Nostalgia copilăriei : Biblioteca/muzeu a lui Ciprian ep. 1

 

fotografiile aparțin lui Ciprian A. 
Multă vreme (înainte de 1989) singurii bedefili (colecționari pasionați)pe care i-am cunoscut au fost Viorel Pîrligras și Marian Mirescu. Creatori eiînșiși de benzi desenate și science-fiction, strângeau și păstrau cu grijăcărți SF, Pifuri și numere vechi din revistele copilăriei lor, precum Cravata Roșie, Luminița, Cutezătorii…

Când am scris prima variantă a IstorieiBD românești, pe colecția de reviste vechi a lui Viorel m-am bazat pentrudocumentare. O ținea într-un geamantan de lemn (cel cu care făcuse armata), subpat…

Apoi am publicat sute și sute de articole despre benzi desenate, înspecial în Mini Azi și Strip Top. Apoi am scris cărțile pe careunii dintre dvs. le-ați citit.

Apoi am deschis acest blog și mult mai târziu și o pagină de facebook.

Așa am aflat că nu suntem singurii bedefili, noi, cei 3 de la Barletta,pardon Craiova (sic !)… Au început să-mi scrie  din ce în ce mai mulți bedefili, dinBucurești, Brașov, Cluj, Iași, Alexandria, Săveni etc etc.  Cuunii m-am împrietenit, ne-am întâlnit și am început să colaborăm. Sper ca și peceilalți să-i cunosc și în realitate, într-o zi.

Din străfunzimile Moldovei mi-a scris la un moment dat Ciprian. Un alt Cipriana fost cel mai bun prieten al meu la școala generală. Ne vizitam, schimbamcărți și toată ziua vorbeam despre ele. Așacă l-am simpatizat din start pe Ciprian din Moldova, fără să-l întâlnescvreodată. Dar cu siguranță îl voi cunoaște, acum sunt tânăr pensionar și ammult mai mult timp liber pentru călătorii.

Până atunci el a binevoit să împartă cu noi bucuria bibliotecii sale –un adevărat muzeu personal al copilăriei regăsite.

Dodo Niță

 

“Tata a început din adolescență sa cumpere reviste dela vechile chioșcuri de ziare, cu precădere tehnice. Primele mele culori or fifost "Pagina isteților" din Rachetacutezătorilor, dar schemele electricelor din miile de Științăși tehnică și Tehnium nu le înțelegnici azi.

Aveam 4ani când am găsit pe covor, lângă patul meu, un Rahan. Galben, nr. 19,cu un blond puternic care se lupta cu un șarpe uriaș. Imagine care a depășit cumult ilustrațiile cărților dăruite de mama.. Apoi au apărut câteva Pifuri. Câtăfascinație, ce minunății de culori într-o lume searbădă, ce de peripeții șigaguri pricepute de un copil care nu știa nici să scrie... A fost perioada încare am fost fermecat iremediabil. Și de atunci a început așa-zisa nebunie, unperiplu prin viață,  din care nu lipseaucăutările întru BD.

 Din lumea aceeasărăcită de culori fascinante, am făcut grele eforturi să pot atinge un crâmpeide bandă desenată. Străinele erau cele rare, puțin noroc era cu cele românești,săptămânale, lunare, anuale, cu doar câteva pagini care nu săturau nicicum.

Au urmat căsătoria, copilul, meseria, divorțul, o nouafamilie și un nou început, unde sufletul mi-a fost umplut de alte străluciri șitenebre, iar banda desenată a zăcut în saci, pierderi și uitare.

 Acum vreo 5 anieram pe cale să devin german, fără rădăcini, docil și obedient, bogat în banidar tot mai sărac sufletește. Dar cineva, fără sa aștepte răsplată, unnecunoscut mai pasionat decât eram eu atunci, mi-a întins mâna. De atunci nu mămai  opresc. Colecția uriașă dePifuri, renăscută și reașezată sufletește, vi se datorează.La fel și alte colecții. La fel și căutările mele de cărți pentru copiipierdute. La fel toate darurile primite din locuri unde nu puteam ajunge, cutoate prieteniile și bunăvoințele de care am avut parte, fără sa le merit pedeplin.

Azi am o colecție amplă, în creștere săptămânală, unmixaj de pasiune și amintiri, un loc în care s-au adunat comori din trecutulmeu șidin  cel colectiv, un mic muzeu alminunaților creatori de frumos din copilăria noastră, de care, poate, se vorbucura generațiile post-internet….

Camera unu a podului e dedicată unor vechituri cu care s-a ocupat tata:electronice, foto, ceva reviste. Mai sunt caietele păstrate din clasa întâi,ale mele și ale fiului meu. Și machetele, care au și ele o poveste. Întâi m-am îndrăgostit de un Humvee de armată,scara 1:24, luat dintr-o benzinărie prin anii 2000. Apoi au venit altele, cu zecile. Ajunsesem sa fiu obsedat de acestemașini, până când am aflat că o bună colegă, psiholog de copii, duce lipsă dejucării. Doi saci plini i-am dus a doua zi. Aparent, mă vindecasem. Câțiva aniam fost liniștit, până a apărut colecția DeAgostini, "Mașini delegendă", începută cu Dacia 1300. De atunci a reînceput calvarul. Nebunia…

Ciprian A.