Colindând cu sufletul prin judeţul Hunedoara

 Mi-a luat aproape un an să scriuacest articol. De ce? Pentru că îmi era frică de întrebări. Din nou, e cazul săremarc: frica nu este de vibraţie înaltă şi nu ne înnobilează ca simţiri.

I-am dat drumul între timp. Amlucrat la asta. Am înţeles că plecarea bruscă a lui Peticel din vieţile noastrenu fost sfârşitul. O, de mai mulţi dintre voi aţi vedea ce văd şi eu şi cum eleste din nou în casa noastră! Spiritul lui sălăşluieşte acum într-o altă „casă”;ea este Gri (şi la propriu, şi la figurat). De fiecare dată când o strâng înbraţe – greu, e năvalnică din fire; aşa era şi în celălalt joc –, totul pare săse oprească.

Parcă înţeleşi să nu ne lasesinguri prea mult (o altă poveste), Linu a venit în casa noastră când eram maipuţin pregătiţi. Vlad m-a sunat într-o după-masă şi m-a pus în faţa faptuluiîmplinit: „Este pentru Marcel, suferă prea mult; mâine vin oriunde eşti să ţi-ldau”... Dar când vreodată eşti nepregătit pentru dragoste dacă noi suntemDragoste?

În luna septembrie, i-am tot visatpe Linu şi Peticel. Îmi transmiteau acelaşi lucru: atenţie la un pisoi negru.La finalul lunii, mergeam la Râşnov să o adoptăm pe Negruţa, care între timp adevenit Kara, crescută pe lângă trei căţei.

Nu ştiam ce nebunie de călătoriene aşteaptă şi ce frumoasă urma să fie!

Deocamdată, însă, eram noi 4 şi cutata într-un fel de călătorie de ziua mea*, după ziua mea şi cu o mică pauzăulterior reîntoarcerii din Capul Verde şi Portugalia. Alesesem zona Hunedoareipentru că îmi doream să mă reîntorc şi găsisem în satul Alun o cazare care îiprimea şi pe Linu şi Kara. Făcuserăm călătorii de o zi în jurul Braşovului, eraînsă prima oară departe de casă pentru mai multe zile.

 

Cu micuţii la drum şi popas de dulce la Cisnădie

Şi am pornit-o noi la drum, cu detoate după noi, că aşa este când pleci cu micuţii patrupezi.

Au fost foarte veseli şidornici de drum şi de aventură. La Cisnădie am făcut, de pe-acum, clasicaoprire la Mândra, că-s bune tare dulciurile. Apoi, am condus pe drumurineştiute până atunci, prin pădure, şi-am ajuns.

 

Păţania cu Linu la Biserica din Strei

Biserica din Strei, datând,zice-se, din secolul al XIII-lea, are o energie aparte, pură. Deşi cu dinţi,aveam un soare strălucitor, aşa că nu a fost musai să ne îmbiem unii pe alţiişi să colindăm în jurul zidurilor vechi. Se spune că a fost prima bisericăpictată şi în exterior de pe tărâmurile româneşti. La întoarcerea înspremaşină, Linu a tot fost lătrat de câinii din vecini. Mai cu seamă unul l-aîntărâtat. Ca niciodată, m-a zgâriat.**

 

Regăsirea zimbrilor din Haţeg

După tumultul de la Strei, am zissă mergem fără micuţi la zimbri. I-am lăsat dormind în maşină. Am pornit-o pejos, bucurându-ne de aerul acela rece, de faptul că eram încă toţi împreună şică zâmbeam din toată inima. Era mult noroi împrejurul zimbrilor, însă ne-amapropiat, tata fiind foarte impresionat, nemaivăzând zimbrii de la o distanţăatât de mică.**

 

Cocoţaţi la Răchitova

Şi-ajungeam şi într-un sat fărăpic de semnal. Îi hrăniserăm pe micuţi, era deja mult prea frig, aşa că i-amlăsat în maşină din nou şi am pornit-o spre donjonul cu origini învăluite înmister.

„Aţi  venit să ne vedeţi cetatea?” ne-a întâmpinato doamnă de prin părţile locului.

I-am confirmat, zâmbind, şi ne-amgrăbit să urcăm dealul vulcanic, căci aşa este iarna, apune soarele mai repede.Am ajuns repede cu Marcel la turn şi am avut timp de fotografii, putândtotodată să cuprind acele culmi pline de mister dacic într-o dulce îmbrăţişare.

 

Covor de frunze, frig pătrunzător şi apus-minune pe teme dacice

Prima oprire a fost la Cetatea Piatra Roşie. Ziua era, din nou, unaminunată. Nu ai fi zis că este sfârşitul lui decembrie. Până să ne hotărâm dacăsă facem o drumeţie de la pensiune şi după ce ni s-a explicat tot de acolo la ce să fim atenţi, am mers cu maşina până aproape de căbănuţa (în construcţie) adomnului care se ocupa de sit. Am urcat noi cu pisoii în rucsacuri (destul deabrupt urcuşul), admirând pădurea, mai apoi s-a aşternut liniştea! Aşa oenergie magică era sus, încât chiar şi Linu s-a plimbat în voie, uitând parcăepisodul petrecut cu câteva ore înainte. Kara a fost în largul ei, fugind şisărind. Ne-am întâlnit cu alţi călători, pe care îi escortaseră simpaticiicâini de la pensiune, şi am mâncat jir la coborâre.**

Pe măsură ce după-masa sta să seîncheie, frigul acela uscat devenea, surprinzător, tot mai tăios. Eram în jurulCosteştiului, pe drumul de Cetăţuie.Ceaţa se ridicase, dar aveam parte de gheaţă pe alocuri. Am fost întâmpinaţi cudrag**. Priveliştea – tot îmbietoare, însă energia – mult mai neofertantă decâtla Piatra Roşie. Am povestit mult cu tata la coborâre.

Ni se făcuse foame. Am căzut deacord cu Marcel să căutăm nişte plăcinte din acelea pe lespede. Toaterestaurantele şi chioşcurile erau închise. Speranţa noastră sta-n plăcintăriade la Târsa. Am rămas fără, primind ca premiu de consolare, însă, un apusperfect, peste nişte peisaje rar pomenite.

 

*/nu mi-am mai ţinut ziua din 2019 pentru că petrecerile-gigant din trecut nu ar mai avea participanţi; poate că nu mi-am găsit locul după 2020 sau poatecă locul meu a fost dintotdeauna în mine/    

**/va urma în Despre Fluturi | Episodul 15/