Charles Baudelaire – Jurnale intime | Recenzie de carte

Îmi propusesem de mult timp să citesc Jurnale intime, al doilea volum autobiografic al lui Charles Baudelaire pe care îl parcurg. De la poetul meu preferat am mai citit și Paradisurile artificiale care, deși e la fel de criptică, mi-a plăcut de asemenea.

Despre ce este vorba în Jurnale intimeCe mi-a plăcut la Jurnale intimeCe nu mi-a plăcut la Jurnale intimeConsiderente finaleDespre ce este vorba în Jurnale intime

Cartea are mai degrabă niște însemnări, uneori chiar aforisme, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la scrierile lui Nietzsche. Este, într-adevăr, un fel de manifest, o lucrare de la care Baudelaire spera să-i aducă o recunoaștere nemaiîntâlnită până atunci. Răpus de boală, nu a reușit niciodată să o finalizeze.

O bună parte din Jurnale intime constă în adnotări, fără de care te simți complet pierdut în notițele autorului francez. Introducerea a fost de asemenea utilă pentru a pune totul în context, din punct de vedere cronologic, mai ales pentru cei care nu cunosc detalii personale despre biografia lui Baudelaire.

Chiar și cu toate notele explicative, nu toate paragrafele au sens. Baudelaire vorbește mult despre Revoluția franceză, despre rolul bisericii în societate și despre viziunea sa îngustă asupra naturii sufletului femeiesc. Am aflat că nu rezonez atât de mult cu perspectiva sa asupra lumii, dar fundamentul rămâne același regăsit și în poeziile lui: supranaturalismul trebuie să iasă triumfător pentru ca viața și arta să aibă sens.

Ce mi-a plăcut la Jurnale intime

Cartea are cu totul 150 de pagini, dintre care mai puțin de o sută constau în manuscrisul salvat de diferiți oameni de litere de-a lungul timpului. Baudelaire avea planuri mari pentru această lucrare, avem mai degrabă de-a face cu o schiță, o structură a ceea ce ar fi trebuit să fie volumul. De la adnotări despre datorii și critici aduse altor artiști ai timpurilor sale, ne putem totuși forma o imagine destul de clară asupra personalității lui.

Din acest punct de vedere, mă declar mulțumită, însă nu este destul material pentru ca Jurnale intime să fie cu adevărat o autobiografie sau vreun soi de manifest. Fac în minte comparația cu Jurnalul lui Jules Renard, mult mai complex și care a fost în sine o experiență literară mai plăcută, tocmai pentru că rezonez mai mult cu viziunea lui.

Ce nu mi-a plăcut la Jurnale intime

Este o lectură peste care poți să sari cu ușurință. Nu vei fi cu mult îmbogățit într-ale Baudelairismului. Pe lângă scurtimea volumului, faptul că o mare parte din el rămâne criptată, în lipsa unui context mai amplu (cel puțin pentru un om nu foarte familiarizat cu scriitorii și criticii literari de secol XIX din Franța) cauzează frustrare.

Am înțeles viziunea autorului asupra muncii, care înnobilează sufletul, alături de rugăciune, două lucruri ce nu trebuie să lipsească din viața niciunei ființe superioare. Mai vorbește și despre prostituție, în sens larg, despre felul în care în dragoste unul e mereu călăul, iar celălalt victima, și aduce critici asupra propriului său popor, dar și asupra belgienilor, pe care îi consideră o turmă de oi.

Prin urmare, deși îi pot recunoaște geniul creator și dorința de a crea această lucrare de anvergură care să-l plaseze printre cei mai mari gânditori ai secolului său, probabil nu aș fi fost încântată nici dacă reușea să își ducă la bun sfârșit munca. Mă așteptam să parcurg mai degrabă ceva similar cu De Profundis a lui Oscar Wilde, pentru un anumit motiv.

Considerente finale

Jurnale intime nu este o carte care să influențeze definitiv opinia despre Baudelaire, tocmai pentru că este neterminată. Chiar dacă regăsim în ea și câteva poezii, încercări de proză și referințe la adevărata sa lucrare de geniu, Florile răului, nu o pot recomanda decât celor care, ca mine, simt setea avidă de a citi fiecare cuvânt lăsat în urma lui de poet.

Articolul Charles Baudelaire – Jurnale intime | Recenzie de carte apare prima dată în Cristina Boncea .