You can run but you can`t hide

Stewardesele ne dau niște hârtii în avion, ceva despre declararea adresei pe perioada carantinei de 14 zile în care intri odată întors dintr-o țară de pe lista galbenă. E 4 juma dimineața, nu pot să-mi țin ochii deschiși, dorm agățând în tocurile cizmelor visele poporului turc peste a cărui patrie avionul zboară lin, căci poporul turc visează același lucru. Pe Suleiman Magnificul curățând rodii.
Plouă la Otopeni. Nu am completat hârtiile, nimeni nu a completat hârtiile, scriem grăbiți pe colțuri de masă supravegheați de ceva uniforme, nu știu dacă sunt de la vamă sau de la poliția de frontieră, au pistoale, deci sunt poliție, cu foile în mână ne grăbim pe culoarul al cărui capăt se înfundă cu un ghem de oameni.
Până acum nu a fost nicio toaletă, 25 de minute de când am coborât din avion, nicio toaletă. Uite-o.
Desigur, intrarea e blocată de A-boardul din plastic care anunță că se face curățenie.
Pandemie, sfârșitul lumii, venirea lui Mesia, buda la femei din Otopeni Sosiri e închisă.
Normal, Mesia e bărbat și o femeie adevărată știe să se țină.
Doi cetățeni, unul în halat alb, altul în uniformă, așezați la un birou trist, primit de la ajutoare, de la o școală de fete din Magdenburg, pun ștampilă și semnează hârtiile noastre. Cu ele parafate și semnate ajungem la pașapoarte unde datele sunt trecute în computer, adresa, telefon, bine ați venit!

Bagaje, zdrong-zdrong, trebuie să vină omul să ne ducă la parcarea pe termen lung să ne recuperăm mașina, nu poate să vină la Sosiri, trebuie să ieșim noi la Plecări, în definitiv plecăm, unde e paradoxul?
Culoarul e presărat de busturi care par făcute din gumă de mestecat veche, Decebal și Vlad Țepeș se îngălbenesc prin cotloane, vegheați de texte bombastice care vorbesc despre regi și domnitori, ctitori ai unor state incapabile, sute și mii de ani mai târziu, să aibă hârtie în toaleta aeroportului, în rarele ocazii când e deschisă. Cât o fi plătit administrația aeroportului artiștilor? Mii sau zeci de mii de euro?
Dar companiei care s-a ocupat de tipărirea formularelor de carantinare? Dar celei care a dat poporului pixuri să le completeze?
Plouă. Nu merge treaba la băieții cu parcări private. Acum însă cu vaccinul, poate o ia din loc, mă arunc.
Nu fac, doamnă, vaccinul, cine știe ce pun ăștia în el, nu vedeți că ăștia de sus nu-l fac?
Rău cu rău dar mai rău fără rău.

Am auzit de multe ori vorba asta, chintesența sindromului Stockholm. În iad măcar e cald și nu te pune nimeni să te speli pe dinți înainte de culcare.
De 3 zile de când sunt în casă, n-a venit nimeni să mă-ntrebe de sănătate.
Ori m-au cipat deja, ori nu le pasă.
Prefer să cred că sunt cipată.
D-aia aud o voce mică spunându-mi noaptea: poți să fugi, dar nu poți să te ascunzi.