Occidentul și păcatul neputinței

Prima oară când am ajuns în Occident a fost la Maastricht, în 1998. Era noiembrie, târg de Crăciun, mirosea a goffre, dulceag dar nu grețos și lumina cădea pe oameni și locuri cu o blândețe albă, de ninsoare tăcută, acoperind temerile mele de est-european sălbăticit de comunism, nimeni nu o să-mi dea în cap dacă merg singură pe strada asta. Sau dacă intru în barul ăsta. Guldenii erau colorați, căciulile și gecile erau colorate, vitrinele sclipeau și cred că pentru prima oară am reușit să văd fericirea 3D, vie, scoasă din insectarul unde am prins-o-n ac, bieți entomologi incapabili să vedem diferența între muște și fluturi.
A doua oară, în 1999, am stat 2 luni în Bruxelles. Aerul mirosea a noapte la ora 11 dimineața, era februarie, caldarâmul era umed, pixeli de nori. Mi-am luat un palton de la second-hand și ghete și am sperat că nu se vede sărăcia mea, de om care se freacă de pietre ca să prindă miros de Occident.
Stăteam cu orele la terase, aveam un laptop cât o plită cu 4 ochiuri, puteam să gătesc tocănițe enorme și sarmale pe laptopul ăla, nevinsând la wifi, google și social media.
Mă plimbam între istorii de sute de ani și adulmecam goffre și cartofi prăjiți și scoici. Iar bătrânii lor beau beri și cumpărau diamante și nu miroseau acru, ca bătrânii noștri.
Mi-am dorit să nu îmbătrânesc în România. Să fug la timp cât să nu put a chiftele. Să mă ascund într-o mansardă, în Porto. Să croșetez, să îmi iau pisică, să gătesc sarmale cu bacalao.
Și apoi am întâlnit o doamnă în vârstă, plecată de 30 de ani din țară, care, deși a mâncat goffre, miroase a merluciu prăjit.
Și mi-am dat seama că mulți dintre cei plecați, trăiesc, de fapt, lângă aragazuri, în bucătării din garsoniere comfort 2.
Sunt la fel de mici și răi, dornici să te facă să vezi că ei sunt întregi și tu doar o umbră pe care au lăsat-o în urmă când au plecat din țară. Evadați care se asigură că nimeni nu mai părăsește pârnaia din care ei au fugit, devenind chiar ei temniceri.
Nu ai dreptul să ceri o țară ca afară, dacă tu ești înăuntru.
Doar ei au drepturi, tu, sclavul rămas, ai doar obligații.
Vor să fie răsplătiți pentru că i-ai ascultat. Vor să fie respectați pentru că i-ai plătit. Vor să fie ceremonios tratați pentru că ei nu sunt ca tine.
Mă uit de 25 de minute la un bătrân, singur, cu un pahar de vin în mână, un satelit cărunt al meselor unde cheflii se simt bine într-o seară de vineri.
Trebuie că e din Europa de Est.
Frânt, confuz, nu știe ce să facă.
În fața bisericii Sfântu Sebastian, zace străpuns de săgeți, expus în neputința lui de a mirosi, ca restul de bătrâni, a empatie, iubire.
Și goffre.
Un câine pitic îl adulmecă și latră scurt.
Occidentul e departe de noi, păcătoșii care nu pot să învețe binele din pereții de turtă dulce ai bisericilor de lângă noi.