Concluzii după o lună bolnavă
Pe de o parte, ţi se spune doct: „Nu trebuie să stai în afara lucrurilor, scriitorul e obligat să se implice în «viaţa cetăţii», trebuie să ai opinii, ce, eşti laş?”. Nu trebuie să fii laş, dar ţi se-apleacă numai închipuindu-ţi în ce „viaţă a cetăţii” te implici, de fapt. În perioada din urmă, am avut opinii pe teme politice. Am semnat inclusiv o scrisoare deschisă. Am încercat să spun că există şi alte perspective. Mi s-au vărsat, la schimb, zeci de găleţi cu gunoi în cap. Nu propriu-zis, fireşte – doar că un pic mai rău. Mai rău întrucît unii dintre cei de sub găleţile pregătite pentru mine şi-apoi vărsate virtual sînt, la rîndu-le, fie scriitori, fie artişti din alte domenii, fie intelectuali.
De curînd, Mircea Cărtărescu şi-a încălcat promisiunea de a nu mai scrie pe teme politice. L-am înţeles, în ultima lună a fost aproape imposibil să te abţii. Sigur, Cărtărescu e la celălalt pol al opiniei politice faţă de mine, dar asta chiar n-are relevanţă în textul de faţă. A scris, din nou, pe teme politice. Urmarea? Un articol mizerabil pe seama lui, în care se confundă vulgar, intenţionat, literatura cu omul, în care atacul orb ia prizoniere personajele unei cărţi şi le transformă în arme de luptă politică. Şi încă aş fi tăcut, asemenea tîmpenii s-au mai scris şi se vor mai scrie. Doar că, în inflamarea politică de-acum şi cu mijloacele de propagare a informaţiei de-acum, „vestea” s-a răspîndit printre blogăraşi veseli, printre feisbucişti invalizi de cratime sau de gramatică în general. Uneori, remarc din nou trist, s-a răspîndit şi cu ajutorul unora care-şi zic artişti, chiar scriitori, chiar intelectuali. Ce a urmat? Un alt noian de injurii, un val de scîrbă faţă de „literatura şi arta” contemporane etc. Iar Mircea Cărtărescu nu are cum să lupte împotriva tuturor acestor inepţii. Pur şi simplu, nu are armele necesare. Mai mult, chiar se cuvine să nu le aibă.
Şi-atunci? Mai ales într-o viaţă politică precum a noastră, chiar merită să mai ai opinie publică? Merită să-ţi mănînci zilele (căci, oricît te-ai strădui să-ţi îngroşi obrazul, asemenea lucruri nu te pot lăsa indiferent) ca să-ţi spui opinia firavă în „cetate”? „Cetatea” chiar te mai ia în seamă, astfel încît sacrificarea liniştii proprii să aibă totuşi un rost?
Eu mi-am găsit răspunsul. Cu greutate, recunosc. Au fost momente de furie, în săptămîna ce a trecut, în care m-au mîncat degetele să scriu ce cred. Am venit la tastatură. Am scris. Am scris pentru Facebook, am scris pentru blog. Apoi, uşor răcorit, am şters. E asta laşitate? Se vor găsi destui să-mi spună că da. În cazul ăsta, mi-o asum, dintr-un motiv simplu: am şi eu viaţa mea, cu destule probleme în ea ca să-mi mai creez singur altele. Dacă mîine însă lucrurile în care cred cu adevărat (inclusiv la nivel politic) ar fi puse în pericol, nu mi-aş accepta „laşitatea”, sînt absolut convins că aş reacţiona. Însă a te implica azi în politică, fie şi la nivelul opiniei, seamănă mai mult cu o autoplasare inconştientă într-o troacă. Pentru nimic. Căci, oricît de scriitor, de artist, de intelectual te-ai crede sau chiar eşti, opinia ta nu prea contează, de fapt. Jocurile se fac în altă parte, cu sau fără implicarea ta emoţională.
Eu mi-am găsit răspunsul, spuneam. Odată cu reluarea apariţiei „Suplimentului de cultură”, rubrica mea politică va dispărea. O să-i ia locul alta – încă mă gîndesc despre ce voi scrie. Din observaţiile proprii, cred că pentru o majoritate relativă a cititorilor „SdC”, fără cvorum deci, asta e o veste bună, căci am primit rareori felicitări pentru articolele mele (e adevărat, puţinele felicitări au venit din partea unor oameni pe care-i preţuiesc enorm) şi extrem de multe acuze, injurii, ameninţări etc.
În rest, mă apuc să întind punţi pentru împăcare. Cu acei oameni cu care lucrul ăsta se poate face. Şi, evident, cu acei oameni pentru care mai păstrez suficient respect spre a crede că dialoguri viitoare între noi îşi au rostul. Căci, în vîltoarea ultimelor săptămîni, s-au dat jos nişte măşti pe care vreme de mulţi ani le considerasem, în naivitatea mea, prietenoase.
