Je suis Charlie, no? Pune-ti poza asta la profil!

Pentru cei care mai cred ca mizeria de Charlie Hebdo este o revista buna:Simona Halep, pe coperta, strigand “Fier vechi! Fier vechi!”

Eu cred ca baietii aia de la Charllie Hebdo sunt doar niste scuipatori de venin fara umor. Cat umor trebuie sa ai ca sa faci a mia oara aceeasi “gluma” care nici nu iti apartine? Toti musulmanii sunt teroristi, dude! Toti romanii sunt tigani, am inteles, mo! Pe mine nici macar nu ma deranjeaza asocierea, doar ma plictoseste. Daca ar fi sa ii dau in judecata pentru ceva pe astia de la Hebdo, i-as da pentru prostie si pentru ca oamenii care ii citesc sunt predispusi la sinucidere din plictiseala. Si i-as mai da in judecata pentru rasism si lipsa de organ numit inima. Va amintiti gluma cu copilul musulman?

Revenind la Simona: nu merita asta de la mizeria voastra de revista. Nu merita pentru ca este mai buna decat toata frantuzoaicele voastre pur sange la un loc. Si mamele lor. Si este mai misto ca om decat ati fost voi, ziaristii astia, neamurile voastre si ale tuturor francezilor cu sange pur care au mai ramas. Aia zece.

Normal ca nimeni nu le vrea raul acestor “haiosi”, nimic nu scuza violenta impotriva lor! Dar sa numesti rahatelul asta “publicatie de umor” e de domeniul SF.  Trebuie ignorati si lasati sa fie cititi de cei 200 de descreierati care ii citeau si inainte de atentate.

La ura nu se raspunde cu ura, ci cu sila.

Je suis Charlie, ha? Puneti-va si acum la profil asta!

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI.  Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

[image error]

 

 

The post Je suis Charlie, no? Pune-ti poza asta la profil! appeared first on Cronici pe bune.