Scurtă odă femeilor troiță. De mărțișor.

Pe marginea drumului, îngheață în spatele câte unui zid de flori femei cu părul strâns sub broboade. Nu știi că sunt femei, dar baticul îți spune asta, bărbații ar avea băști sau căciuli, nu se văd forme de sub șubele gri, umbre ale nimănui, marcând traseul fără soare către București. Florile sunt îngrijit cuprinse de plastice, puse în vaze, lalele roșii și galbene, narcise și zambile. De unde le-or fi luat, sigur e un distribuitor care oprește la poarta țăroșenilor care vând must și cartofi din Balotești și Ciolpani și le face un preț bun. Dacă nu le dau până diseară, mâine le mănâncă vaca.
Femeile care vând flori în ploaie nu par să știe că vând flori. Femeilor care vând flori în ploaie nu le-a dat nimeni mărțișor de dimineață și nimeni nu le-a urat o primăvară frumoasă. Ar fi putut la fel de bine să vândă făcălețe, de ziua aluatului național. Ar fi putut la fel de bine să vândă mâncare de pisici, de ziua mieunatului carpatin.
Am vorbit cu un prieten despre feminism, sexo-marxism, -ismurile create în laboratoarele de alintaromă și fainoșag, unde ni se spune ce trebuie să simțim și când și de câte ori.
Femeile de pe marginea drumului nu mai știu să fie femei, d-apăi să primească o floare. Ele sunt mame, gospodine, agenți economici, persoane fizice autorizate. Ele dau flori copiilor lor care merg la grădi sau la școală, dar floarea nu e o floare, este o bifă, alergi ca să poți să rămâi pe loc.
E o tristețe imensă în primăvara asta care a încetat de mult să fie altceva decât un anotimp, devenind un citat din, ce în ce mai scobit și artificial, al renașterii și feminității.

Mai jos, o bucățică din Să nu râzi :((, o carte-nemărțișor pentru toate doamnele și domnișoarele care este ele.

— Las’ că o să ajungi şi tu mamă. Îţi doresc să ai parte de copii la fel de răi şi neobrăzaţi cum aţi fost voi, mi‐aţi mâncat zilele, m‐aţi îmbătrânit. La 43 de ani sunt o fosilă.
Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume.

Luna martie are gust de lipici, steluţe, carioci, un ţiuit constant, tinitus, vocile ascuţite ale copiilor care recită poezii dedicate mamei.
— Mama, e bine? mă opresc din spus poezia captivă în cerculeţul desenat cu cretă unde vrăjitoarea cea rea nu mă poate ajunge cu blesteme. Am patru ani, îmi frâng degetele grase, cu unghii roase, e bine?

Am făcut‐o de ruşine oare? Nu?
Sunt sigură că ceva nu o să fac bine.
Mily dă din cap cu un zâmbet uşor stânjenit. De ce m‐am oprit, oare nu mai ştiu versurile? Cu cine oi semăna atât de uitucă, ea la vârsta mea era iute de minte.
Sala râde, nici nu mai contează că m‐am blocat, disperarea mea nu este înţeleasă de MAME. Eh, ai uitat poezia, de ce nu mă mir că nu eşti în stare să faci nimic bine?

De ce aş vrea să fiu mamă?
Nu vreau să fiu mamă.
Nu mi‐am dorit niciodată să fiu mamă. Am făcut trei chiuretaje. Trei.

Nu sunt foarte inteligentă, ştiu. Nici foarte chivernisită. Dacă eram mai gospodară, puneam nişte bani deoparte pentru un sterilet şi nu‐mi mai păsa de ciclu, pastile, prezervative, alcool, noduli la sân, cancere sau ce dracu’ oi avea.

Orice numai să nu fiu mamă.

Nici mătuşă nu aş vrea să fiu. Sper ca Vlad să nu mă pună în situaţia asta oribilă în care să trebuiască să mă pre‐ fac că îmi plac copiii şi să fac complimente vreunei viţici care a vrut să‐şi împlinească destinul biologic. Am citit undeva asta.

Împlinit destinul biologic.
Dă ovulul şi apoi mori.
Nu pare deloc genul lui Mily de ieşire din scenă.
Mai degrabă, dai ovulul şi apoi demonstrezi că nimeni, dar absolut nimeni nu este în stare să crească puiul aşa cum o faci tu. Rămâi, demonstrezi nu numai unicitatea şi expertiza dumitale în crearea de oameni, ci şi superioritatea de netăgăduit faţă de restul persoanelor care se consi‐ deră mame.

Ele nu ştiu să şteargă cum trebuie la cur.
Nici să spele copilul pe dinţi.
Habar nu au să împletească părul în codiţe spic.
Şi nici să îi îndese în gură lu’ ăla mic iaurtul cu pâine.
Mily e MAMA. Ea ar fi trebuit să joace în locul Margaretei Pâslaru în film, arată chiar mai bine decât Margareta.

Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume.

Oare câţi dintre noi, copiii speriaţi care desenam cu pastă de dinţi floarea ghiocelului pe felicitarea de 8 martie pentru mama, oare câţi dintre noi credeam că mama e cea mai frumoasă din lume?

Eu, oare, credeam?