Cât de nou e lucrul de la domiciliu?

 Azi, acum, mi-am dat seama că lucrul la domiciliu nu-i o invenție din vremea covidului. În anii '70-'80, când am făcut eu școala, mi se cerea, din când în când, să declar ce sunt părinții mei (asta era exprimarea - adică ești ceea ce faci). Ai mei m-au învățat să spun simplu: tata - electrician, mama - cu lucrul la domiciliu. What a fuck! ar spune fii-miu. Ce pula mea-i asta! ar spune actorii din Teambilding. Pentru ocupația tatei nu trebuie să dau explicații, se știa și se știe încă ce-i ăla un electrician. Pentru a mamei însă, da. În anii '60, mama descoperise o cooperativă, cu sediul în Breaza, dar cu sucursală în Ploiești, numită "Arta Casnică". Structura asta avea două secții, care nu știu exact cum se numeau, dar știu cu ce se ocupau: una cu țesături artizanale tradiționale (ii - adică pluralul de la ie, ștergare și alte de-astea) și alta cu fețe de masă, mileuri și așa mai departe, croșetate sau realizate din macrame. Știți la ce mă refer, alea batjocorite începând cu anii '90.