Pe vremea când

trebuia să răspundă la telefon ca să afle cine-l suna, Pustulică Smârc era atât de sărac, încât îi aduceau păsările de mâncare: ciorile nuci, vrăbiile semințe de floarea soarelui, iar pescărușii hamsii proaspete furate de pe tarabe. Le lăsau pe pervaz și ciocăneau în geam cu ciocurile. Pustulică Smârc deschidea fereastra și le mulțumea de fiecare dată, cu zâmbetul pe buze. Ca bunică-sa, care se spune că ceruse iertare trotuarului, înainte de a se zdrobi de el, pe 21 decembrie 1989. Se aplecase pe fereastră, stârnită de vânzoleala din stradă. Rămas singur, Pustulică Smârc se lăsase de școală și se angajase la o cooperativă. Punea cozi la cazmale într-o magazie înghesuită între două mari întreprinderi socialiste, firește fruntașe. Și după treizeci de ani făcea același lucru. Devenise un profesionist. Întreprinderile dispăruseră complet, dar magazia se încăpățâna să reziste, ascunsă după grămezi de gunoi.