MAE, de ce minţiţi oamenii? | Liban, 2023

 Cu mâna pe inimă vă spun că atuncicând a început al doilea conflict mediatizat şi provocat în lume, nu am ştiut iniţialcum să reacţionez: biletele pentru Liban erau luate din iulie.

Lăsând la o parte falsa empatiescoasă la rampă în perioada plandemiei, dacă ne găsim în afara unei situaţii,nu ştim cu adevărat ce este acolo. Mi-am cam promis să vorbesc şi să îmi dau cupărerea doar asupra aspectelor testate de mine. În rest, sunt numaipresupuneri.

La început de noiembrie, după ceam vorbit cu localnicii la care urma să ne cazăm, ne-am hotărât să mergem. Ca să înţelegeţi cât de mare estemanipularea, când l-am anunţat pe tata, a spus că îmi caută piatră de mormânt.

 

Dar noi am mers pe potecuţanoastră.

 

Am ajuns, într-un final, directdintr-o furtună de zăpadă la vreo 18 grade la 4 dimineaţa în Beirut.

Mi-am amintit de noiembrie 2015,când războiul din Siria şi atentatele teroriste din respectiva perioadă – am realizat ulterior, orchestrate de aceiaşioameni din umbră care se joacă fără să le iasă cu noi; sunt cam neîndemânatici(de la Ambasada Israelului, ni s-a transmis greţos că „suntem pe cont propriu”în urmă cu 8 ani) – ţineau oamenii, tot din frică, departe de zona aceastadisputată. De ce „disputată”? Pentru căunii şi alţii au văzut că, băgând băţul prin gard, lumea reacţionează. Uite căîn Liban s-au învăţat minte. După războiul civil în care au fost implicaţipentru 15 ani, până în 1990, NIMENI nu ne-a vorbit despre conflictul de la sudde graniţă. Secretul este să rămânem observatori, pentru că jocul în care negăsim funcţionează mult pe impulsuri (frecvenţe) joase, frici, furii...

 

Să o luăm pe rând:

☼ Discutaserăm şi cu domnii de la Ambasada Libanului în România; ne-auspus că alegerea este a noastră şi ne-au trimis lista MAE cu „sugestiile” aleacare mai mult panichează decât să facă bine. Mă uitasem eu puţin pe hartă (erauşi părţi din Beirut menţionate), însă apoi am făcut discuţia uitată.Observatori, nu? ↑ Noi călătorim cu buget redus, că altfel nu am fi ajunsîn toate locurile în care am făcut-o (ca să răspundem şi cârcotaşilor, cuocazia aceasta :D), mie îmi place oricum să merg pe jos, aşa că am luat-o pejos din Hamra, unde stăteam, până în centru /souk-urilesunt încă închise; ei sunt mai afectaţi de explozia din 2020 decât de oricealtceva recent/ şi mai apoi în Gemmayzeh. Ne-a prins şi seara pe-acolo,fără probleme. Lumea sta la o îngheţată, la un pahar de vin, la cină.

 

☼ Urma o coborâre pe Râul Assi, pecare ne-o doream foarte mult şi muncisem pentru ea. Puţin sub 3 ore dura drumuldin Byblos /îmi amintisem că în nordulVăii Beqaa zicea MAE nicicum să nu punem piciorul :D/. Drumul a fost foartepopulat la început – imaginaţi-vă o ţară de dimensiunea Judeţului Timiş (foartepuţin mai mare) cu vreo 6 milioane de locuitori şi 1.5 milioane de refugiaţi,apoi, după ce am ajuns la zăpada pe care o văzuserăm din drum şi cu privire lacare ne făceam griji, s-a aşternut liniştea. În vârful muntelui, checkpoint. Oprim, că aşa se face. Unuldintre militari ne întreabă dacă nu îl luăm şi pe el în maşină /acum o văd ca pe o întâmplare menită să nedea curaj, în condiţiile unui drum necurăţat şi noi cu anvelope de vară/.Stătea în sudul Văii Beqaa, la 4 ore de unde-l luaserăm. Am coborât noimuntele. Am văzut apoi pământ arat, la aproape 2000 de metri. Marcel a fostcurios. Am primit răspunsul că se cultivă „hashish”,cu acceptul autorităţilor. Bogaţii naţiunii fac trafic. Sirienii, deşi situaţiadin ţara lor s-a îmbunătăţit, vin în Liban să primească ajutor, pe carelibanezii nu îl primesc. Vă sună cunoscut? Libanul este o ţară bogată în mâncareşi apă – ei nu vor muri de foame, chiar de nu au resurse naturale. Dar şi apa,ne spune noul nostru coechipier de drum, este în multe părţi stricată, poluată.De sud ne spune că „Nu se întâmplă nimic,este doar departe”.

Un alt checkpoint. Colegii lui sunt foarte atenţi. El ne explică: sirieniiau „corupt” unii libanezi şi fură maşini. „Deobicei, exact modelul acesta.” Înghiţim în sec, dar zâmbetul triumfă. Neapropiem de Hermel, unde urmează să ne despărţim. Se asigură că ştim unde să mergem,că avem pe cineva în zonă care să ne poarte de grijă. Mie vibraţia mi se parefaină şi întreb „Dar chiar aşa depericulos este aici?”... ne dă de înţeles că da.

Dar nu ne este frică.

Facem minunata coborâre pe Assi,apoi ne reîntoarcem prin Baalbek şi îmi cad în mână diverse articole privindcel mai periculos loc din Liban apoi. Uite că am supravieţuit. J    

 

☼ Gazda noastră din Jounieh (eu nuam văzut aşa ceva nicăieri în lume, mai mult a condus Marcel kilometriverticali... sunt oraşe întregi construite pe munte... tu te gândeşti că nu maieste nimic după şirul de serpentine şi răsar cazări, restaurante, gelaterii,magazine...) insistase să facem o oprire şi la Saida. Recunosc, tare multe lucruri rele citisem, mai ales că se confruntau cuo mulţime de refugiaţi. Dar, când afli de cel mai bun falafel din Liban,mergi. A fost singurul moment în care am simţit un pic de teamă, pentru căpiaţa în care ne găseam era plină-vârf de lume şi găseai acolo tot ce ţi-ai fiputut dori (şi nu).

 

☼ Şi-aşa am ajuns şi în bau-baulbau-baurilor: Tyre. La mai puţin de 30 de minute de graniţa cu statul din sud,era o atmosferă mediteraneeană. Aici, oamenii erau cei mai zen: stau la un ceai,o cafea pe terasă, pescuiau, unii erau pe plajă – ceea ce am făcut şi noi, chiar dacă dintre localnici păreau mulţi îngrijoraţi că este prea frig. Peste tot sunt griji, până la urmă, nu? Renunţaserăm să încercăm să ajungem la oplajă mai din sud, pentru că aveam nevoie de acceptul armatei – şi şi pentru apilota o dronă de mici dimensiuni sunt vreo 6 sau 7 paşi de urmat.

Aaah, să nu uit, în prima zi, am parcat lângă maşina celor de la UN [UnitedNations] – scria „Keepers of truce” pe respectivul 4x4. :-))))))) A doua zi,ne-am întâlnit cu ei la unul dintre siturile istorice din Tyre – vizitau şi ei,că nu aveau ce face efectiv. Erau americani şi ghanezi (probabil în schimb deexperienţă). Cu cei din Ghana ne-am făcut multe poze, erau foarte zen şizâmbitori, cum îi cunoscuserăm şi la ei în ţară.

 

Ştiţi câţi europeni care săcălătorească am văzut în Liban? 0.

Am fost singuri la atracţii, peplaje, la unele cazări şi restaurante. Oamenii sunt calzi, de treabă, primitorişi foarte sufletişti, în cea mai mare parte. Ne-au ajutat şi s-au bucurat căsuntem acolo, cu observaţii de genul „Nu prea mai vedem străini în ultimaperioadă”. Aaah, şi în afară de o singură reacţie mai mirată, în Saida, toţioamenii care ne-au întrebat şi cărora le-am spus mândri că suntem români numaicuvinte de laudă au avut. ♥

Au reuşit neîndemânaticii să sperie foarte mulţi oameni, cum au făcut-o şicu virusul inexistent.

Când colo, în Liban, altele sunt problemele:

-       au una dintre cele mai grave crize economice din ultimii zeci de ani dinlume; practic, moneda lor este cam pe ducă; entităţi din SUA şi-au băgat coada(şi în magazine sunt multe produse americane) şi... se plăteşte în dolariamericani; preţurile sunt foarte mari, nu ştiu cum rezistă oamenii;

-       gunoiul – Marcel a înţeles că a fost o grevă mare a celor din Salubritatepentru 6 luni în urmă cu 5-6 ani şi de atunci nu şi-au rezolvat aceastăsituaţie; este gunoi pe peste tot, mai puţin în unele zone din Beirut şi înjurul Rezervaţiei Shouf;

-       curentul – statul le oferă oamenilor 5 ore pe zi; imaginaţi-vă ce înseamnăacest lucru pentru a putea trăi cu un confort minim; cazările şi restauranteleau generatoare; şi aşa, se întrerupe curentul când îţi este lumea mai dragă...dar oamenii obişnuiţi?

 

A fost o călătorie greuţă, cuprovocări, însă frumoasă. Niciodată nu ne-am simţit lăsaţi la o parte orineajutaţi.

Puterea stă în noi, iar libaneziiau încă puterea de a zâmbi zi de zi în ciuda tuturor greutăţilor prin caretrec... şi o fac demni! ♥