Despre fluturi căzuţi • Episodul 2

Se pare că, din momentul în care pun piciorul în afaraţării în acest an, încep întâmplările mai bizare. O voi lua uşor, cu menţiuneacă finalul nu este aşa cum v-aţi aştepta.

A început totul chiar cu podul de la Ruse. Am statrăbdători să ne aşteptăm rândul la trecere. A fost peste o jumătate de oră.

Uitaserăm de intrarea în Schengen – eu, una, nu cred înnicio delimitare instituită de nicio „autoritate”, însă nu de asta vreau să măleg, ci de faptul că arătau tare aiurea, ca nişte orăşele-fantomă, fostelevămi.

Aşadar, cu toate întârzierile de pe parcurs şi cudrumurile din Bulgaria care păreau să se fi deteriorat faţă de anul trecut (şifără Nero, îngheţata mea minune!), am ajuns la cazarea din Grecia pe la 04:30.:D

 

În Grecia au fost şi acolo incidente, nu grave, căci nuam atins încă punctul culminant, însă chestiuţe care pe mine mă miră [că deaceastă dată toate întâmplările bizare şi potrivnice am reuşit să le percep caobservator].

De exemplu, de ce nu ai închide tu ochii la un check-outşi-aşa un pic forţat, la 11, dacă oaspeţii tăi te roagă să îi laşi o jumătatede oră în plus. Hai că nu erai de acord cu o jumătate de oră, însă măcar unsfert de oră de încuviinţai, îi mulţumeai şi pe ei cu o baie în mare şi-un duşdupă şi erai şi tu mulţumită să nu îi refuzi.

[Până la urmă, la Profitis Ilias am găsit şi duş pe plajădupă o baie pe cinste şi ni s-au şi legat lucrurile, chiar dacă nici larestaurantul din apropiere nu am putut prânzi din prima.]

Că tot veni vorba de mâncare, a fost prima oară când amstrâmbat din nas la un restaurant grecesc [ador bucătăria lor! în fapt, eupentru deliciile culinare merg în Grecia]. Nu credeam că se poate aşa ceva, daruite că se poate! Mai apoi, când nu mai primeşti apă din partea casei ori cândsalata grecească vine fără feta, începi să îţi ridici întrebări cu privire labunăstarea globală.

[Noroc de Sokolatopita, desertul cel mai bun pe care l-amgustat vreodată în călătoriile în Grecia, şi care a salvat masa!]

Apoi, dacă tot eram în apropiere, am zis să mergem şi noila Capela Sf. Gheorghe din Kavyli. Surpriză mare, era în cadrul unui soi deunitate militară.

[Aşa că, ne-am zis, simţind o grămadă de ochi aţintiţiasupra noastră şi soarele arzându-mi pielea prin haine, că mai bine mergem noifrumos în Turcia. Dacă ajungem...] 

 

Ajunseserăm la o oră cât de cât decentă să prindemluptele de după-masă în soarele mai domol parcă (era doar o iluzie) din Edirne.În realitate, ne ardea.

Iată-ne la Kastanies, punct de trecere dintre Grecia şiTurcia prin care ne fâţâiserăm de mai multe ori. Cel mai important, însă, eraacelaşi cu cel ales cu un an în urmă, circulam cu aceeaşi maşină, aceleaşiacte, aceeaşi traducere în limba engleză, direct efectuată pentru firma luiMarcel şi semnată de el.

Cum ştampilele-s o raritate acum şi actele-s valabile şifără (explică asta la graniţă), era în ziua aceea un vameş şef tare plin dezel, care, în absenţa unei traduceri în turcă şi/sau a unei ştampile, ne-afăcut ce nu am mai păţit vreodată: ne-a dat „retur” în Grecia. Sfios, unuldintre vameşii care vorbea un pic de engleză, ne-a sfătuit să mergem laKapıkule, explicându-ne că următoarea zi vom fi putut trece şi pe la ei, dar atunciera imposibil.

Trecând peste ideea că ai fost respins (impropriu spus) decătre una dintre ţările care-ţi sunt dragi peste poate sau că nu ţi-ar fi fostgreu să rogi să ţi se facă traducerea procurii în turcă, peste tot în lume suntfoarte multe reguli ce se ţin de-un fir de aţă şi se aplică după cum batevântul.

Oricum nu cred în ele, aşa că nu am plâns şi nu mi-amsmuls părul din cap. Am revenit în Grecia, apoi, prin Bulgaria, am pornit-ospre Kapıkule.

 

Daţi retur?

Nu eram singurii.

Un cetăţean de origine turcă, ce trăia de mult înGermania, ne însoţea. Nu reuşise să găsească un drum spre Kapıkule şi ne-aîntrebat dacă poate să ne urmeze. Bineînţeles! Noi am urmat localitatea dinpartea bulgară. Am înţeles că soţia lui îi făcuse procură şi o avea doar îngermană. Nu era chip să îl ajut, eu nefiind autorizată pe această limbă. Nicinu o vorbesc, însă o înţeleg.

L-am sunat pe tata. Zic: „Nu e bună procura.” Tata: „Cumnu e bună? E la fel cu cea de anul trecut.” Eu: „Vor ştampile, inclusiv peprocura în română.” Tata: „Păi, le spui că la noi nu se mai folosescobligatoriu ştampile de firmă.” Eu: „Era menţionată pe procură până şi treabaasta. Am plecat de acolo. Ne-au dat retur.” Îmi zburdau variante prin minte.Era, totuşi, sămbătă după-masă târziu. [Parcă toate se întâmplă sămbătădupă-masa târziu!] Ce să mai deranjez oameni? M-am pus frumos şi am refăcuttraducerea, în parcarea unei benzinării, în timp ce încercam să îi explicămdomnului din Germania că facem 5 minute pauză, că nici benzină nu mai aveam săajungem la celălalt punct de frontieră.

Pe telefon nu a mers, dar mi-am amintit că aveam laptopulcu mine! M-am rugat să mă ţină bateria şi i-am dat bătaie! Apoi, m-astrăfulgerat un gând: „micuL, nu poţi întreba la benzinărie dacă nu au cumva oimprimantă?”

O întâmplare ce-i, mai degrabă, demnă să fie menţionatăîn „Despre fluturi”: aveau imprimantă, am trimis traducerea pe e-mailuldomnului, a tipărit-o, Marcel a venit cu ea. „Mica, nu a vrut niciun ban.”Îngerul nostru!

Ajungem şi la Kapıkule, într-un final, după ce trecem departea fantomă bulgărească. Cozi mari! Ne încurajăm cu domnul din Germania; lafinal, drumurile noastre se despart; nimerim la ghişee diferite. Trecem fără săse pomenească măcar cuvântul „procură”, la o frontieră unde vameşii nu seidentifică cu rolul, ci lasă copiii să apese pe ştampile când e să le vizezepaşapoartele părinţilor. Sunt sigură că şi domnul din Germania a reuşit sătreacă!

În curând, Edirne ne va fi urat „bun venit”. Iar başpehlivanii-şivor fi continuat luptele. Până la ultima. 

 

Pe ultima, se pare, o prindeam şi noi. Era şi cea maiimportantă în sufletul nostru. Lupta Gürbüz, preferatul nostru încă de la primaediţie la care participaserăm la Kırkpınar.

Oponentul său, Aktürk, era un luptător tânăr, de care numai auziserăm. Dar foarte ambiţios! Urmăream lupta de mult peste o oră, dedinainte să înceapă păţania cu returul şi regândirea accesului în Turcia.

Aveam bilete cumpărate pentru sămbătă şi duminică.Povestea era simplă: mai era lupta, urma să mergem şi noi la arenă. Aşa amapucat noi să parcăm, să fugim cu telefonul în mână pe câmp, până la porţi, câturmăream lupta.

Acolo era, se pare, partea mai grea. Marcel, brunet,bătut de soare şi cu barbă, intră fără problemă. Pe mine mă opresc. Deh, ies înevidenţă dintr-o mie! Încerc să le explic (în toată nebunia din acest an, m-amapucat şi de turcă) în zadar că am bilet… nu am cu cine… „Adică vreţi să îmispuneţi că am venit tocmai din România să îl văd pe Gürbüz luptând şi nu pot?”... „Lütfen!” [lipsă totală de răspuns, cu care nu sunt obişnuită de felîn Turcia şi care mi-a lăsat un pic de gust amar]

...şi dacă nu intrăm pe uşă, merge sigur pe fereastră.Altă poartă. Nu mai sunt politicoasă, nu mă mai uit, merg ţintită spre unde măinteresează. Până la urmă, stă totul în atitudine, cam asta încearcă Marcel săîmi spună.

Ne aşezăm. Urmărim. Trec vreo 3 minute. Încerc să îi facun film lui tata, să vadă o bucăţică din luptă şi că am reuşit să ajungem – şipierd momentul şocant al eliminării idolului nostru şi al celui mai iubit,probabil, başpehlivan al epocii moderne.

Suntem trişti, dar şi obosiţi şi înfometaţi. Aşa că nerăsfăţăm măcar la restaurantul nostru preferat din Edirne, cu un Virgin Mojito. 

 

A doua zi de abia am apucat să mergem să schimbăm dindolarii care ne mai rămăseseră din Egipt. Tot mai greu este să parchezi înEdirne, am sesizat înrăutăţirea de la an la an. Adevărul este că nici nu maiştii cum au împărţit oraşul în parcări, sunt locuri ce crezi că-s curţi orispaţii publice şi... când colo, se plăteşte. Aşa am păţit în apropiereabiroului de schimb valutar.

Am lăsat maşina într-un spaţiu larg, deschis, pe care nul-ai fi bănuit de alte funcţionalităţi (eram singurii de acolo!). Vine la noi,însă, un tip înalt şi ne cere bani de parcare! Când îi comunicăm că nu ştiam căeste parcare şi că nu vom rămâne acolo, mai că nu ne trânteşte uşa maşinii,vizibil enervat că l-am deranjat de sub umbreluţă, la 38°C.

Cu siguranţă, nu este comportamentul primitor cu care amtot fost obişnuiţi în Turcia.

 

Şi, de final (ciudăţeniile continuă în Europa Centrală şide Est), am fost şi noi victima unui furt în Bulgaria, în linie cu ce scriammai sus. Foamea este mare, noi – tot mai ursuzi şi ţâfnoşi. În loc să fim uniţişi să le râdem în faţă, de genul „Nu vă va ieşi nimic din ce plănuiţi!”,autointitulaţilor „mai mari ai lumii”, noi ne coborâm la chestii din asteamici, la mojicii, fără a ne gândi că poate cel de la care furăm a venit cuultimii bani în vacanţă. Şi-a dus şi el copilul la mare.

Aşadar, fiţi cu ochii în 4. Nova Zagora, OMV (nu suntdeloc fană, însă ne-a ieşit în cale şi aveam nevoie de o toaletă curată). O apăşi o cafea au costat, pare-se, o mică avere. Cam de zece ori cât făceau. Amobservat la Ruse, înainte de a trece podul, când bucuria că Marcel mi-a găsitîngheţată Nero a fost înlocuită de tristeţe.

Eu nu aş face niciodată asta. Cum pot să o facă alţii?

Cred că pe asta se şi bazează păcăleala. Banii ni i-amrecuperat (am scris direct OMV-ului mare), însă gestul a rămas, cum vor rămânetoate din acest episod. Chiar azi am descoperit că un alt român a fost păcălitcam în acelaşi fel cu doi ani în urmă, în acelaşi loc. Deci, se cunoaşte şi seînchid ochii. Apoi, ţi se spune că a fost o „eroare tehnică”, aşa cum multedespre care ştim clar, ca lumina zilei, că există sunt trecute cu vederea.

 

 

Impactul lor se va estompa, însă parcă ceva mic, aidomaunui firicel de mac, va rămâne în suflet, ca rod al dezamăgirii.

Totuşi, nu am cum încheia altfel decât într-o notăidealistă: cred în continuare în dragostea ce ne leagă pe toţi. Voi credemereu. ♥