Costârț

stătea în balansoar, pe terasă, și se legăna. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Așa cum se leagănă orice om în balansoar. Pe la 4 se opri și-și aprinse pipa. Apoi o luă de la capăt. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. La fiecare tură pufăia din pipă. Adică: înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf și tot așa. În rest, parcă s-ar fi gândit la ceva, dar parcă nu. Șovăia. De undeva din spate se ivi pisica Florentina. Tărcată, chioară, cu un ciot de coadă obsen, rezultat în urma unui accident din tinerețe, legat de o ușă metalică. Se strecură printre picioarele scaunelor și se postă în fața balansoarului. Lui Costârț îi plăcea pisica Florentina, pentru că-i mai alina singurătatea. Ar fi vrut chiar să stea de vorbă cu ea, dar ce să-i spui unei pisici fără să pari deplasat?