Dependentă de fluturi | Episodul 11

Revenind la a doua jumătate aanului trecut [2022], nimerim la mijloc de iulie pentru a continua cu fapteledătătoare de speranţă cu care m-am întâlnit—

 

Era zăpuşeală. Iar Lacul Snagovarăta minunat.

„Cum de nu am venit niciodatăaici?” mă întrebam pe-atunci, cu ochii încă înceţoşaţi. De somn.

Marcel avea examenul practic denavigaţie, iar eu urmăream timid de pe margine tot, aşenzându-mă văratic pe-unponton.

...

După finalul fericit, mi s-a găsitşi mie loc pe ambarcaţiune şi tare bine mi-a căzut gestul! Pe de-o parte,pentru că îmi doream să fiu şi eu pe apă, să o simt. Pe de altă parte, pentrucă şi eu aş face o bucurie unui om dacă mi-ar sta în putinţă. Îţi creştesufletul când afli că şi alţii funcţionează la fel.    

 

După o lună care fusese cea maigrea din viaţa noastră şi despre care voi povesti separat, aproape că trecusevara cu noi bătând pasul pe loc.

Ne-am decis să mergem să revedemun prieten drag din Chile care lucrase toată vara la noi în ţară. Nu-l maivăzusem din Islanda, trecuseră 10 ani, însă cumva... se aşezaseră toate.

Ne-au picat bine zâmbetele, omeniaşi masa de seară oferită-n dar în locul acela de glamping cu suflet şi nu amuitat de soarele blând dar dătător de putere pe care-l zărisem pe lângă BarajulSiriu.

 

O seară de vară târzie şi neîmplinită, cumva, pentru noi, trecea uşor – înstil glamping. Zorii aduceau căldură mare şi, în ţinutul acesta al viilor dinPrahova nu se cădea să ne începem ziua fără nişte struguri la pachet.

Am fost primiţi în curtea oamenilor şi aşezaţi la umbră. Ni s-au adusdegrabă struguri pentru degustat.

Iar când Marcel a rostit cuvântul magic „Tămâioasă” (e soiul pe care el îliubeşte cel mai mult – şi sunt, într-adevăr, delicioşi)... am primit şi dinaceia cu toate că, ni s-a explicat, nu aveau prea mulţi nici gazdele noastre.

Însă aşa-i neamul ăsta al nostru... dacă poate şi are, îţi dă din totsufletul! ♥

 

Cine ştia că în România cresc migdali? Până la final de 2021, când amcumpărat şi folosit migdale româneşti, eu nu ştiam.

Se pare, însă, că realitatea din Prahova/Buzău (cel puţin, o parte dinaceste judeţe) este alta pentru mulţi oameni. Aceştia au crescut cu migdalul încurte, mulţi nici nu îl mai scutură.

Adevărul este că nu-i treabă uşoară. Asta am aflat de la o doamnă tareinimoasă, venită în vizită la casa părintească. Ne-a văzut ea pe biciclete(plecaserăm să pedalăm printre vii), am întrebat noi de migdale coapte şi... amajuns în grădina ei.

Nu a vrut bani, ba chiar a cules migdale alături de noi şi ne-a învăţatmulte secrete privind culesul lor. Aaah, felul ăsta românesc de a fi... ♥

 

Căldura părea să ne înfrângă. Mergea mână-n mână cu foamea. Aşa că, tarene-am bucurat să ne găsim în apropierea locului în care ne începuserăm ziua –printre podgorii.

Ne-au picat atât de bine şi molcom terasa aceea, vinul acela, bucatele cutare bun gust. La final, când am dorit să îl felicităm pe bucătar, l-amregăsit, modest şi glumeţ, în mijlocul întregii echipe. Găteau cu toţii zacuscaacelui an, la un ceaun uriaş.

Am stat de vorbă, cum îi şade bine românului. Au vrut să ne dea la pachet,cum tot inima bună o face, însă ni s-a părut prea mult. Nu am vrut să îideranjăm, însă am acceptat o felie! A fost delicioasă!

Apoi, cu zâmbetele săteniloradresate nouă şi zărite din mers, am luat drumul Braşovului, ştiind că vremeacălătoriilor se întorsese.

 

Luasem calea smochinelor de această dată. Era şi tata cu noi şi poposeam înVâlcea înainte să ajungem în Gorj şi să-nnoptăm în Tg. Jiu.

La Muzeul Satului Vâlcean era o sâmbătă faină, leneşă, caldă. În ton cuvara perpetuă. Custodele a fost foarte drăguţ cu noi, ne-a povestit despre loc,apoi am făcut legături cu Braşovul, care îi plăcea mult, şi chiar şi cu altezone ale ţării.

Spaţiul este impresionant, iar fructele abundă (mai ales la final deaugust!) pe drumul spre diferitele case-exponat şi în curţile acestora.

Iar de acolo pleci nu numai îndestulat, ci şi încărcat cu voie bună!

 

Nebunia frumoasă neoficială ce numără 20 de milioane de suflete a venit dela început la pachet cu misterul. Cum poţi găsi în diversitatea asta atât demultă bunătate? O brichetă care apare din senin în mâna ta cât priveşti marea.Un zâmbet complice al celor ce ne zăresc minunându-ne de pisicile oraşului. Ovorbă molcomă a unui proprietar de restaurant/chelner/bucătar chiar de mesele-isunt pline.

Până la urmă-i esenţa noastră, ca oameni, pe care sper să nu o nesocotim şisă o păstrăm cu sfinţenie. 

  

-       Sunteţi turcoaică? oîntrebam timid pe doamna frumoasă, cu zvâc, ce ne servea micul dejun în aceaoază din mijlocul Lefkoşei.

[între noi fie vorba, arăta maimult a româncă, nu ştiu de ce]

-       Da, draga mea! De ce?

Râdea, râdea cu multă poftă, pe măsură ce eu îi explicam că are trăsăturide-ale noastre. Nu uitase că aveam un regim special şi îmi gătise şi un fel demâncare fără gluten, lactoză, ouă ori zahăr.

Toate aceste gesturi îmi merg de fiecare dată direct în inimă.

 

Apăi, Cipru este o insulă. Şi aşa cum noi şi moldovenii am fost separaţi,aşa i-au separat şi pe ei. Eu am vrut să privesc în inimi, şi nu în politică,aşa că nu am făcut diferenţe, cu toate că drumul ne-a dus în sud, înspre parteagrecească.

La Evrychou, era de văzut Cyprus Railways Museum. Sătucul, atât de frumosaşezat, fusese capătul căii ferate ce odinioară deservise insula. Înainte deseparări, anexări, ocupaţie... spuneţi-i cum vreţi, oricum a fost un mare abuz.

Cu detaşare însă, eu ascult toate poveştile. Şi trag apoi concluziile.

Treaba a fost că, la muzeu, domnul care se ocupa ne-a explicat aşa cum aputut că nu este necesar să plătim nimic. Am făcut noi turul, ne-am bucurat,iar, la final, am mers să îl întrebăm de rodiile din curte... Mândrul pofteauna şi erau multe.

Nu ştiu cum, dar ne-am înţeles. A luat un foarfece, ne-a chemat după el şine-a tăiat două rodii. Apoi, nu ne-a lăsat să plecăm fără a-mi oferi doitrandafiri.

De doi ani, trimit felicitări de Crăciun oamenilor care îmi ating viaţade-a lungul respectivului an. I-am trimis şi lui cu toate că nu îi ştiam nicimăcar numele. Sper că a primit-o şi că a zâmbit. ♥ 

 

În drum spre înotul luniiseptembrie (primul!) – tocmai l-am făcut pe cel de aprilie – de la Governor’sBeach, am zis să ne oprim mai întâi să mâncăm la un lanţ de restaurante sud-african, pe care l-am descoperit în Cipru, unde are mare succes.

Acolo, atmosfera pe care ne-oaminteam, bucatele aşa cum ni le aminteam şi... un chelner foarte drăguţ,căruia îi cresc ochii atunci când spunem că suntem români.

- Vai, dar ce popor fain sunteţişi ce ţară verde şi frumoasă aveţi... Noi aici, da, avem plaje, însă totul estecam uscat.

Ne creşte inima, cum nu?! Şipovestim, şi povestim... Apoi, urmează intriga:

- Am fost şi eu în România îniunie...

- Vai, dar ce lună frumoasă ţi-aiales!

- Da, era foarte multă vegetaţie.

- ...şi unde ai fost?

- La Bistriţa.

Eu şi Marcel stăm şi ne uităm unulla celălalt lung. Până la urmă, la o primă vizită, nu este o treabă obişnuităca un străin să ajungă fix la Bistriţa.

- Tu ai o fată pe-acolo, spunedrept! m-a luat gura pe dinainte.

S-a ruşinat omul, săracul. Dar nus-a supărat.

A salvat roşeaţa din obrajii-imăslinii un alt client al restaurantului, care ne-a spus:

- Am auzit că sunteţi români. Numulte popoare sunt ca voi. Tare prietenoşi sunteţi ca oameni.

♥

 

Când foamea şi pofta sunt mari deopotrivă, parcă zăreşti şi mai binefaţadele brutăriilor mai speciale. Apoi, intri şi vezi bunătăţurile toatearanjate frumos pe rafturi. Chiar de ora-i târzie, o doamnă amabilă vină şi îţiexplică. Apoi îţi cântăreşte, îţi împachetează şi nu se enervează dacă te maişi răzgândeşti.

La sfârşit, m-am dus la ea şi i-am mulţumit din inimă pentru cum s-a purtatcu noi!

 

După ce ne-am pierdut în buffer zone şii-am spus gazdei noastre (poveste lungă!) că avem nevoie de-o baie în mare dupăo zi atât de nebună, am ajuns la Plaja Mare Monte. Nu era ea cine ştie ce, însămarea era caldă. Oricum, relaxarea şi lăsatul grijilor jos au contat mai multdecât orice altceva în acele momente.

Şi apar nişte băieţi turci (noi aveam o maşină închiriată). Am înţelescumva că doresc să ajungă la o plajă de lângă (Camelot cred că era), că îşidăduseră întâlnire acolo cu nişte prieteni şi că încurcaseră plajele.

Era deja întuneric. Nu am vrut să îi lăsăm în drum. Am strâns rapid toatecele de pe banchetă şi i-am primit înăuntru.

De schimbat am putut schimba doar câteva cuvinte, însă au fost foarterecunoscători şi bucuroşi că i-am ajutat, iar prietenii lor i-au primit tare frumos!

„Karadeniz” mi-a rămas în cap... „Marea Neagră” ce-o împărţim şi cu ei...

Drăguţ a fost că nu ştiam că o Kara urma să intre în vieţile noastre câtevasăptămâni mai târziu. ♥

 

Iată şi un 2 în 1 petrecut la 65 km distanţă şi 1 oră cu maşina.

În Ayia Napa, aproape de Cape Greco, brăzdat de mare turcoaz şi plin depisici lenevind la soare, o vânzătoare româncă dintr-un magazin unde îmi căutamun unt de corp produs în partea grecească ne-a oferit o fisă, altfel neputândieşi din parcare. Fără ea şi gestul ei, nu cred că am fi ajuns la următoareaoprire a zilei.

La Tatlısu, era în plină desfăşurare Festivalul Roşcovelor (a treia oarăfusese cu noroc pentru noi, căci mai vizitaserăm locaţia şi nu găsiserăm penimeni acolo în 2 zile diferite). Grătare, dulciuri tradiţionale, bijuteriilucrate manual... şi un cazan mare cu o băutură ce urma a fi oferită gratuittuturor celor prezenţi.

Ne învârtim noi, găsim o doamnă care ne traduce şi explică celeilaltedoamne responsabile cu carob pekmezulcă avem avion în doar câteva ore către casă. Aşa că, se trece peste protocol(era aşteptat Ministrul Turismului), ni se explică până şi reţeta şi suntemprimii care gustăm băutura din roşcove. Suntem onoraţi şi recunoscători, nesimţim din nou aşa cum am fost toată călătoria: musafiri!

 

Cea mai tristă întâmplare din Cipru venea cu câteva ore înainte de zborulspre casă, via Istanbul. În mijlocul unei intersecţii mari din Famagusta sta unpisoi. Mic, foarte mic şi dezorientat. L-am făcut atent pe Marcel, iar el acoborât imediat şi l-a luat cu noi în maşină.

Am reuşit să îi mai cumpărăm şi mâncare şi l-am luat cu noi la pensiune.Îmi alergau din nou prin minte imagini din iunie 2021.

Părea orb. Dar la pensiune mai erau doi pisoi, care l-au acceptat. A statcu ei, a mâncat cu ei. L-am mângâiat şi l-am îngrijit cât am putut în puţinultimp pe care îl aveam până să plecăm la aeroport.

Marcel a chemat-o pe recepţioneră şi am rugat-o mult să se ocupe de el, amspus că orice facem, îi trimitem şi bani, numai să se facă ceva pentru pisoi.Ea ne-a spus sec „Va muri”. Că pe o insulă plină de praf, mulţi pisoi senăşteau orbi sau păţeau ceva imediat după naştere.

Cu toate acestea, a spus că ne promite că va merge proprietarul pensiuniicu el la veterinar, că va vorbi cu el. Chiar dacă am medici pe care îi stimezşi care îmi sunt dragi şi prieteni, eu văd că medicina modernă nu s-a dusîntr-un loc bun şi nu prea am încredere în practicile acesteia.

Dar ce să fac?

Eram între ciocan şi nicovală. Mă şi interesasem. Procedurile ca să îl iauacasă puteau dura şi şase săptămâni, implicau vaccinarea şi ciparea (cu care nusunt de acord)... Adică nu i-aş fi făcut rău cu mâna mea doar ca să îl am lângămine.

Unele informaţii neoficiale spuneau că Cipru are peste 2 milioane depisici... un număr cu mult mai mare decât locuitorii insulei. Am ales să amîncredere.

A doua zi, din aeroportul din Istanbul, am contactat-o pe soţiaproprietarului pensiunii, care mi-a părut o femeie sensibilă şi săritoare. Mi-aspus că soţul ei a fost să caute pisoiul în dimineaţa aceea prin mai multelocuri, dar că a fost de negăsit. Mă asigura, însă, că îl vor mai căuta şi căvor face tot posibilul pentru a-l ajuta. 

Probabil că atâta fusese – o încercare. Un test de a vedea dacă reacţionămla fel, dacă mai suntem oameni, dacă mai putem iubi şi ajuta. Dispăruse precumvenise. Ca un magician. Şi văzusem pe profilul doamnei cuvintele „They may cut all the flowers but theycannot stop the spring” (Pablo Neruda). Mi-a dat speranţă.

***

Cu câteva zile mai înainte, o mogâldeaţă galbenă se infiltra în cameranoastră din Dipkarpaz. Erau multe pisici la acea pensiune, însă doar doi pui.Cu al doilea gri, mult mai slăbit, aveam să facem cunoştinţă a doua zi. S-aataşat foarte tare de Marcel, în timp ce primul pui era mai tot timpul dupămine.

Am tras multe serii de plâns cu ei (cum am făcut şi cât am scris acesterânduri – o poveste mai lungă) şi le-am dat plicurile cumpărate suvenir luiLinu al nostru de acasă. I-am hrănit şi adăpat separat, i-am mângâiat şi ne-amjucat cu ei.

La plecare, am realizat că cei mai buni prieteni din Cipru fuseseră cei cupatru picioruşe. Luându-ne rămas-bun, i-am privit pe proprietarii pensiunii,care îi ţineau în braţe şi ne-au spus că vor avea grijă de ei. Micuţul gri seîntremase.

Mi-adat speranţă.

 

 

Mi-a fost foarte greu să scriuultima parte a Episodului 11.

Voi reveni în forţă cu ultimele 3luni ale anului trecut, într-un nou episod ce ne va duce prin România, CapulVerde şi Portugalia.

Să rămâneţi cu inimile mari şi săle urmăriţi dorinţele! ♥