Greierul. Eventual, și furnica

În ultima vreme, noaptea mă trezesc cu câte un greier în casă, care intră ziua prin ușa lăsată deschisă. Îl descopăr când, vorba vine, cântă. Acum trebuie să beau un whisky, să fumez o țigară, să-mi fac un plan, ca să am curaj să-l prind. În schimb îmi amintesc o dup-amiază fabuloasă de tihnă în copilărie, când tot ce-am făcut ore întregi a fost să vânez un greier de pe malul șanțului opus casei mele.


 


L-am văzut cum o taie în pământ, am trecut drumul, am deschis poarta, am luat o cană cu apă, m-am întors și-am turnat-o în gaură. Tot căram apă cu cana din curte – o secundă nu m-a dus capul să vin cu găleata –, turnam și așteptam greierul să iasă. Ca să-l prind în palmă și să-i spun chestia aia cu „Cri-cri-cri! / Toamnă gri / Nu credeam c-o să mai vii”. Deși era vară și cald ca acum. Nici după zece căni nu ieșise, dar eu n-aveam niciun dead-line, mi se părea că-l pot aștepta și o viață.


 


Țin minte cum mă uitam fix, nemișcat, în buza dintre umbră și lumină, cu palmele făcute căuș. Dacă n-am ști de Zen, aș spune că l-am inventat eu atunci. Mai stârneam curiozitatea câte unui trecător care mă scotea din transă, mereu cu aceeași întrebare:


— Măi, da’ ce faci tu acolo?


Răspundeam mereu la fel, în șoaptă:


– Prind un greier.


Și nimeni nu mai lungea vorba, nu insista. Trecătorii erau mulțumiți și lămuriți definitiv de răspuns, păreau că înțeleg și respectă preocuparea mea, spunându-și în sine: „Aaa, păi acu’ are noimă. Copilu’ ăsta nu-i tâmpit – cum credeam –, prinde greieri, face ceva important, să-l lasăm în pace”.


 


Și după ore de Zen, de cărat apă cu cana, greierul a ieșit, a tras o gură de aer, și-a stors antenele, iar eu l-am prins și l-am băgat într-o cutie de chibrituri special golită pentru moment. L-am scuturat de vreo câteva ori în cutie, la ureche – poate cântă. N-a cântat. Nu i-am mai spus poezia cu „vecina lui furnică” și-„acum joacă, dacă-ți vine”. Mi s-a făcut nu știu cum milă de el și i-am dat drumul în iarbă.