere din Iaşi.  Înţeleg că a fost una la Palace Mall, pentru VIP-uri, şi două la cinematograful Victoria, pentru poporul ieşean. Nu ştiu cum o fi fost la VIP-uri , dar la noi, la popor, proiecţia a fost execrabilă (un decalaj prelung de între sunet şi imagine şi un zgomot de fond continuu întrerupt de sunete cu greu inteligibile), iar organizarea evenimentului, jalnică:  oameni care s-au călcat în picioare, îngrămădeală cum n-am mai prins de pe vremea lui Winnetou la Victoria. Ceea ce, pînă la urmă, poate fi interpretat şi ca un compliment major pentru film.

[image error]
[image error]
[image error]