Reading splurge. Cărți, oameni și microbi.

Anul acesta am scris ceva mai puțin despre cărți ca de obicei, am renunțat să fac, în preajma târgurilor, seriale cu ce citesc oamenii, am vorbit mult (adică MULT) despre apariții recente, citit, piață, consum cultural, masă critică, marasm social și atrofierea relației omului cu textul scris în epoca radicalizărilor și a neașteptatului #brainrot. Uite că tehnologia se diversifică și că nu-i facem față – intelectual, social, emoțional, moral. Poate mai ales moral.

S-a tușit mult la Gaudeamus anul ăsta, dar microbul cel mai circulant și păcătos mi s-a părut, de mai multe ori, neomenia. Lipsa crasă de minimă delicatețe din neamul pe care-l iscă, de obicei, literatura în oameni. M-am trezit întrebându-mă oare ce rost are să citești dacă asta nu te face mai empatic, mai intuitiv, mai receptiv la ce e în jur, mai abil social, mai înțelegător cu straturile și asperitățile umanității, mai atent la ochii omului decât la cearcănele de sub ei, mai mișcat de poveste decât de copertă. Mai bun. Cu ceilalți, cu tine. Pe cuvânt că nu știu. Nu știu de ce citesc și de ce scriu oamenii dacă frumosul de nenumit dintre cuvânt și lume nu-i schimbă, nu-i lasă mai puțin locuiți de flecăreli, cleveteli, dezbinare și micile meschinării ale comunităților mari. Asta sunt târgurile, câteva zile – niște comunități mari de oameni care citesc. Sau scriu. Sau traduc. Sau toate la un loc. A plouat mizerabil anul acesta, am fost toți anxioși, încordați, grăbiți. Spațiul de grijă al omului pentru alt om mi s-a părut mai îngust ca niciodată. Dar poate că asta e doar lentila mea, care e aburită de ceva timp. Cred, cu toată greutatea truismului și a repetitivității lui, că-mi plac mai mult oamenii buni și calzi decât intelectualii cinici, închiși în turnurile lor de cărți.

Acestea fiind zise și scrise, să trecem la cărți și cele câteva vorbe și idei de la care mă încăpățânez să nu abdic.

Nu recomand decât cărțile în care cred. Sincer. Pentru că altfel mă uzez moral și nu sunt credibilă. Nici măcar pentru mine. Așa se face că refuz contexte și că nu prea am… cumetrii. Am o listă de citit, însă, pe care am pus Anul în care nu am murit, de Carmen Uscatu (Humanitas), Mereu cu gândul la ea, de Jean-Baptiste Andrea (Trei), Boala &Războiul. Jurnal 2020-2024, de Radu Vancu (Polirom), Soarele negru, de Bogdan-Alexandru Stănescu (Trei). Mă îndoiesc că o să reușesc să citesc mult mai mult de Sărbători, dar pe astea le aștept ca pe dimineața de Crăciun.Am citit și mi-au plăcut enorm In memoriam, de Alice Winn și Ministerul timpului, de Kaliane Bradley (Litera). Livrești, intertextuale, inteligent construite ca arhitectură epică, spasmodice emoțional, cu detalii care strălucesc ca niște raze frânte de speranță în defrișarea interioară pe care o aduce depresia. Le-am citit profesional, pentru că aveam de vorbit despre ele, m-au bucurat livresc, estetic, uman. Așa cum nu toate interpretările muzicale, nu toate prestațiile actoricești și nu toate cărțile sunt valoric egale (ce dramă ar fi!), nici toate traducerile nu sunt la fel. Chiar nu sunt la fel. Mi se pare absurd să le punem pe același raft doar pentru că există presiune socială în acest sens și pentru că ne e frică să deschidem ochii atunci când e gol împăratul. Ceea ce înseamnă că le voi pomeni ca și până acum pe toate, dar îmi voi face reverența de rigoare atunci când într-adevăr ceva mă impresionează prin eleganță sintactică și ingeniozitate semantică, prin transfer superb de sens și stare dintr-o limbă într-alta. Aplauzele mele (din acest text, cel puțin) merg către Adriana Bădescu și Bogdan Perdivară.Cartea mea de suflet e de la Moș Nicolae :-). Se cheamă Cabinets de Curiosités. La passion de la Collection, de Christine Davenne și Christine Fleurent, Éditions de La Martinière. Are… tot ce-mi place, de la Nautiluși la Onacratulus, studioli, Malplaquet House, hibridizări ingenioase de bizarerii care-ți cablează iremediabil ochiul la minte și te duc în starea aceea atât de rară, proprie mai mult primilor ani de viață și atât de puțin accesibilă adultului obosit de vacarmul lumii lui: încântarea. Ele se cheamă Wunderkammer dintr-un motiv anume :-). În plus, cartea începe cu un citat din Yeats. Ce să vrei mai mult? #thebookIchampion este, luna aceasta, cartea de memorii a lui Aleksei Navalnîi, Patriot, apărută la Litera în traducerea lui Gabriel Tudor. Despre ea am scris mai pe larg într-un articol care urmează să apară în primele luni ale anului următor și am vorbit la târg în toate momentele în care am putut. Din rărunchi și din foame de conținut relevant, real, cutremurător, care ne pune în față istoria recentă și ne spune uite, asta e libertatea, așa arată ea și atât de ușor o pierzi când îți pierzi curajul.Veronica D. Niculescu, Tania Radu, Oana Boca &Bogdan-Alexandru Stănescu, Ștefan Colceriu, Ana Barton, Shauki Al-Gareeb, Alina Pavelescu, Roxana Petrescu, Ioana Both &Florin Bican, Marcia Marin, Liviu Szoke, Oana Gheorghiu, Anca Ilie, Nona Rapotan, Noemi Meilman, Bianca Sărățeanu, Alina Calancia, mă bucur că ne-am văzut. Chiar și așa, din goana calului vlăguit. Sper să nu fi ratat pe nimeni. Dacă da, să-mi fie cu iertare. Am păstrat fiecare zâmbet și fiecare cuvânt bun. Ele sunt caruselul meu de imagini.Poate cel mai frumos a fost în studio la Marius. Life is live. Un minut, treizeci de secunde, zece secunde, play. Magia asta e un fel de drog. Te poartă dincolo de oboseală și de zgomot, lăuntric și exterior (nu e Gaudeamus dacă nu țipă o sârbă de undeva, din difuzoare, cum nu e Bookfest dacă nu miroase a mici). Doar cealaltă, aia care mută sori și stele, o întrece de nu se vede.

Mai scriu. Mai am câteva cărți despre care nu se poate să nu scriu.