Sensuri și priorități

Îl sâcâia o stare de neliniște, ca și cum ar fi așteptat ca din clipă în clipă să se întâmple ceva, fără să deslușească ce anume. Se trezise cu ea de dimineață și fusese tentat să creadă că era urmarea unui vis și că va trece de la sine. Nu se întâmplase așa, firește. Starea persista și îl împiedica să treacă la acțiune, să facă ceva, orice. Nu-i stătea în fire să lenevească, dar parcă dintr-odată toate lucrurile pe care ar fi trebuit sau ar fi putut să le înfăptuiască își pierduseră importanța. O mai pățise, nu-i vorbă, mai ales în primele ore ale zilei, dar până atunci reușise de fiecare dată să depășească fără probleme impasul, gândindu-se că trebuia să meargă înainte, pentru că n-avea, chipurile, de ales. 

- Niciodată n-ai de ales! Nimeni n-are de ales! îi replicase George în vară, la un grătar. Trebuie să mergem înainte, asta ne e soarta! Fiecare cum e-n stare! Ai vreo îndoială?

Reflecta din când în când la răspunsul prietenului său, dar nu se putea hotărî dacă denota optimism sau resemnare. Poate câte puțin din fiecare. Atunci, pe loc, declarase ritos că nu-i deloc adevărat, că ai întodeauna de ales și că îți poți schimba soarta sau măcar poți încerca. 

- E ca și cum s-ar strădui Vasile să-și lase barbă! ripostase George, deschizând două beri dintr-un bax nou.

Izbucniseră amândoi în râs, pentru că ideea li se păruse într-adevăr caraghioasă. Femeile nici gând să râdă. N-aveau simțul umorului și nici nu-l cunoșteau pe Vasile.