Fraieru cu helancă și microfon

Aveam un radio mic, paralelipipedic, din care vocile cădeau ca niște cuburi de gheață pe linoleul bucătăriei. Ne mutasem în decembrie 1980 la blocul plin de moldoveni. Moldoveni, suspina maică-mea, nu îi plăceau moldovenii, prea mulți, veniți cu sârma, neoameni cățărați pe trenuri ca rugina.
Radioul umplea permanent casa de voci, teatru, meciuri, știri, șlagăre în devenire. Zilele erau egale, urai moderat aproapele.
Ăștia de vorbeau, o făceau că au gura mare.

Defect.
Se spuneau bancuri și se juca remmy.
Nu îmi amintesc de 21 februarie 1981.
A fost o zi în care probabil am mâncat la fel de prost ca în alte zile și mi-a fost la fel de frig ca în alte zile.
Nefericire servită fără cartelă. Căci pe vremea aia nu introduseseră încă sistemul cartelei.
Ai mei au comentat prin casă, acum 40 de ani: atentat, Europa Liberă, au vrut să-i omoare.
Și-au căutat-o ăștia de la EL, i-a mâncat în cur să vorbească despre tovarășu.
Poporul se pregătea de Marea Îndurare, se dădea încet, se bucura de conservele cu carne chinezească, de măsline, de borcane cu scoici.
Un terorist cunoscut a fost plătit de statul român-din banii alor mei-să ucidă niște jurnaliști.
Au fost oare neliniștiți? Părinții mei, mă gândesc dacă ei au fost neliniștiți când au auzit că niște jurnaliști au fost răniți într-un atac cu bombă la Munchen.
Nu știu. S-au gândit că trebuie să plece din țară? Și-au făcut un plan de rezistență?
Habar nu am.
Carlos a pus o bombă și suflul ei nu a mișcat bretonul moralității poporului român.

Cine se joacă, nu-i așa, cu focul, va fi ars.
Nu și dacă ești ignifug ca generalul Pleșiță, omul care a instrumentat atacul.
Carlos, teroristul care a pus bomba la EL, a spus despre Pleșiță:  „Era un om de treabă. Ţineam la el. Era mare băutor, să ştii. Ne hotărâserăm să vorbim deschis unul cu celălalt. Ne plimbam în parc ca să nu fie microfoane în preajmă. Ne înţelegeam greu pentru că nu vorbea bine ruseşte. Dar l-am considerat un tip de toată isprava. De ziua mea mi-a făcut cadou două puşti de vânătoare sovietice. Lucrul acesta m-a impresionat. Era ca pe vrema lui Che Guevara. Ne făceam cadouri reciproc. În spiritul latinităţii. Mă simţeam ca acasă. A fost bine”.
A fost bine și nu a fost rău pentru nimeni. Vreodată.
Măgureanu a promis să facă lumină. Îîîî-hâââmmmm.
Ai mei au îmbătrânit odată cu blocul, cu beciurile și instalația electrică.
Carlos e mort. Pleșiță și Pacepea și Iulian Vlad sunt morți.
Gurile mari sunt închise cu același nesaț.
Dar nimeni nu mai cheltuiește 1 milion de dolari. Când poți să cumperi un post TV cu banii ăștia, hai două, de ce să-ncerci s-omori un fraier cu helancă și microfon?