Albastru nemărginit, aproape transparent | Recenzie literară

Prima carte pe care am citit-o de la Ryu Murakami este, de asemenea, și prima lui creație publicată. A fost o descoperire încântătoare, care m-a tras precum un vortex de la primele pagini.

IntroducereDespre ce este vorbaCe mi-a plăcutConcluzieIntroducere

Pe wishlistul meu se află de mulți ani romanul Ecstasy scris de acest autor pe care, culmea, tot nu îl dețin. În biblioteca mea se regăsesc vreo patru volume semnate de Ryu Murakami, mai puțin cel pe care îl căutam inițial. Am decis că este totuși vremea să citesc măcar unul dintre ele, să mă conving dacă merită sau nu să îmi continui căutarea, iar răspunsul este un foarte vehement “da”.

Nu știam mare lucru înainte să mă apuc să citesc, aveam doar vaga informație că este vorba despre droguri undeva în minte. Este foarte interesant că am decis să încep anul tocmai cu această lectură, în contextul în care eu mă plângeam la Ierbar că nu mai doresc să citesc despre această tematică deoarece întoarce în mine un fel de făcăleț al înnegurării. Ei bine, Ryu Murakami a venit să-mi demonstreze indirect două lucruri: 1) că literatura japoneză nu trebuie judecată doar în baza lui Haruki Murakami, pe care nu-l simpatizez deloc și 2) că nu există tematici problematice, ci doar moduri de abordare cu care să nu rezonez.

Despre ce este vorba

Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama care este de fapt firul poveștii, dar după primele câteva zeci de pagini nici n-am mai vrut să găsesc neapărat un sens anume, ci m-am lăsat dusă de poveste. Există foarte mult dialog în Albastru nemărginit, aproape transparent, întrucât este vorba despre un grup de oameni incredibil de tineri care trăiesc doar fizic pe planeta Pământ așa cum o știm.

Ce vreau să spun cu asta este că substanțele pe care le consumă, unele dintre care îmi erau complet străine, transformă realitatea în orice altceva în afară de un tărâm anost, în care acțiunile și imaginile se repetă la infinit. Mai pe tot parcursul lecturii m-am gândit la două referințe: duologia Claudiei Golea despre Tokyo și un film numit “Enter the Void” (2009); ambele împart multiple teme comune cu volumul lui Ryu.

Cel mai curios lucru este că naratorul îi poartă numele, iar scrisoarea de la final ne dă de înțeles că scenele descrise au fost aievea. Abia spre ultimele zeci de pagini am înțeles mai clar legăturile din personaje și am putut crea cât de cât un timeline în capul meu, deși nu era necesar. Sex, adicție, violență, toate în multiple forme, acestea sunt elementele care decorează structura cărții. În profunzime, urmează imediat să descriu ce m-a cucerit ireversibil.

Ce mi-a plăcut

La început mi-am zis că nu mi-ar fi plăcut cartea dacă era despre români. Am crezut că elementul inedit, faptul că totul se întâmplă în Japonia, o cultură atât de diferită de a noastră, este cel care face diferența. Până la finalul lecturii m-am lămurit că nu este așa: este vorba despre perspectiva din care a fost abordat subiectul adicției la tineri, cum este portretizat un astfel de stil de viață și care este scopul.

Sigur, elemente comune există: drogurile te fac nepăsător sau chiar agresiv cu cei din afara cercului tău; te fac să o iei puțin razna și să faci lucruri fără sens, care te mențin într-o spirală. Problema mea era că mă săturasem să citesc și să trăiesc laolaltă cu protagoniștii astfel de spirale nonsensice. Ei bine, Ryu Murakami le-a făcut să aibă sens și îndrăznesc să spun că le-a făcut chiar să pară frumoase.

Construcția din titlu apare chiar în ultimele pagini. Ryu ne spune că ar vrea să fie precum ciobul de sticlă pe care îl ținea în mână, care reflecta cerul dimineții; ar fi vrut să reflecte și el “albastrul nemărginit, aproape transparent”. Mi-a rămas chiar un citat în minte din carte, ceea ce rareori mi se întâmplă: “Cu sentimentul neliniștitor că nu e vocea mea, mi s-a făcut frică să mai vorbesc. (pg.170)”

Prin urmare, fiecare capitol mai lung sau mai scurt, fiecare scenă, mai amuzantă sau mai tragică, construiesc un tablou superb, înțesat cu toate trăirile umane posibile. Într-adevăr, mai puțină dragoste și mai multă dorință, mai puțină aliniere cu sinele și mai mult o depărtare din ce în ce mai mare față de centrul sinelui. Cert este că datorită lui Ryu Murakami am acum apetitul deschis și față de alți scriitori japonezi.

Nu îl ultimul rând, deși prima lună a anului a fost foarte haotică pentru mine, am parcurs cartea foarte repede, aproape cu sete după ce am trecut de prima jumătate. Este o experiență, este o călătorie. Nu începe și nu se termină undeva anume. Din fericire, nimeni nu dispare în mod misterios, precum în cărțile celuilalt Murakami, lăsându-ne cu ochii în soare. Ryu ne lasă cu ochii puțin înlăcrimați, căutând sensuri mai profunde în lumina noilor începuturi.

Concluzie

Dacă mai meditez puțin, s-ar putea ca Albastru nemărginit, aproape transparent să-și facă loc printre favoritele mele din toate timpurile. Aștept să mă las însă impresionată și de celelalte cărți ale sale, iar apoi cu siguranță una dintre ele va lua tronul. Dacă nu l-ai citit încă pe Ryu Murakami și nu ți-e frică să-ți dezlipești măcar mental tălpile de pământ, acest volum este un punct excelent de pornire!

Articolul Albastru nemărginit, aproape transparent | Recenzie literară apare prima dată în Cristina Boncea .