Mică trilogie a marginalilor – Arthur Suciu

Vasile Ernu a publicat, recent, ”Izgoniții”, ultimul volum din ”Mica trilogie a marginalilor”. De fapt, trilogia – care vorbește despre sectanți, bandiți și evrei – s-ar putea numi a exclușilor și chiar, la limită, a izgoniților. Peste tot e vorba despre excluși în cărțile lui Ernu, oameni urmăriți și pedepsiți de putere sau lăsați de izbeliște. Specialist al marginalității, Ernu are în această privință o abordare filosofică foucauldiană, urmărind să înțeleagă puterea nu prin ceea ce ea afirmă, ci prin ceea ce exclude, neagă, pedepsește. Exclușii lui Ernu trăiesc, în plus, în zone marginale, de frontieră, având hărți indeterminate. Ei sunt excluși și pentru că trăiesc în acest tip de spațiu-tampon. În mod curios însă, la Ernu el se transformă pe neașteptate într-un spațiu central, și aceasta tocmai datorită celor excluși, care devin agenți ai schimbării, așa cum secta creștină, apărută într-o periferie a Imperiului Roman, a cucerit spațiul puterii romane.

Sectanții și bandiții ”acționează” în ultima perioadă a comunismului și în postcomunism. O altă idee centrală a lui Ernu este că lumea postcomunistă a condus la erodarea și chiar la dispariția rapidă a tuturor formelor de rezistență față de putere. Practic, toți, chiar și cei mai crânceni opozanți ai puterii, chiar și cei care erau capabili să înfunde Siberia în perioada comunistă, au cedat, s-au risipit, au pierdut partida. Ei au uitat de resortul opoziției lor.

Izgoniții însă acționează înainte de era comunismului, opunându-se țarismului antisemit. Fiind atras de periferii, Ernu este în mod firesc atras și de limite, de zonele tulburi de la începuturile și sfârșiturile istoriei. Și, așa cum se întâmplă de obicei, sfârșiturile sunt începuturi și începuturile sunt sfârșituri. Trilogia nu urmează de altfel o ordine implacabilă, ci ”Izgoniții” poate fi deopotrivă prima și ultima ei carte (și, în același timp, este cartea cea mai importantă).

Ernu se întreabă: cum a fost posibil comunismul? de ce a eșuat comunismul?, dar aceste întrebări nu țin pentru el de trecut, ci de prezent și de viitor. Ele nu vizează reluarea poveștii comuniste (nu e o încercare de a-i reînvia pe eseri sau bolșevici), ci a poveștii puterii și a relațiilor puterii cu cei lipsiți de putere. De ce unii oameni sau unele grupuri sociale, unele bresle devin, la un moment dat, ținta predilectă a puterii și cum se formează mecanismele de reacție? Trilogia este o încercare de a înțelege modurile diverse în care se constituie, se coagulează, se manifestă opozițiile față de putere, față de orice putere, și trage un semnal de alarmă privind dispariția acestor forme de opoziție.

O altă idee a lui Ernu este că adevărata luptă nu poate căpăta decât un caracter radical. Ideile revoluționare pot fi, desigur, adevărate bombe, dar lupta reală este, până la urmă, înfruntarea directă, nelivrescă cu puterea. Cum se face însă că această radicalitate a dispărut? Este acesta un semn că puterea nu se mai manifestă în mod discreționar sau este dovada că strategiile puterii au devenit cu adevărat imbatabile? Spunând povestea izgoniților, Ernu încearcă să reactualizeze și relegitimeze caracterul radical al luptei. El arată ce înseamnă să lupți cu adevărat și cât de tristă, cât de lipsită de speranță este această luptă. ”Izgoniții” este o carte tristă pentru că vorbește despre oameni care și-au abandonat liniștea vieții ca să lupte. Când au făcut ei acest pas? Atunci când li s-a luat ceva esențial din viață. Când, descântați de putere, nu mai aveau nici unde să plece. Când s-au trezit captivi. Când și-au dat seama că viața lor nu mai e viață, ci moarte. Astfel, lupta devine singura cale de a da viață morții.