În nuanţe de-albastru la Divici

M-am gândit eu, aşa, când mai era o treime din vară, cănu prea am fost pe apă. Ce-i drept, a fost foarte cald, o secetă indusă, deci,mai greu cu nivelul apelor!

Îmi mai doream de mult să vizitez pe apă PeşteraTopolniţa.

Şi mă lovise un dor de puii lui Kara şi Linu, carefuseseră în urmă cu 1 an adoptaţi la Motru [ştiu, încă nu am apucat să vă spunaceastă poveste, însă-i în lucru!].

 

Am spus-o dintotdeauna, am o fascinaţie pentru întreagazonă a Cazanelor şi chiar şi mai încolo, până în punctul unde intră Dunărea înţară.

M-am bucurat foarte mult să găsesc o cazare minunată laDivici, mai ales că în această parte de lângă Dunăre mi se pare că lucrurile aurămas autentice!

Aşadar, pentru că multe bucurii ale acestei excursii augravitat în jurul ei, Danube Microhouse a fost cu siguranţă cazarea anuluipentru noi! Alex, cel care a proiectat-o şi construit-o cu bunicul său, este ogazdă minunată şi a fost reprezentat de către bunicii lui, oameni calzi şiminunaţi!

Bucătăria-i tare bine utilată, poţi face un grătar şi luamasa pe terasa ce dă-nspre Dunăre! Ştiţi ce mic-dejunuri care te încarcăprofund puteţi lua aici? 😊

Iar din dormitor se vede măreţul fluviu! Practic, te puila somn lângă Dunăre şi te trezeşti tot lângă ea!

Vorba lungă sărăcia omului, nu? Haideţi să vă şi spun ceam făcut—

 

În drum spre Divici

• Am oprit la Gurasada, unde-i o biserică tarecontroversat pictată. De această dată, am văzut-o doar în exterior, însă ne vomreîntoarce! Sunt tare pitoreşti satele din Hunedoara, Arad şi Timiş prin caretreci.

• Pentru că era târzior şi ne era foame, am oprit într-unloc în care mai fuseserăm din Lugoj, Gasthaus Eduard, unde au mâncarebună şi o limonadă fantastică, iar proprietarii-s tare inimoşi; au o minunecare face deliciul terasei.

 

Pe la Divici şi pe lângă

• Am stat, am citit, ne-am relaxat, ne-am adunatgândurile, apoi ne-am împrietenit cu doi pisoi, iar Pufi-Alb sau Pufi-Doo, cumam poreclit-o, a fost practic nedespărţită de noi. ♥

• În sat este un magazin, însă legume nu am găsit, aşa căam purces spre Moldova Nouă; acolo am găsit chiar şi smochine de vânzarede la o doamnă tare drăguţă!

• Prânzul l-am luat tot la Pensiunea Alexandra dinDivici, ca în urmă cu 4 ani cina. La fel de bună-i limonada şi, la cât de torida fost, au mers chiar două!

• Dacă tot am ajuns în Moldova Nouă, am continuat spre CascadaBurăul Mare, unde localnici ne-au spus că merită să parcurgem scurtul şiuşorul traseu (cam 5 minute a durat, poate nici atât), însă vom vedea destul demulte gunoaie. Aşa a şi fost – şi este păcat pentru că-i fascinantă căderea deapă! Să avem grijă, stă în noi!

• Un înot în Dunăre e de neegalat, aşa că ne-ambălăcit şi-am sărit şi-am fost copii, bineînţeles că încurajaţi de Pufi-Alb!

• Nu puteam să nu lansăm caiacele, aşa că ampornit. Sentimentul era de Mediterană, cu toate pontoanele pline de viaţă şiactivitate de pe „drum”. Ce-i acolo-n zare? Se pare că era Insula Calinovăţ,prima insulă pe care Dunărea o întâlneşte după intrarea în România. Am prins-o înconjurată de roz (apusul) şi de lebede. Eu plănuiam să merg până la OstrovulMoldova Veche, însă am îmbrăţişat ce a fost dat. Să nu uit să vă spun de vidrace ne-a vizitat şi pe care Pufi-Doo a urmărit-o cât am plecat cu caiacele.

• O poveste drăguţă, pe care o voi dezvolta cu o altăocazie, este legată de un peşte pe care Marcel şi-a dorit de dimineaţăsă îl facă pe grătar. Soluţia a venit, într-un final, tot de la magazinul dinsat. Deci, de poftiţi, mergeţi şi întrebaţi acolo.

 

În drum spre Braşov

• Am oprit la Festivalul Smochinului din Sviniţa,unde ne-am bucurat să vedem atât de multe produse locale din smochine, amrevenit acasă cu doi smochini (!) şi cu cele mai bune smochine pe care le-ammâncat vreodată cu Marcel.

• La Eşelniţa, am oprit să o îmbrăţişăm pe Erna,cu care m-am împrietenit în urmă cu doi ani şi ceva, cât am stat la faina eicazare, Casa din Golful Dunării.

• Prin sate necunoscute nouă, după ce-am trecut deOrşova, am ajuns la locul de plecare înspre aventura cu caiacul prin PeşteraTopolniţa. Făcuserăm noi rezervare şi ni se explicase: traseul de caiac nu estelung. Dar poteca prin pădure este uşoară şi nu durează mai mult de 10-15minute. Ei, noi cred că am tras paiul scurt (şi nu cred că am fost singurii, căne-am mai întâlnit cu oameni pe traseu care ne încurajau, spunându-ne căexperienţa merită pe deplin chiar dacă traseul este greu). Pe lângă semnul de „Atenţie,vipere!” (pe care am încercat să îl ignor), suişurile şi coborâşurile suntabrupte, pe alocuri dând peste pietre ce-ţi fug de sub picioare (nici frunzeledin pădure, proaspăt căzute, nu erau mai prietenoase). Apoi, am mai văzut şi-unindicator pe care sta scris „Gaura lui Ciocârdie 1h” după ce merseserăm dejapuţin. Nu a fost atât, însă a fost istovitor. Când am ajuns însă lângă apă,temperatura mi-a părut că a scăzut dintr-o dată cu cel puţin 10 grade. Iarplimbarea cu caiacul, culorile şi mărinimia echipei nu aş vrea să le descriu. 

Le veţi descoperi singuri. Voi spune doar că am o nouă peşteră preferată.

 

Dar şi că mi-am zdrelitpicioarele în papucii de apă.

• La Motru l-am revăzut pe Rafael, acum Thorică! ♥ Larisa îl plimba prin faţa blocului. Am primit cadourişi îmbrăţişări de la aproape întreaga familie, apoi am plecat la o limonadă cuLarisa şi cu mama ei, inimoasa Anca. A fost foarte fain! Ne-am bucurat să îlvedem pe micuţ cât de mare s-a făcut şi cât de iubit este!

• La Steic am fost aşteptaţi cu gogoşi din acelea ca-ncopilărie, cu cadouri şi zâmbete. Tomiţă ♥ a fost timid, însă a stat să neobserve mult. Este răsfăţatul şi minunea familiei. Ne-a uitat seara pe terasăcu atâtea poveşti; la un moment dat, am pornit-o şi noi spre casă, ne aşteptafamilia blănoasă.   

 

Şi-aşa a fost sfârşitul verii noastre şi începutultoamnei – plin de bucurie, într-una dintre cele mai frumoase călătorii dinacest an. Am plecat cu lacrimi în ochi de la Divici.