DRAGOSTE LA PRIMA NINSOARE, de DORINA STANCIU, Prolog, Capitolul 1 si Capitolul 2 (partial)
Dragoste la prima ninsoare
PROLOG
România Comunistă, 1979
Viaţa e mai întotdeauna roz când eşti tânăr! Iar o orânduire nedreaptă, impusă – aşa cum a fost comunismul în România - poate aliena conştiințe, păreri, destine chiar. Dragostea, în schimb, nimic n-o poate ucide, nimic n-o poate strivi, ori scoate afară din scenă. Creşte ca o floare miraculoasă până şi-n cele mai negre mocirle, până şi pe cele mai aride soluri. Oamenii se întâlnesc şi se îndrăgostesc unul de altul. Punct. Şi astfel iau de la capăt o nouă viață, un vis de fericire eternă – viața în doi.
La cei 28 de ani ai săi, Emil Onescu se considera un tânăr realizat pentru vârsta lui. După absolvirea Facultății de Matematică din Bucureşti, fusese repartizat ca profesor la liceul din Macul Roşu, chiar la el acasă! O medie la examenul de stat foarte aproape de 10, nota maximă, îi asigurase acest binecuvântat favor. Îşi îndeplinise apoi stagiul militar la TR-işti, doar şase luni, iar acum, după patru ani de muncă şi de distracție burlăcească pe cinste, era convins că-i sosise ceasul să se însoare. Fata şi-o alesese demult, chiar de acolo din oraş, dar o varietate de probleme insignifiante în esență îi amânau mereu clipa fericirii depline alături de ea. Nu era vina lui că arăta chiar mai bine decât Alain Delon şi Julio Iglesias la un loc şi că femeile se țineau scai de el oriunde se ducea. Dar încearcă să-i explici asta unui tată de modă veche, obtuz, care-şi creşte singur fiicele după legi draconice, de proveniență din evul mediu!
Cu răbdarea ajunsă la capăt în această zi de sfârşit de iarnă, de altfel banală, Emil se prezentă cu un buchet enorm de garoafe roşii la poarta căminului de fete de la ASE Bucureşti, unde iubita sa era studentă în ultimul an. Făcu eforturi uriaşe ca să ignore tinerele care-l strigau de la ferestre şi-i fluturau zâmbete îndrăznețe până la indecență.
-Leni, mă chinui al naibii să te curtez de vreo doi ani încoace pe-acasă, prin oraş! Dar tatăl tău a devenit un virtuoso în a-mi pune bețe-n roate când vii în vacanță, trecu el direct la subiect, de cum fata, care coborâse scările în fugă, se opri îmbujorată de surpriză şi emoție în brațele lui. N-am văzut de când sunt un tip mai plin de resurse literare, când e vorba să-mi spună de fapt că nu vrea să te lase să te-ntâlneşti cu mine. Sincer, vreau mai mult decât să ieşim la cinema de două ori pe săptămână însoțiți de sora ta Vera, să ne plimbăm prin parc cu micuța şaperon ținându-se coadă după noi şi să vin să te strig pe la poartă, când aflu că bătrânul e la pescuit. Eu cred că vreau să mă căsătoresc cu tine, Leni...
-Crezi?! se miră Elena, privindu-l de la nivelul bărbiei lui cu un surâs nostim, care-i făcea gropițe în obrajii fini ca de copil.
-Ei, da, acum cinci secunde încă mai credeam, dar începând din clipa asta, sunt absolut sigur, îi zise el, îmbrățişând-o toată în albastrul întunecat al ochilor lui hipnotizanți.
-Eu mă mărit cu tine, Emil, dar cu o condiție. Una singură!
-Oh, aşa deci... S-o auzim!
-Nu vreau nuntă tradițională cu dar şi nici cununie religioasă cu popă ortodox, echipat profesional în negru de sus şi până jos ca un cioclu, ceru ea fermă, cu o mimică bosumflată de fetiță alintată.
-Asta chiar c-o să şocheze tot oraşul, Leni iubito! Şi unii mai au tupeul să susțină că n-a prins la poporul român materialismul ştiințific al marxism-leninismului socialist!
-Nu mă judeca greşit, Emil, că faci aşa o risipă inutilă de criticism pedagogic! Eu cred în Dumnezeu, în Iisus Christos şi-n cultivarea binelui. În popi nu pot să cred. Am fobie la popi! preciză ea senină. Eu vreau o nuntă deosebită, în stil american. Vreau un preot sau pastor - sau chiar un om oarecare, dar sincer cu frica lui Dumnezeu - care să ne oficieze căsătoria îmbrăcat simplu, în haine civile. Iar daruri de nuntă ca o vază, un servici de pahare, etcetera, nu mă deranjează. Dar strânsul banilor de la nuntaşi... Nu, eu refuz categoric aşa ceva! Detest să primesc ceva de pomană şi să mă simt îndatorată. O să ne descurcăm noi. O să ne facem noi doi un rost şi fără banii ăia.
-Nicio problemă, Leni! Sunt total de acord cu tine, iubito! o asigură Emil entuziast. Numai că, reține: s-ar putea să vin la altar în cârje! Tatăl tău o să creadă că toate bazaconiile astea cu nunta americană, eu ți le-am băgat în cap!
-Tu ocupă-te de restul şi lasă-l pe tata în grija mea! oferi ea o exemplificare rapidă de diviziune a muncii, surprinzător de sigură de sine.
* * *
Trei luni mai târziu, într-o sâmbătă senină de mai, deja uniți civil şi cu toate actele în regulă, cei doi tineri frumoşi ca-n basme se căsătoreau „religios” în curtea casei părinteşti a Elenei. Câteva rânduri de scaune îmbrăcate în satin alb, cu funde mov şi galben, găzduiau cu eleganță desăvârşită nuntaşii, care-şi făceau vânt care mai de care cu ce putea. Câteva femei mai cochete se ascunseseră de soarele agresiv al după-amiezii sub pălării cu boruri largi, împodobite cu flori viu colorate.
Fermecătorul mire lansa o nouă modă nunțială, cu cămaşa sa de in albă, haiducească, descheiată pe piept şi pantalonii albi, croiți fără cusur, de-ai fi jurat că au crescut pe el! Răsucindu-şi obsedant pe deget verigheta pe care o purta deja cu mândrie de câteva zile, îşi aştepta nerăbdător mireasa. Alături de el, tăcut şi sobru, cavalerul de onoare – în persoana fratele său mai mic - etala absent aerul unui complice la crimă.
Chiar în fața lor, pus la patru ace într-un costum bleu deschis şi cu o garoafă roşie în buzunarul de la piept, primarul oraşului prezida adunarea, țeapăn ca o statuie sub arcul floral al altarului nupțial. Tot nu-i venea să creadă că fusese adus aici prin şantaj, ca să oficieze nunta celor doi tineri. Era conştient că astfel îşi făcea un duşman sigur – pe socrul mic, care şi-aşa nu-l avusese la inimă niciodată. „Dar mai bine un duşman în el, decât unul în nevastă-mea! Ce-l puțin el nu-mi găteşte mâncarea şi nu mi se culcă alături în fiecare seară! Ce-nseamnă ghinionul! La ce te poate duce un singur pupic amărât cu secretara!” reflectă acum primarul, căindu-se că se lăsase ispitit să fornicheze. Se felicită în gând pentru paharul zdravăn de palincă, tras pe nerăsuflate doar două minute mai devreme. Ca să poată trece peste piatra asta de încercare, peste care nici un preot din Macul Roşu nu se încumetase să treacă, avea nevoie de curaj nu glumă! De unde era el să ştie că mirele şi secretara lui fuseseră colegi de liceu şi prieteni? Şi nici măcar n-o putea concedia pe fufa aia tânără, că era fata prefectului! „Şantaj cu poze, ca-n filmele din vest!” ţipă revoltat în sinea lui primarul. „Că de-acolo învaţă tineretul nostru tot ce-i mai rău! Mama lor de capitalişti!”
Sub comanda competentă a disc-jockey-ului, casetofonul mirelui începu să intoneze vioi Marşul Nupţial, de Richard Wagner. Cu un foşnet general, nuntaşii se întoarseră în scaune, ca să nu piardă vreo secundă din spectacolul miresei păşind spre altar. Şi deodată îşi făcu apariţia... de parcă s-ar fi desprins dintr-un poem eminescian. Superbă, ravisantă şi graţioasă ca o zână, cu rochia albă până-n pământ presărată cu flori mici galbene, bleu şi roz şi voalul lung dus de două tinere - sora ei mai mică, Vera, şi fosta colegă de liceu a mirelui...
Primarul tuşi, intimidat de gestul insolent al secretarei sale. Fata îi făcu cu ochiul amuzată, apoi lăsă voalul miresei pe covorul verde al gazonului şi se retrase împreună cu cealaltă domnişoară de onoare pe locurile libere din faţă.
Ceremonia de cununie debută romantic, cu cele câteva fraze poetic concepute de însăşi domnişoara mireasă pentru cel care avea să le oficieze căsătoria. Se ajunse, în cele din urmă, şi la celebrul dialog final cu mirii. De la acest punct, primarul deveni chiar jovial, sub efectul încurajator al acoolului consumat mai devreme. Renunță să mai citească de pe hârtie şi se porni să vorbească liber, gesticulând şi rotunjind cuvintele cu simț artistic, ca un adevărat profesionist.
-Emil Onescu, vrei să o iei de soție pe Elena Banu, să o iubeşti şi să o cinsteşti, să-i fii alături la bine şi la greu, până când...
-Nu, nu! Citeşte exact ce scrie acolo! îi şopti în panică mirele.
-Până la..., făcu o nouă tentativă nereuşită primarul, fixându-l şocat, cu ochii cât cepele.
-Citeşte naibii afurisita de hârtie pe care ți-am dat-o! se răsti în surdină la el Emil.
-Să o iubeşti şi să o cinsteşti, să-i fii alături la bine şi la greu pentru totdeauna?! rosti mirat primarul, reproducând cu absolută fidelitate notițele.
-Pentru totdeauna?! Dar nu se zice aşa! şuşoti surprinsă mireasa la urechea mirelui.
Primarul, exasperat de tot circul la care fusese constrâns să participe, dădu ochii peste cap, făcu fețe-fețe şi îşi drese glasul de câteva ori. Asta mai lipsea acum, acest tête-à-tête bizar între miri, care crea o prăpastie periculoasă în ceremonial şi agita văzând cu ochii spiritele martore.
-Nu mi-a plăcut celebra formulă, până când moartea vă va despărți, recunoscu Emil. Suna prea... prevestitoare de rău. Nu crezi?
-Ai dreptate, îl aprobă ea pe loc. Corecția ta e perfectă. Continuă, te rog!...
-Da, sigur că o iau pe Elena de soție! îşi dădu el răspunsul cu voce tare, fermă şi reinstală astfel calmul şi liniştea printre nuntaşi. Din toată inima!
-Elena Banu, vrei să-l iei de soț pe Emil Onescu, să-l iubeşti şi să-l respecți, să-i fii alături până... ah... pentru totdeauna? sughiță intimidat oficiantul.
-Da, vreau! Fără nici cea mai mică reținere.
-Atunci, prin puterea investită în mine de partid, de popor, de clasa muncitoare din Macul Roşu şi... şi mai ales de... de voi doi, vă declar din clipa asta soț şi soție! exclamă uşurat primarul. Onescule, îți poți săruta nevasta! Să dea Dumnezeu să fiți împreună aşa cum v-ați promis, pentru totdeauna!
CAPITOLUL 1
România, Decembrie, 1990
O rază rătăcită de soare dezmierdă frugal, cu timiditate hibernală, obrazul obosit al soției sale, apoi dispăru subit, înghițită de norii groşi, prevestitori de viscol şi grei cu zăpadă. Emil descoperi înfiorat că Elena nu-i păruse niciodată mai frumoasă şi mai atrăgătoare. Incapabil să lupte împotriva propriei imaginații fecunde, se lăsă târât într-o fantezie erotică efemeră. Îi lăsa gura apă contemplând discret un sărut. Ar fi vrut să se poată ridica printr-o minune din blestematul acela de scaun cu rotile, în culcuşul căruia murea încet, puțin câte puțin în fiecare zi, în ultima vreme. Ar fi vrut să zăvorască uşa dormitorului şi să-şi posede femeia acolo, pe masa de lângă fereastră, unde ea îi sorta şi-i ordona acum colecția considerabilă de medicamente. Regrete, mâhnire, vinovăție – un asortiment de trăiri maladive dospea în el rapid, ca şi cum brusc ar fi fost la un pas de moarte şi instinctiv şi-ar fi evaluat viața. Viața sa de playboy, plină de petreceri, beții şi femei uşoare, viața sa de perdant, care îl condusese inevitabil spre nenorocirea de acum un an. Acel amalgam de sentimente tulburătoare era eclipsat însă de dorința acută, dureroasă de a sta cu ea, de a o şti aproape. Fizic, pentru că spiritual o simțea mai aproape decât pe sine însuşi. Frustrat, Emil gemu înfundat şi-şi muşcă buza inferioară. Elena se răsuci imediat spre el.
-Te doare ceva, dragul meu? se interesă ea grijulie.
-Doar sufletul, râse el scurt, cu amărăciune.
Asta era problema – nu doar că nu-l durea nimic, absolut nimic, Emil nu simțea nimic, absolut nimic mai jos de gât.
Un an în urmă, plecase cu „gaşca” într-un week-end de chef la Poiana Braşov. După câteva vodca shots combinate cu bere brună în cinstea căderii comunismului, i se-aprinseseră călcâiele după o brunetă focoasă, care îi strecurase cu tupeu numărul ei de telefon în buzunarul pantalonilor. Femeile întotdeauna i se-aruncau în brațe, n-avea nevoie să alerge după vreuna. Datora asta alurii sale de movie star. În noaptea aceea însă, destinul parcă şi numai el îl îndemnase să coboare pe schiuri până la Cabana Trei Brazi, ca să-şi demonstreze cu exces de zel bărbăția. Un urlet îndepărtat, sau poate doar imaginația sa încinsă de alcool până la halucinație, îl făcuse să-şi răsucească pentru o secundă capul. De-ajuns ca să se dezechilibreze. Îşi amintea perfect groaza din timpul rostogolirii pe zăpadă – frica de moarte îl trezise din beție pe loc. Cu o fracțiune de secundă înainte să se izbească de acel copac uriaş însă, îşi întrevăzuse cu absolută claritate destinul – avea să devină o legumă, cu tuburi insertate prin diverse părți ale trupului său paralizat pentru totdeauna.
-Aş fi preferat să merg cu tine şi nu cu Vera la o plimbare în parc, rosti el timid până la urmă.
Prezența Verei, sora mai mică a Elenei, îl indispunea profund. De fapt, sentimentele ei pentru el, afişate fără nicio reținere, aluziile ei jenante, când se-ntâmpla să rămână singuri, îl scoteau din sărite. Să stea pe o bancă alături de ea şi să-i asculte declarațiile de dragoste deşănțate era ultimul lucru pe care bărbatul l-ar mai fi putut suporta în clipa asta.
Ochii căprui ai Elenei străluciră visători. Emil nu-nțelegea cum de soția lui îl mai putea iubi atât de mult după câte îi făcuse.
„Dragoste necondiționată sau blestem?” se întrebă el confuz. „Sunt un blestem pe capul ei”, alese bărbatul în final.
-Uite ce-ți propun, vorbi Elena, cu un surâs copilăresc, de fetiță pusă pe şotii. Îi las un bilet scurt Verei, o rog să aibă grijă de Liviu ca de ochii din cap. Dacă împreună ornează cu lumini chioşcul din fundul grădinii şi mai au în plan să facă şi o familie de oameni de zăpadă, or să fie prinşi acolo cu treabă pentru cel puțin o oră. Până să observe că am plecat, noi vom fi deja instalați comod pe o bancă în parc. Maşina e pregătită în garaj. Am rugat-o pe Rita s-o aibă gata de azi dimineață. Te-nfăşor în câteva pături groase, îmi iau paltonul şi poşeta şi evadăm amândoi din casa asta pentru jumătate de zi. Sincer, şi mie mi-era dor de noi doi, mărturisi ea, cu un zâmbet feeric.
-Sunt la dispoziția ta în totalitate, draga mea! rosti entuziast Emil. Poți să faci ce vrei cu mine, glumi el.
-N-ai încotro, iubitule! îi replică Elena.
În scurt timp, se aflau în maşină, trăindu-şi fericiți mica aventură. O vreme discutară lista de cadouri de Crăciun, apoi reveniră la cel mai drag subiect de conversație pentru ei – fiul lor.
-À propos de Liviu! A venit acum vreo oră şi mi-a spus direct, fără nicio introducere, că mă iubeşte. Că m-a iubit de când se ştie şi c-o să mă iubească tot restul vieții lui. Nu ştiu ce-a fost cu el. Pur şi simplu mi-au dat lacrimile când l-am auzit, recunoscu mişcat Emil. De obicei e foarte reținut, discret. Doar am făcut haz de el acum vreo două zile, când l-am ajutat cu tema la engleză. I-am spus că e a man of few words.
-Am remarcat şi eu asta. Mă sperie gândul că am putea creşte un introvertit. Azi dimineață am avut o discuție serioasă cu el. I-am spus că oamenii nu ştiu ce se petrece în căpuşorul şi-n inimioara lui. Ca să evite confuziile, trebuie să comunice, să declare deschis ce simte, altfel va avea de suferit toată viața. Într-o zi, când va fi mare, un bărbat mai curajos, care nu se va teme să-şi exprime în cuvinte sentimentele, îi va fura fata iubită de sub nas şi-l va lăsa singur şi nefericit pentru totdeauna. Cred că argumentul ăsta din urmă l-a speriat cel mai tare. În câteva secunde, s-a hotărât şi mi-a făcut şi mie aceeaşi destăinuire pe care ți-a făcut-o ție.
Cei doi fugari romantici ajunseră curând în parcarea din fața parcului. Elena coborî veselă şi se grăbi să-l scoată şi pe Emil din maşină. Un set de manevre simple, înlesnite de echipamentul special cu care fusese dotată Honda SUV a familiei Onescu, şi amândoi râdeau sub ploaia de fulgi de nea ce cădea din cer ca-n basme. Era prima zi de ninsoare din iarna aceea.
Când să închidă portiera pasagerului, Elena zări un termos pe bancheta din spate şi câteva paie de plastic pentru băut, aruncate în dezordine alături.
-Draga de Rita ne-a făcut o surpriză. Pot să pariez că e cafea cu lapte, băutura ta preferată! Trebuie să fi acționat în mare grabă, pe furiş, de n-a pus paiele într-o punguță de plastic şi totul într-o sacoşă, dichisit, cum îi e obiceiul.
Elena deschise termosul şi inhală în extaz.
-Mmm... Ce deliciu! Din nefericire, nu e cafea cu lapte, ci cacao cu lapte...
-Mai bine! exclamă Emil. Cofeina nu ne face bine niciunuia dintre noi.
Intrară în parc ca şi cum ar fi păşit într-o lume de poveste. Zăpada proaspătă primenise aleile, pomii, statuile – absolut totul - în haină albă, imaculată. O vrabie guralivă, zgribulită, se aşeză pe creanga unui copac şi o scutură fără să vrea. Coborî apoi pe speteaza băncii de sub ea şi distruse cu țopăitul ei cadențat pernuța pufoasă de nea.
-Hai să ne aşezăm chiar acolo, sugeră Emil, ca să nu mai ruinăm decorul ăsta splendid şi-n altă parte!
Elena mătură cu mâna zăpada de pe bancă, lăsă termosul cu cacao pe ea şi trase scaunul lui Emil cât putu de aproape. Se aşeză pe margine, lipită de el, şi oftând adânc, îşi puse capul în poala lui.
-Leni, aici ne-am întâlnit întâia oară, îți mai aminteşti? şopti el, alintându-i numele, cum numai el o făcea.
-Cum crezi că aş putea să uit vreodată? Îmi amintesc şi ziua când ne-am sărutat întâia oară, când am făcut dragoste întâia oară...
-Ştii..., o întrerupse el. Sufăr cumplit că nu mă mai pot delecta cu cel puțin 1000 de lucruri de care un bărbat normal se bucură fără să-şi dea seama. Dar cel mai mult mă chinuie gândul că n-am să mai pot face dragoste cu tine niciodată, Leni!
-Ochii tăi fac dragoste cu mine în ultima vreme mai des decât în primul an de căsnicie, Emil!
Îşi ridică zâmbind capul de pe genunchii lui, îi trase uşor fularul de la gură şi îi puse un sărut fin pe buze. Privirile lor, încărcate de vise şi dorințe fără nicio speranță de împlinire, se îmbrățişară o vreme în tăcere, mai potente decât cele mai pătimaşe săruturi şi mângâieri pe care şi le dăruiseră ei vreodată.
O pereche de tineri gălăgioşi intrară în parc hohotind de râs, ea pe sanie, el trăgând-o în zigzag pe aleea din mijloc. Prezenţa lor stridentă trezi cuplul Onescu din reverie.
-Nu vrei să gustăm cacao făcută de Rita? propuse Emil, încă savurând în minte gustul buzelor soției sale.
-Sigur că da. E caldă încă, ies aburi din ea, zise Elena, desfăcând termosul şi turnând în pahar.
Sorbi cu precauție o gură, ca să-i verifice temperatura, apoi îi dădu şi lui să bea cu paiul.
-Mmm, acum ştiu ce are în plus – aromă de vanilie! Am simțit mirosul de cum ai deschis termosul prima oară.
Elena mai luă şi ea câteva înghițituri din pahar.
-Ai dreptate. E aşa de bună!
Deodată femeia înlemni. Surâsul de pe buze i se metamorfoză rapid într-o grimasă de durere fizică şi şoc. Ochii ei înlăcrimați îi căutară repede pe-ai lui şi-i găsiră plutind în aceeaşi mixtură de chin, mâhnire şi surpriză. Întrebări fără răspuns dansară nerostite între ei o eternitate de câteva secunde. Apoi o lumină orbitoare îi înfăşură pe amândoi şi îi uni din nou pentru totdeauna.
Elena se prăbuşi de pe bancă la picioarele soțului ei. Irişii lui albaştri rămaseră ficşi, îndreptați către golul din fața lui, pe care doar o clipă mai devreme îl înnobilase chipul drag al soției sale.
O jumătate de oră mai târziu, Poliția din Macul Roşu investiga aparenta crimă-sinucidere a tânărului cuplu Emil şi Elena Onescu.
-Cum de nu s-au gândit la copil?! îşi exprimă indignarea cu voce tare un bărbat de vârstă mijlocie, scoțându-şi căciula cu pioşenie.
Dădu din cap confuz şi se ridică pe vârfuri, ca să poată vedea mai bine peste mulțime cum cele două cadavre acoperite cu pături negre erau urcate în ambulanță.
-Ea l-a iubit nebuneşte, sărmana, vorbi o femeie de alături. Ştia că el n-o s-o mai ducă mult. Am auzit că bietul se şubrezise de tot. Nu s-a-ndurat să-l lase singur. S-a dus şi ea cu el. Mai devreme sau mai târziu, toți ne ducem acolo. Copilul creşte. Păcat de ei, să intre în pământ aşa de tineri.
-Dar chiar aşa şi-au promis la nuntă, că vor fi împreună pentru totdeauna, adăugă o alta.
În orăşelul acela de doar şase mii de locuitori, oamenii se ştiau unii pe alții ca într-o familie mai numeroasă.
Peste şoaptele grupului de curioşi adunați ca la biserică şi comenzile scurte, dar eficiente ale ofițerului Palade, şeful Poliției din Macul Roşu, se auzi deodată claxonul unui vehicul. Un Nissan gri frână brusc şi o femeie tânără şi plânsă ieşi din el. Oamenii se dădură deoparte şi îi făcură loc să treacă printre ei.
-E sora ei... E Vera, murmurară câteva glasuri.
Vera scoase un țipăt sfâşietor şi se dezlănțui în hohote sălbatice de plâns, strigându-i disperată pe cei doi morți. Ofițerul Palade, vânăt la față, cu capul descoperit şi cu uniforma descheiată, îi ieşi numaidecât în cale. O cuprinse în brațe şi îi ascunse fața sub paltonul său. Femeia se zbătu o vreme acolo, bolborosind printre suspine cuvinte greu de înțeles, apoi leşină.
Unii dintre cei prezenți ar fi declarat mai târziu în cercuri restrânse că li s-a părut că au auzit-o spunând: „Trebuia să fiu eu, nu ea”. Dar nimeni n-ar fi putut să jure acum că îi desluşeşte corect vorbele stâlcite de suferință.
Ofițerul Palade îi ordonă unuia dintre subalterni să ducă acasă Nissan-ul Verei. Pe ea o luă în maşina sa, culcată cu grijă pe scaunul din față, lăsat pe spate la maxim. Tot oraşul ştia că între ei fusese cândva o idilă. Sau poate chiar mai mult de-atât... Palade nu se sfia să admită că încă o iubea, în ciuda faptului că Vera îi refuzase cererea în căsătorie de cel puțin trei sau patru ori până acum.
De îndată ce Toyota neagră a lui Palade şi salvarea cu corpurile neînsuflețite ale soților Onescu ieşiră din parc, grupul de curioşi se dispersă, bârfind care mai de care pe gustul lui.
Câțiva ani mai târziu, scena avea să se repete într-un fel, cu un alt cuplu, mai puțin celebru decât soții Onescu, dar îndeaproape înrudit cu ei.
CAPITOLUL 2
Macul Roşu, Noiembrie, 2014
„Să alegi să mori cu cel pe care-l iubeşti, doar pentru că nu te-nduri să-l laşi să treacă singur dincolo – sacrificiul suprem!”, cugetă Liviu, terminând de citit articolul prietenului şi avocatului său Radu, doar publicat peste noapte în ziarul local.
Mai răscoli prin câteva pagini, încercând să gonească amintiri dureroase care-l urmăreau involuntar, apoi aruncă ziarul în coşul de gunoi, îşi luă cana cu cafea şi se retrase lângă fereastra deschisă. Prin dantela rară a perdelei, investigă instinctiv curtea şi casa vecină, sperând să-şi revadă încântătoarea chiriaşă. Doar prin simpla ei prezență în această pertinentă proximitate, tânăra îi condimenta imaginația cu inedite, extravagante fantezii erotice, de care Liviu nici nu s-ar fi crezut în stare până acum o săptămână, când se-ntorsese din Bucureşti şi o văzuse pentru întâia oară.
În clipa asta însă, îl mai rodea ceva. Bucuria de a fi fost liber, după o zi întreagă petrecută în penitenciarul oraşului, depăşise punctul culminant şi se estompa treptat în normalitate. Din toată povestea sinistră a arestului său abuziv recent, Liviu se alesese în final doar cu un sentiment obscur, de care se crezuse vindecat demult, încă din anii copilăriei probabil. Recidivase în el invidia! Era stupid, dar asta simțea. Îi invidia pe cei doi nefericiți care aleseseră să moară împreună. Cât de puternică trebuie să fi fost dragostea lor, ca să-i conducă la o astfel de decizie? Fireşte, ar fi putut să-şi aleagă şi ei un loc mai bun decât spatele atelierului său de lucru, ca să o facă! Ar fi putut lăsa şi ei câteva rânduri scrise – măcar o pseudo-notă de sinucidere, cum mâzgălise în grabă mama sa. Dar împingând asta deoparte şi ignorând faptul că din cauza lor fusese arestat pe loc ca suspect, Liviu nu putea decât să-i admire şi să-i invidieze. Se întrebă cum ar fi fost posibil să se îndrăgostească el însuşi şi să iubească o femeie atât de mult, încât să moară cu ea, să nu-l lase sufletul să-i dea drumul să păşească dincolo, în necunoscut, singură. „În fond, acesta e visul suprem al tuturor îndrăgostiților – să moară împreună”, reflectă el, cu gândul la blestemul Luceafărului pentru Cătălina şi Cătălin, din ultimele versuri ale celebrului poem al lui Eminescu. Erau momente ca acestea, care îl făceau pe Liviu să se-ndoiască de concluzia sa finală vis–à–vis de moartea părinților săi de acum 24 de ani. Oare nu cumva se pripise să conchidă atât de ferm că fuseseră ucişi? Doar pentru că prietenul său Grig dispăruse împreună cu fetița lui, după ce-i promisese că va cerceta cazul lor în arhiva poliției, nu părea în clipa asta un motiv atât de solid, pentru o concluzie atât de tranşantă. Poate că moartea părinților săi fusese într-adevăr a murder-suicide sau, mai corect, o dublă sinucidere. Poate că scenariile de complot şi crimă din propria sa minte erau alimentate numai de furie şi de refuzul său copilăresc de a accepta că oamenii pe care îi iubise cel mai mult în întreaga sa existență ar fi putut să-l părăsească într-un mod atât de brutal, de necinstit şi de neprevăzut. Uneori se temea teribil că undeva, în configurația sa genetică, ar putea să zacă ascunse gene de sinucigaş, de la unul dintre părinții săi. Sau, foarte posibil, de la amândoi...
-Deci te-ai sculat! îl smulse Rita, bătrâna lui housekeeper, din labirintul de reflecții primejdioase, care de obicei nu duceau nicăieri. Doamna Sanda, vecina din spate, avea o maşină albă, frumoasă, de la o florărie de lux din Câmpina, trasă chiar în curte. Cred că vreunul dintre foştii ei elevi i-a trimis un coş din ăla scump de flori, cum am văzut prin filme.
-Eu i l-am trimis, o informă pe un ton banal bărbatul. Am sunat la florărie încă de aseară. Femeia a făcut un gest nemaipomenit. Declarația ei m-a scos din închisoare. E o ciudățenie, biata de ea, dar una cu suflet! râse el pe înfundate. Nici nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte că stafiduței ăsteia bătrâne, care te biciuieşte întotdeauna fără milă cu privirea ei crucişă, i s-a pus pata pe mine! She has a huge crush on me! bolborosi Liviu distrat, mai mult ca pentru sine.
-Dar n-a fost ea! îl contrazise Rita revoltată. Avocatul tău – transformat mai recent şi-n jurnalistul satului! - a fost aici dis-de-dimineață. Ca să te informeze - vezi bine Doamne! - cine ți-a fost salvatoarea. Auzi tu drăcie, Liviu mamă, că deştepți se mai cred unii! se strâmbă ea, sceptică. Bag mâna-n foc că a venit să se holbeze alături, peste gard, poate-poate o vede! Ca să-şi clătească şi el ochii nițel cu ceva mai fain, că s-a săturat de țărăncuțele băştinaşe. Le-a luat pe toate la rând pe-aici. Nu cred c-a scăpat vreuna rea de muscă negâdilată de el la tălpi! Păcat că de ieri am auzit că i s-a permis să colinde prin spital după ştiri senzaționale. Sigur o să găsească el un prilej ca s-o hărțuiască pe biata fată pe toate fețele! Dar eu azi i-am făcut-o! Ţi l-am trimis la plimbare pe golanul ăla, cu bicicleta lui pe nas cu tot, de nu s-a văzut! I-am zis că încă nu te-ai trezit şi că am dispoziție să nu primesc pe nimeni în casă.
-Rita, cum poți să faci aşa ceva? o certă amuzat Liviu. Radu mi-e amic bun.
-Ete, na! Ba bine că nu pot! răspunse femeia înțepată, cu accentul ei oltenesc.
-Atunci cine-a fost? Cine m-a salvat de la interogatoriul idiot al imbecilului de Palade?
-Ce, te faci că nu ştii acu’?! Că doar cât îi ziua de lungă vă pândiți pe la geamuri şi vă uitați unul după altul pe furiş...
-Miss Franklin?! rosti ca în transă Liviu.
-Cine alta? Am pus pariu cu doamna Geta de vizavi. Eu am zis că tu ai să cedezi primul şi-ai să te duci la Miss Franklin să-i vorbeşti omeneşte. Că nu te-am văzut de când te ştiu să te uiți aşa cu patimă după o femeie. Doamna Geta zice că americancele sunt agresive şi că-ntr-o zi o să te acosteze ea, Miss Franklin, pe undeva şi-o să ți-o tragă à la SUA. Dacă mă faci cumva să pierd pariul, te las cu patul neschimbat o lună întreagă! Tu auzi ce spun eu, măi băiatule? Dă-te la ea, nu mai pierde timpul!
Liviu mormăi un răspuns incoerent, dar de auzit cu greu mai auzi altceva în afară de propriile sale gânduri, tandre şi pline de dorințe efervescente. Şi le hrăni o vreme cu imaginea splendidă, romantică a noii sale vecine şi chiriaşe. Apoi se aplecă peste coşulețul de pluş de la capătul scării, îl luă în brațe pe micuțul Maltese Socrate - ca să-i potolească scâncetele anemice după atenție! - şi ieşi din bucătărie cu un zâmbet larg pe buze. Sufletul său extaziat intona o adevărată simfonie a bucuriei.
* * *
Soneria uşii de la intrare zbârnâi cu năduf de câteva ori. Natalie se sculă de pe „covoraşul suspinelor”, pe care tocmai îşi terminase cele 50 de ridicări de trunchi pentru abdomen, reduse la pianissimo sonorul calculatorului şi alergă sprintenă să vadă cine o căuta. Nu era prea sociabilă din fire, dar i-ar fi plăcut să aibă unul sau doi prieteni de nădejde în locul ăsta uitat de lume. Spera însă din tot sufletul să nu fie iar cineva de la poliție. În special fața ofițerului Palade îi ridica sloiuri de gheață pe şira spinării, o arunca pe tărâmuri de groază, pe care nu voia să le viziteze nici măcar pentru o secundă.
Când privirea i se lovi de el, aşa cum bătea acum de zor în uşa ei, un fior de teamă şi plăcere îi înmuie tinerei femei chiar şi ultimii muşchi neafectați de antrenamentul de dimineață. Deschise cele două rânduri de zăvoare, ştergându-şi cu patos fruntea şi fața de transpirație cu un prosop umezit. „Ţi-ai găsit când să vii până la urmă!”, îl certă ea în gând . „Fir-ar să fie de treabă! Nici măcar nu sunt machiată!” se lamentă acum, incapabilă să mai schimbe ceva. Crăpă un pic uşa şi ieşi în prag. Obrajii îi ardeau de efort şi de emoție.
-Da. Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea, cu o atitudine detaşată, într-o notă specifică mai degrabă relațiilor de afaceri.
Se miră de fapt că putea să articuleze cuvinte inteligibile, stând atât de aproape de el pentru întâia oară.
Evită să-l privească în ochi - risca să uite să mai şi respire! De la distanța asta hazardată, bărbatul părea chiar şi mai atrăgător decât îşi imaginase. Tânăra îşi fixă privirea pe cățeluşul alb şi drăgălaş din brațele lui bronzate, musculoase, dezgolite până la cot din cămaşa bleumarin din bumbac, răsucită neglijent şi lăsată pe deasupra blugilor uzați. Îşi făcu involuntar o notă mintală instigatoare: nimic nu putea fi mai sexi pe lume decât un bărbat de statură atletică, puternic, radiind de sănătate şi virilitate, ținând cu grijă în brațe un puişor de Maltese. „Oare mi l-a adus cadou?” se minună ea.
-Sunt vecinul tău din stânga - stânga mea, dreapta ta - şi… proprietarul acestei case, se prezentă el, cu o voce degajată, baritonală, gesticulând scurt cu capul către noua ei locuință.
Vorbind, o studie cu îndrăzneală din creştetul cocului ei răvăşit de exercițiile fizice şi până la unghiile roz-pastel de la picioare, doar curățite şi lăcuite cu o seară mai înainte.
„Yeah, right!” îşi zise Natalie. „Chiar îți imaginezi că n-am aflat până acum cine eşti dumneata?!”
Liviu Onescu era cel mai iubit VIP în micul orăsel în care Natalie doar sosise douăsprezece zile mai devreme. Tânăra îşi adusese mama grav bolnavă la sanatoriul SanTerra, înființat aici de mătuşa pe linie maternă a lui Liviu. Doctorii din Carolina de Nord îi mai prognozaseră bietei sale mame doar cel mult două luni de trăit. După un accident vascular masiv la creier suferit un an în urmă la doar 47 de ani, Anda Franklin îşi pierduse capacitatea de a comunica verbal, mobilitatea şi pofta de mâncare. Mai recent, ficatul începuse să-i cedeze, iar inima îi lucra din ce în ce mai greu. Femeia se stingea încet dar sigur, iar Natalie era hotărâtă să-i îndeplinească dorința arzătoare, exprimată adesea în anii de dinaintea accidentului vascular cerebral, în momente de profundă nostalgie după locurile natale.
-Tare aş vrea să fiu îngropată în micul meu oraş unde-am crescut, să pot privi poiana de maci din cimitir în fiecare primăvară şi vară, rostise de-atâtea ori Anda, oftând cu lacrimi în ochi.
Natalie îşi internase mama la SanTerra de cum sosiseră în România. Ea îşi luase o cameră la hotel în Câmpina, la doar 15 Kilometri mai la nord de Macul Roşu. Închiriase un Nissan micuț şi cochet şi venea la sanatoriu, stătea cu mama ei toată ziua, iar noaptea se întorcea la hotel. După doar câteva zile de făcut naveta, o asistentă amabilă îi dăduse un număr de telefon la care putea găsi o casă de închiriat chiar acolo în oraş. Sătulă deja de condus şi făcut slalom printre gropile de pe şoselele româneşti, Natalie sunase, vorbise cu doamna Rita şi aşa ajunsese să locuiască pe una dintre proprietățile celebrului sculptor Liviu Onescu. Uneori se întreba dacă nu cumva era destinul care o adusese acolo, atât de aproape de el. Dacă era un lucru bun sau rău pentru ea, asta n-ar fi putut să stabilească deocamdată. Bârfele care-i implicau pe alde Onescu erau de toate felurile şi-i ajungeau la urechi cu sau fără voia ei. Cert era că nu avusese tăria să refuze oferta de a se muta aici, în casa lui mai veche, recondiționată şi decorată de curând într-un stil modern, deosebit de plăcut. Iar de o săptămână încoace, de când bărbatul venise acasă din capitală, unde se zvonea că deține un cabinet oftalmologic particular, Natalie n-avusese tăria să-şi țină privirea departe de el. Mai ales seara, când Liviu se afla în atelierul lui de lucru din spatele grădinii, sculptând adevărată poezie... Era imposibil să nu uiți de lume şi să stai să-i asculți cu inima poveştile de dragoste cioplite în lemn. Femeie fiind, era imposibil să nu cazi pradă fascinației de a-i privi mâinile lucrând. ...Imposibil să nu ți le imaginezi mângâindu-ți trupul cu aceeaşi pasiune şi dedicație cu care alinta o bucată banală de lemn, ca s-o transforme în artă pură.
„Oare în ce s-ar fi putut transforma o femeie obişnuită, aflată deodată sub magia dragostei lui?” se întreba ea, ori de câte ori îl vedea lucrând. Bineînțeles că fizicul lui avea o contribuție masivă la atracția fatală pe care tânăra o simțea față de el. Înalt şi vânjos, cu trăsături dure, care deşi curtau asprimea pe alocuri, erau sabotate des de un zâmbet cald ce evoca rezolut contrariul, o claie de păr şaten-închis mereu ciufulit şi o pereche de ochi albaştri misterioşi, pentru care l-ar fi invidiat chiar şi Frank Sinatra, Liviu Onescu era, fără discuție, întruchiparea frapantă a masculinității, în opinia secretă a tinerei americance.
Dar cel mai mult o încuraja să viseze la el... chiar el! Îl surprinsese în câteva dimineți când pleca spre spital, privind-o de la o fereastră de la etaj cu-atâta intensitate, încât îi crease probleme de concentrare în a-şi scoate maşina în stradă. De vreo două ori, chiar schițase un zâmbet fin, amuzat fără doar şi poate de manevrele ei nereuşite. Îl descoperise cu metode proprii, camuflate, căutând-o cu privirea, pândind-o să iasă din casă, urmărind-o. Un al şaselea simț îi confirma că e şi el atras de ea şi-l aştepta să vină, să se prezinte şi să-i spună... Pentru numele lui Dumnezeu, să-i spună ceva, să n-o mai lase să fiarbă de una singură în suc propriu! Era ca şi cum ar fi jucat amândoi un joc de-a răbdarea şi nici unul dintre ei nu voia să cedeze primul. Apoi se întâmplase nenorocirea cu soții Vasilescu şi Liviu fusese arestat pe nedrept, iar Natalie se simțise obligată moral să-şi ignore slăbiciunea pentru competiție şi să piardă într-un fel jocul acela tacit cu el. Astfel îl invitase pur şi simplu la uşa ei ca să-i mulțumească.
Acum, pentru o clipă, tânăra avu senzația ciudată că echipamentul ei sumar de sport se evaporă în atmosferă şi o abandonează goală în fața lui.
-Domnule doctor Onescu, se bâlbâi ea, încurcată de surâsul lui fermecător, încântată de cunoştință! Sunt Natalie, Natalie Franklin.
Îi întinse mâna. El i-o strânse tăcut câteva secunde, apoi i-o ridică la gură şi îşi odihni câteva clipe buzele fierbinți şi pline pe ea.
Era un gest pe care bărbații din România, mai ales cei din generația mai veche, îl făceau frecvent şi pe care Natalie îl detestase până în momentul ăsta. Practicat însă de Liviu Onescu pe ea in slow motion, i se păru deodată divin, încărcat de un erotism criant, dezarmant de plăcut.
-Pisica ta îmi necăjeşte teribil cățelul, începu el brusc, pe un ton beligerant, chiar obraznic, care nu se asorta deloc cu felul în care o mângâia peste tot cu ochii aceia albaştri superbi. Îşi vântură blana ostentativ pe la geamurile noastre şi bietul Socrate se sufocă de nervi, explică el, netezind de zor blănița albă a cățeluşului şi sărutându-l pe cap.
Socrate toarse ca o pisicuță răsfățată şi se porni să-i lingă fața nerasă cu un apetit feroce.
Natalie îşi pierdu graiul complet. Şi ea care crezuse că bărbatul venise să-şi exprime gratitudinea! Şi ea care-şi imaginase că şi lui i se scurg ochii după ea! „Ce prostie!” gândi acum decepționată, furioasă pe ea însăşi.
-Chestia asta trebuie să-nceteze imediat, presă el problema, serios.
-Altfel...? Mă dai în judecată? Anulezi contractul de închiriere? întrebă ea calmă, prea calmă.
De câte ori ceva o şoca, se comporta cu calm exagerat – era mecanismul ei de autoapărare bine antrenat în ani şi care n-o dezamăgi în aceste clipe dificile.
-Nicidecum, Miss Franklin! Te pun să plăteşti taxă. Tribut! Pe meleagurile astea milenare, tributul are istorie lungă şi fascinantă, o informă el, cu un aer didactic.
„Ah! Asta era! Regretă că mi-a cerut o chirie aşa de mică – practic stau aici pe nasturi, îşi zice el - şi vrea să colecteze acum şi taxa pe pisică!” se indignă Natalie. „Si eu care!... Ce măgar!”
-Pisica nu e a mea, anunță ea rece şi reținută. Îi las apă şi hrană pe terasa din spate pentru că mi-e milă de ea. De fapt, ar fi mai civilizat să-mi spui direct că vrei să-mi măreşti deja chiria. Chestia cu pisica... e doar un pretext, nu-i aşa?
-Iar greşeşti! Natalie, ce mă fac eu cu tine! exclamă el distrat şi-i dezmierdă auzul cu felul în care îi rosti numele, cu familiaritate, ca şi cum ar fi fost deja prieteni intimi. Pentru intruziuni de pisici – în special motani! - pe proprietatea mea, plata se face în natură. Strict... în natură...
-Oh! Acum înțeleg... Mă-ntreb - sincer acum! - dacă n-ar trebui să te invit frumos să-ți iei zâmbetul indecent de pe buze şi să pleci cu codița-ntre picioare de unde ai venit. De fapt, fața ta relatează o poveste blamabilă despre tine, domnule Onescu! Te trădează că deja mă dezbraci în mintea dumitale murdară!
-Fața mea... minte cu neruşinare! Fac mult mai mult de-atât, îți jur! Şi nu de ieri, de azi! De-o săptămână-ncoace! se repezi el să-i răspundă, mucalit.
Natalie ridică fără să vrea o sprânceană. Suprimă cu greu un surâs insistent în colțul gurii.
Liviu îşi alintă cățeluşul şi prelungi la maxim suspansul.
-Ia cina cu mine în seara asta, Natalie! zise el până la urmă, dezinvolt, sigur obişnuit să nu i se refuze nimic niciodată, când era vorba de femei. Suntem vecini, ce naiba! Hai să depăşim stadiul ăsta de atracție latentă, exercitată pe furiş pe la ferestre şi printre gard. E timpul să creştem mari, să ne cunoaştem mai bine. Concret, a venit vremea să ne maturizăm relația şi să ne permitem o întâlnire. Una reală. Normală.
-Oh! Okay, oftă Natalie, încercând să-şi ascundă bucuria şi să pară cât mai greu de cucerit. Să înțeleg oare că asta-i o metodă proprie, extrem de sofisticată, de a agăța femei? Pisica e probabil a ta. Ai dresat-o să vină pe-aici, să cerşească atenție, mâncare, apă, etcetera. Nu trece mult şi te prezinți şi tu cu cățeluşul stresat şi acuzațiile de rigoare şi... inevitabil, îți ceri... ah... tributul. În natură! Nici mai mult, nici mai puțin!
-Parțial, ai dreptate. Am moştenit casa şi pisica de la bunicul, care a murit anul trecut. À propos! Pisica e... motan. Necastrat! preciză el cu franchețe. Pe proprietățile mele, sexul este un drept elementar, respectat chiar şi la pisici! Îl cheamă Isoscel.
-Enchantée, mustăci distrată Natalie, cercetându-l de sus pe Isoscel, care miorlăia gelos, frecându-se cu pasiune de picioarele lui Liviu.
-Iar victima, vreau să zic Socrate, e cățeluşul Ritei, îşi încheie el scurt prezentările de rigoare. Eu sunt naşul lui, eu l-am botezat. Dumnealui ne vizitează foarte rar şi contrar tuturor ipotezelor fondate şi nefondate, e prieten la cataramă cu Isoscel. Pe care de altfel tot eu l-am botezat.
-Oh, de-a dreptul impresionant! observă ea, luptând cu sine însăşi să-şi înăbuşe valul imprevizibil de râs care-i clocotea în piept.
-Dar hai să nu ne pierdem în detalii! conchise el pe un ton intransigent. Uite ce-i, Natalie dragă! Să ne spionăm unul pe altul e deosebit de plăcut, de incitant – s-a dovedit chiar extrem de util pentru mine. Fără declarația ta, mizerabilul de ofițer Palade m-ar fi ținut şi acum după gratii, deşi ştia prea bine că nu sunt vinovat de moartea Vasileştilor, Ilieştilor, sau cum Sfântul Petru îi chema pe fosta lui secretară şi pe soțul ei! Îți mulțumesc din toată inima! N-am cuvinte ca să-mi exprim îndeajuns recunoştința. Îmi dau seama ce umilință cumplită ai înfruntat, ca să admiți că m-ai privit aproape două ore fără încetare, folosindu-te de camera ta video. Şi ce noroc pe capul meu, că ai apăsat din când în când - din greşeală, fireşte! – butonul de capture şi ai putut prezenta şi un film, cu care să-ți susții declarația.
-Voiam săăă... să fac un studiu... ăăă... elaborat despre... felul în care sculptezi, bâigui ea o justificare lamentabilă.
-Mda, aşa e! De-asta mi-ai apropiat brațele, fața şi mai ales ochii la maxim mai tot filmul. Natalie, pe cine crezi tu că păcăleşti?
Natalie înghiți în sec, incapabilă să mai rostească o silabă de ruşine. Îşi simțea fața în flăcări. El continuă, stăpânind de minune discuția.
-Sinceritatea şi curajul tău mă îndeamnă şi pe mine să mărturisesc că sufăr de voyerism de când te-am descoperit - te urmăresc cu asiduitate. Şi nu doar dimineața, când pleci spre spital - aşa cum de altfel ai realizat, n-am niciun dubiu! Te urmăresc cu binoclul de când am venit acasă, în fiecare seară, până stingi lumina, recunoscu el fără cea mai vagă umbră de jenă.
-Oh, Doamne! mormăi ea perplexă.
....
PROLOG
România Comunistă, 1979
Viaţa e mai întotdeauna roz când eşti tânăr! Iar o orânduire nedreaptă, impusă – aşa cum a fost comunismul în România - poate aliena conştiințe, păreri, destine chiar. Dragostea, în schimb, nimic n-o poate ucide, nimic n-o poate strivi, ori scoate afară din scenă. Creşte ca o floare miraculoasă până şi-n cele mai negre mocirle, până şi pe cele mai aride soluri. Oamenii se întâlnesc şi se îndrăgostesc unul de altul. Punct. Şi astfel iau de la capăt o nouă viață, un vis de fericire eternă – viața în doi.
La cei 28 de ani ai săi, Emil Onescu se considera un tânăr realizat pentru vârsta lui. După absolvirea Facultății de Matematică din Bucureşti, fusese repartizat ca profesor la liceul din Macul Roşu, chiar la el acasă! O medie la examenul de stat foarte aproape de 10, nota maximă, îi asigurase acest binecuvântat favor. Îşi îndeplinise apoi stagiul militar la TR-işti, doar şase luni, iar acum, după patru ani de muncă şi de distracție burlăcească pe cinste, era convins că-i sosise ceasul să se însoare. Fata şi-o alesese demult, chiar de acolo din oraş, dar o varietate de probleme insignifiante în esență îi amânau mereu clipa fericirii depline alături de ea. Nu era vina lui că arăta chiar mai bine decât Alain Delon şi Julio Iglesias la un loc şi că femeile se țineau scai de el oriunde se ducea. Dar încearcă să-i explici asta unui tată de modă veche, obtuz, care-şi creşte singur fiicele după legi draconice, de proveniență din evul mediu!
Cu răbdarea ajunsă la capăt în această zi de sfârşit de iarnă, de altfel banală, Emil se prezentă cu un buchet enorm de garoafe roşii la poarta căminului de fete de la ASE Bucureşti, unde iubita sa era studentă în ultimul an. Făcu eforturi uriaşe ca să ignore tinerele care-l strigau de la ferestre şi-i fluturau zâmbete îndrăznețe până la indecență.
-Leni, mă chinui al naibii să te curtez de vreo doi ani încoace pe-acasă, prin oraş! Dar tatăl tău a devenit un virtuoso în a-mi pune bețe-n roate când vii în vacanță, trecu el direct la subiect, de cum fata, care coborâse scările în fugă, se opri îmbujorată de surpriză şi emoție în brațele lui. N-am văzut de când sunt un tip mai plin de resurse literare, când e vorba să-mi spună de fapt că nu vrea să te lase să te-ntâlneşti cu mine. Sincer, vreau mai mult decât să ieşim la cinema de două ori pe săptămână însoțiți de sora ta Vera, să ne plimbăm prin parc cu micuța şaperon ținându-se coadă după noi şi să vin să te strig pe la poartă, când aflu că bătrânul e la pescuit. Eu cred că vreau să mă căsătoresc cu tine, Leni...
-Crezi?! se miră Elena, privindu-l de la nivelul bărbiei lui cu un surâs nostim, care-i făcea gropițe în obrajii fini ca de copil.
-Ei, da, acum cinci secunde încă mai credeam, dar începând din clipa asta, sunt absolut sigur, îi zise el, îmbrățişând-o toată în albastrul întunecat al ochilor lui hipnotizanți.
-Eu mă mărit cu tine, Emil, dar cu o condiție. Una singură!
-Oh, aşa deci... S-o auzim!
-Nu vreau nuntă tradițională cu dar şi nici cununie religioasă cu popă ortodox, echipat profesional în negru de sus şi până jos ca un cioclu, ceru ea fermă, cu o mimică bosumflată de fetiță alintată.
-Asta chiar c-o să şocheze tot oraşul, Leni iubito! Şi unii mai au tupeul să susțină că n-a prins la poporul român materialismul ştiințific al marxism-leninismului socialist!
-Nu mă judeca greşit, Emil, că faci aşa o risipă inutilă de criticism pedagogic! Eu cred în Dumnezeu, în Iisus Christos şi-n cultivarea binelui. În popi nu pot să cred. Am fobie la popi! preciză ea senină. Eu vreau o nuntă deosebită, în stil american. Vreau un preot sau pastor - sau chiar un om oarecare, dar sincer cu frica lui Dumnezeu - care să ne oficieze căsătoria îmbrăcat simplu, în haine civile. Iar daruri de nuntă ca o vază, un servici de pahare, etcetera, nu mă deranjează. Dar strânsul banilor de la nuntaşi... Nu, eu refuz categoric aşa ceva! Detest să primesc ceva de pomană şi să mă simt îndatorată. O să ne descurcăm noi. O să ne facem noi doi un rost şi fără banii ăia.
-Nicio problemă, Leni! Sunt total de acord cu tine, iubito! o asigură Emil entuziast. Numai că, reține: s-ar putea să vin la altar în cârje! Tatăl tău o să creadă că toate bazaconiile astea cu nunta americană, eu ți le-am băgat în cap!
-Tu ocupă-te de restul şi lasă-l pe tata în grija mea! oferi ea o exemplificare rapidă de diviziune a muncii, surprinzător de sigură de sine.
* * *
Trei luni mai târziu, într-o sâmbătă senină de mai, deja uniți civil şi cu toate actele în regulă, cei doi tineri frumoşi ca-n basme se căsătoreau „religios” în curtea casei părinteşti a Elenei. Câteva rânduri de scaune îmbrăcate în satin alb, cu funde mov şi galben, găzduiau cu eleganță desăvârşită nuntaşii, care-şi făceau vânt care mai de care cu ce putea. Câteva femei mai cochete se ascunseseră de soarele agresiv al după-amiezii sub pălării cu boruri largi, împodobite cu flori viu colorate.
Fermecătorul mire lansa o nouă modă nunțială, cu cămaşa sa de in albă, haiducească, descheiată pe piept şi pantalonii albi, croiți fără cusur, de-ai fi jurat că au crescut pe el! Răsucindu-şi obsedant pe deget verigheta pe care o purta deja cu mândrie de câteva zile, îşi aştepta nerăbdător mireasa. Alături de el, tăcut şi sobru, cavalerul de onoare – în persoana fratele său mai mic - etala absent aerul unui complice la crimă.
Chiar în fața lor, pus la patru ace într-un costum bleu deschis şi cu o garoafă roşie în buzunarul de la piept, primarul oraşului prezida adunarea, țeapăn ca o statuie sub arcul floral al altarului nupțial. Tot nu-i venea să creadă că fusese adus aici prin şantaj, ca să oficieze nunta celor doi tineri. Era conştient că astfel îşi făcea un duşman sigur – pe socrul mic, care şi-aşa nu-l avusese la inimă niciodată. „Dar mai bine un duşman în el, decât unul în nevastă-mea! Ce-l puțin el nu-mi găteşte mâncarea şi nu mi se culcă alături în fiecare seară! Ce-nseamnă ghinionul! La ce te poate duce un singur pupic amărât cu secretara!” reflectă acum primarul, căindu-se că se lăsase ispitit să fornicheze. Se felicită în gând pentru paharul zdravăn de palincă, tras pe nerăsuflate doar două minute mai devreme. Ca să poată trece peste piatra asta de încercare, peste care nici un preot din Macul Roşu nu se încumetase să treacă, avea nevoie de curaj nu glumă! De unde era el să ştie că mirele şi secretara lui fuseseră colegi de liceu şi prieteni? Şi nici măcar n-o putea concedia pe fufa aia tânără, că era fata prefectului! „Şantaj cu poze, ca-n filmele din vest!” ţipă revoltat în sinea lui primarul. „Că de-acolo învaţă tineretul nostru tot ce-i mai rău! Mama lor de capitalişti!”
Sub comanda competentă a disc-jockey-ului, casetofonul mirelui începu să intoneze vioi Marşul Nupţial, de Richard Wagner. Cu un foşnet general, nuntaşii se întoarseră în scaune, ca să nu piardă vreo secundă din spectacolul miresei păşind spre altar. Şi deodată îşi făcu apariţia... de parcă s-ar fi desprins dintr-un poem eminescian. Superbă, ravisantă şi graţioasă ca o zână, cu rochia albă până-n pământ presărată cu flori mici galbene, bleu şi roz şi voalul lung dus de două tinere - sora ei mai mică, Vera, şi fosta colegă de liceu a mirelui...
Primarul tuşi, intimidat de gestul insolent al secretarei sale. Fata îi făcu cu ochiul amuzată, apoi lăsă voalul miresei pe covorul verde al gazonului şi se retrase împreună cu cealaltă domnişoară de onoare pe locurile libere din faţă.
Ceremonia de cununie debută romantic, cu cele câteva fraze poetic concepute de însăşi domnişoara mireasă pentru cel care avea să le oficieze căsătoria. Se ajunse, în cele din urmă, şi la celebrul dialog final cu mirii. De la acest punct, primarul deveni chiar jovial, sub efectul încurajator al acoolului consumat mai devreme. Renunță să mai citească de pe hârtie şi se porni să vorbească liber, gesticulând şi rotunjind cuvintele cu simț artistic, ca un adevărat profesionist.
-Emil Onescu, vrei să o iei de soție pe Elena Banu, să o iubeşti şi să o cinsteşti, să-i fii alături la bine şi la greu, până când...
-Nu, nu! Citeşte exact ce scrie acolo! îi şopti în panică mirele.
-Până la..., făcu o nouă tentativă nereuşită primarul, fixându-l şocat, cu ochii cât cepele.
-Citeşte naibii afurisita de hârtie pe care ți-am dat-o! se răsti în surdină la el Emil.
-Să o iubeşti şi să o cinsteşti, să-i fii alături la bine şi la greu pentru totdeauna?! rosti mirat primarul, reproducând cu absolută fidelitate notițele.
-Pentru totdeauna?! Dar nu se zice aşa! şuşoti surprinsă mireasa la urechea mirelui.
Primarul, exasperat de tot circul la care fusese constrâns să participe, dădu ochii peste cap, făcu fețe-fețe şi îşi drese glasul de câteva ori. Asta mai lipsea acum, acest tête-à-tête bizar între miri, care crea o prăpastie periculoasă în ceremonial şi agita văzând cu ochii spiritele martore.
-Nu mi-a plăcut celebra formulă, până când moartea vă va despărți, recunoscu Emil. Suna prea... prevestitoare de rău. Nu crezi?
-Ai dreptate, îl aprobă ea pe loc. Corecția ta e perfectă. Continuă, te rog!...
-Da, sigur că o iau pe Elena de soție! îşi dădu el răspunsul cu voce tare, fermă şi reinstală astfel calmul şi liniştea printre nuntaşi. Din toată inima!
-Elena Banu, vrei să-l iei de soț pe Emil Onescu, să-l iubeşti şi să-l respecți, să-i fii alături până... ah... pentru totdeauna? sughiță intimidat oficiantul.
-Da, vreau! Fără nici cea mai mică reținere.
-Atunci, prin puterea investită în mine de partid, de popor, de clasa muncitoare din Macul Roşu şi... şi mai ales de... de voi doi, vă declar din clipa asta soț şi soție! exclamă uşurat primarul. Onescule, îți poți săruta nevasta! Să dea Dumnezeu să fiți împreună aşa cum v-ați promis, pentru totdeauna!
CAPITOLUL 1
România, Decembrie, 1990
O rază rătăcită de soare dezmierdă frugal, cu timiditate hibernală, obrazul obosit al soției sale, apoi dispăru subit, înghițită de norii groşi, prevestitori de viscol şi grei cu zăpadă. Emil descoperi înfiorat că Elena nu-i păruse niciodată mai frumoasă şi mai atrăgătoare. Incapabil să lupte împotriva propriei imaginații fecunde, se lăsă târât într-o fantezie erotică efemeră. Îi lăsa gura apă contemplând discret un sărut. Ar fi vrut să se poată ridica printr-o minune din blestematul acela de scaun cu rotile, în culcuşul căruia murea încet, puțin câte puțin în fiecare zi, în ultima vreme. Ar fi vrut să zăvorască uşa dormitorului şi să-şi posede femeia acolo, pe masa de lângă fereastră, unde ea îi sorta şi-i ordona acum colecția considerabilă de medicamente. Regrete, mâhnire, vinovăție – un asortiment de trăiri maladive dospea în el rapid, ca şi cum brusc ar fi fost la un pas de moarte şi instinctiv şi-ar fi evaluat viața. Viața sa de playboy, plină de petreceri, beții şi femei uşoare, viața sa de perdant, care îl condusese inevitabil spre nenorocirea de acum un an. Acel amalgam de sentimente tulburătoare era eclipsat însă de dorința acută, dureroasă de a sta cu ea, de a o şti aproape. Fizic, pentru că spiritual o simțea mai aproape decât pe sine însuşi. Frustrat, Emil gemu înfundat şi-şi muşcă buza inferioară. Elena se răsuci imediat spre el.
-Te doare ceva, dragul meu? se interesă ea grijulie.
-Doar sufletul, râse el scurt, cu amărăciune.
Asta era problema – nu doar că nu-l durea nimic, absolut nimic, Emil nu simțea nimic, absolut nimic mai jos de gât.
Un an în urmă, plecase cu „gaşca” într-un week-end de chef la Poiana Braşov. După câteva vodca shots combinate cu bere brună în cinstea căderii comunismului, i se-aprinseseră călcâiele după o brunetă focoasă, care îi strecurase cu tupeu numărul ei de telefon în buzunarul pantalonilor. Femeile întotdeauna i se-aruncau în brațe, n-avea nevoie să alerge după vreuna. Datora asta alurii sale de movie star. În noaptea aceea însă, destinul parcă şi numai el îl îndemnase să coboare pe schiuri până la Cabana Trei Brazi, ca să-şi demonstreze cu exces de zel bărbăția. Un urlet îndepărtat, sau poate doar imaginația sa încinsă de alcool până la halucinație, îl făcuse să-şi răsucească pentru o secundă capul. De-ajuns ca să se dezechilibreze. Îşi amintea perfect groaza din timpul rostogolirii pe zăpadă – frica de moarte îl trezise din beție pe loc. Cu o fracțiune de secundă înainte să se izbească de acel copac uriaş însă, îşi întrevăzuse cu absolută claritate destinul – avea să devină o legumă, cu tuburi insertate prin diverse părți ale trupului său paralizat pentru totdeauna.
-Aş fi preferat să merg cu tine şi nu cu Vera la o plimbare în parc, rosti el timid până la urmă.
Prezența Verei, sora mai mică a Elenei, îl indispunea profund. De fapt, sentimentele ei pentru el, afişate fără nicio reținere, aluziile ei jenante, când se-ntâmpla să rămână singuri, îl scoteau din sărite. Să stea pe o bancă alături de ea şi să-i asculte declarațiile de dragoste deşănțate era ultimul lucru pe care bărbatul l-ar mai fi putut suporta în clipa asta.
Ochii căprui ai Elenei străluciră visători. Emil nu-nțelegea cum de soția lui îl mai putea iubi atât de mult după câte îi făcuse.
„Dragoste necondiționată sau blestem?” se întrebă el confuz. „Sunt un blestem pe capul ei”, alese bărbatul în final.
-Uite ce-ți propun, vorbi Elena, cu un surâs copilăresc, de fetiță pusă pe şotii. Îi las un bilet scurt Verei, o rog să aibă grijă de Liviu ca de ochii din cap. Dacă împreună ornează cu lumini chioşcul din fundul grădinii şi mai au în plan să facă şi o familie de oameni de zăpadă, or să fie prinşi acolo cu treabă pentru cel puțin o oră. Până să observe că am plecat, noi vom fi deja instalați comod pe o bancă în parc. Maşina e pregătită în garaj. Am rugat-o pe Rita s-o aibă gata de azi dimineață. Te-nfăşor în câteva pături groase, îmi iau paltonul şi poşeta şi evadăm amândoi din casa asta pentru jumătate de zi. Sincer, şi mie mi-era dor de noi doi, mărturisi ea, cu un zâmbet feeric.
-Sunt la dispoziția ta în totalitate, draga mea! rosti entuziast Emil. Poți să faci ce vrei cu mine, glumi el.
-N-ai încotro, iubitule! îi replică Elena.
În scurt timp, se aflau în maşină, trăindu-şi fericiți mica aventură. O vreme discutară lista de cadouri de Crăciun, apoi reveniră la cel mai drag subiect de conversație pentru ei – fiul lor.
-À propos de Liviu! A venit acum vreo oră şi mi-a spus direct, fără nicio introducere, că mă iubeşte. Că m-a iubit de când se ştie şi c-o să mă iubească tot restul vieții lui. Nu ştiu ce-a fost cu el. Pur şi simplu mi-au dat lacrimile când l-am auzit, recunoscu mişcat Emil. De obicei e foarte reținut, discret. Doar am făcut haz de el acum vreo două zile, când l-am ajutat cu tema la engleză. I-am spus că e a man of few words.
-Am remarcat şi eu asta. Mă sperie gândul că am putea creşte un introvertit. Azi dimineață am avut o discuție serioasă cu el. I-am spus că oamenii nu ştiu ce se petrece în căpuşorul şi-n inimioara lui. Ca să evite confuziile, trebuie să comunice, să declare deschis ce simte, altfel va avea de suferit toată viața. Într-o zi, când va fi mare, un bărbat mai curajos, care nu se va teme să-şi exprime în cuvinte sentimentele, îi va fura fata iubită de sub nas şi-l va lăsa singur şi nefericit pentru totdeauna. Cred că argumentul ăsta din urmă l-a speriat cel mai tare. În câteva secunde, s-a hotărât şi mi-a făcut şi mie aceeaşi destăinuire pe care ți-a făcut-o ție.
Cei doi fugari romantici ajunseră curând în parcarea din fața parcului. Elena coborî veselă şi se grăbi să-l scoată şi pe Emil din maşină. Un set de manevre simple, înlesnite de echipamentul special cu care fusese dotată Honda SUV a familiei Onescu, şi amândoi râdeau sub ploaia de fulgi de nea ce cădea din cer ca-n basme. Era prima zi de ninsoare din iarna aceea.
Când să închidă portiera pasagerului, Elena zări un termos pe bancheta din spate şi câteva paie de plastic pentru băut, aruncate în dezordine alături.
-Draga de Rita ne-a făcut o surpriză. Pot să pariez că e cafea cu lapte, băutura ta preferată! Trebuie să fi acționat în mare grabă, pe furiş, de n-a pus paiele într-o punguță de plastic şi totul într-o sacoşă, dichisit, cum îi e obiceiul.
Elena deschise termosul şi inhală în extaz.
-Mmm... Ce deliciu! Din nefericire, nu e cafea cu lapte, ci cacao cu lapte...
-Mai bine! exclamă Emil. Cofeina nu ne face bine niciunuia dintre noi.
Intrară în parc ca şi cum ar fi păşit într-o lume de poveste. Zăpada proaspătă primenise aleile, pomii, statuile – absolut totul - în haină albă, imaculată. O vrabie guralivă, zgribulită, se aşeză pe creanga unui copac şi o scutură fără să vrea. Coborî apoi pe speteaza băncii de sub ea şi distruse cu țopăitul ei cadențat pernuța pufoasă de nea.
-Hai să ne aşezăm chiar acolo, sugeră Emil, ca să nu mai ruinăm decorul ăsta splendid şi-n altă parte!
Elena mătură cu mâna zăpada de pe bancă, lăsă termosul cu cacao pe ea şi trase scaunul lui Emil cât putu de aproape. Se aşeză pe margine, lipită de el, şi oftând adânc, îşi puse capul în poala lui.
-Leni, aici ne-am întâlnit întâia oară, îți mai aminteşti? şopti el, alintându-i numele, cum numai el o făcea.
-Cum crezi că aş putea să uit vreodată? Îmi amintesc şi ziua când ne-am sărutat întâia oară, când am făcut dragoste întâia oară...
-Ştii..., o întrerupse el. Sufăr cumplit că nu mă mai pot delecta cu cel puțin 1000 de lucruri de care un bărbat normal se bucură fără să-şi dea seama. Dar cel mai mult mă chinuie gândul că n-am să mai pot face dragoste cu tine niciodată, Leni!
-Ochii tăi fac dragoste cu mine în ultima vreme mai des decât în primul an de căsnicie, Emil!
Îşi ridică zâmbind capul de pe genunchii lui, îi trase uşor fularul de la gură şi îi puse un sărut fin pe buze. Privirile lor, încărcate de vise şi dorințe fără nicio speranță de împlinire, se îmbrățişară o vreme în tăcere, mai potente decât cele mai pătimaşe săruturi şi mângâieri pe care şi le dăruiseră ei vreodată.
O pereche de tineri gălăgioşi intrară în parc hohotind de râs, ea pe sanie, el trăgând-o în zigzag pe aleea din mijloc. Prezenţa lor stridentă trezi cuplul Onescu din reverie.
-Nu vrei să gustăm cacao făcută de Rita? propuse Emil, încă savurând în minte gustul buzelor soției sale.
-Sigur că da. E caldă încă, ies aburi din ea, zise Elena, desfăcând termosul şi turnând în pahar.
Sorbi cu precauție o gură, ca să-i verifice temperatura, apoi îi dădu şi lui să bea cu paiul.
-Mmm, acum ştiu ce are în plus – aromă de vanilie! Am simțit mirosul de cum ai deschis termosul prima oară.
Elena mai luă şi ea câteva înghițituri din pahar.
-Ai dreptate. E aşa de bună!
Deodată femeia înlemni. Surâsul de pe buze i se metamorfoză rapid într-o grimasă de durere fizică şi şoc. Ochii ei înlăcrimați îi căutară repede pe-ai lui şi-i găsiră plutind în aceeaşi mixtură de chin, mâhnire şi surpriză. Întrebări fără răspuns dansară nerostite între ei o eternitate de câteva secunde. Apoi o lumină orbitoare îi înfăşură pe amândoi şi îi uni din nou pentru totdeauna.
Elena se prăbuşi de pe bancă la picioarele soțului ei. Irişii lui albaştri rămaseră ficşi, îndreptați către golul din fața lui, pe care doar o clipă mai devreme îl înnobilase chipul drag al soției sale.
O jumătate de oră mai târziu, Poliția din Macul Roşu investiga aparenta crimă-sinucidere a tânărului cuplu Emil şi Elena Onescu.
-Cum de nu s-au gândit la copil?! îşi exprimă indignarea cu voce tare un bărbat de vârstă mijlocie, scoțându-şi căciula cu pioşenie.
Dădu din cap confuz şi se ridică pe vârfuri, ca să poată vedea mai bine peste mulțime cum cele două cadavre acoperite cu pături negre erau urcate în ambulanță.
-Ea l-a iubit nebuneşte, sărmana, vorbi o femeie de alături. Ştia că el n-o s-o mai ducă mult. Am auzit că bietul se şubrezise de tot. Nu s-a-ndurat să-l lase singur. S-a dus şi ea cu el. Mai devreme sau mai târziu, toți ne ducem acolo. Copilul creşte. Păcat de ei, să intre în pământ aşa de tineri.
-Dar chiar aşa şi-au promis la nuntă, că vor fi împreună pentru totdeauna, adăugă o alta.
În orăşelul acela de doar şase mii de locuitori, oamenii se ştiau unii pe alții ca într-o familie mai numeroasă.
Peste şoaptele grupului de curioşi adunați ca la biserică şi comenzile scurte, dar eficiente ale ofițerului Palade, şeful Poliției din Macul Roşu, se auzi deodată claxonul unui vehicul. Un Nissan gri frână brusc şi o femeie tânără şi plânsă ieşi din el. Oamenii se dădură deoparte şi îi făcură loc să treacă printre ei.
-E sora ei... E Vera, murmurară câteva glasuri.
Vera scoase un țipăt sfâşietor şi se dezlănțui în hohote sălbatice de plâns, strigându-i disperată pe cei doi morți. Ofițerul Palade, vânăt la față, cu capul descoperit şi cu uniforma descheiată, îi ieşi numaidecât în cale. O cuprinse în brațe şi îi ascunse fața sub paltonul său. Femeia se zbătu o vreme acolo, bolborosind printre suspine cuvinte greu de înțeles, apoi leşină.
Unii dintre cei prezenți ar fi declarat mai târziu în cercuri restrânse că li s-a părut că au auzit-o spunând: „Trebuia să fiu eu, nu ea”. Dar nimeni n-ar fi putut să jure acum că îi desluşeşte corect vorbele stâlcite de suferință.
Ofițerul Palade îi ordonă unuia dintre subalterni să ducă acasă Nissan-ul Verei. Pe ea o luă în maşina sa, culcată cu grijă pe scaunul din față, lăsat pe spate la maxim. Tot oraşul ştia că între ei fusese cândva o idilă. Sau poate chiar mai mult de-atât... Palade nu se sfia să admită că încă o iubea, în ciuda faptului că Vera îi refuzase cererea în căsătorie de cel puțin trei sau patru ori până acum.
De îndată ce Toyota neagră a lui Palade şi salvarea cu corpurile neînsuflețite ale soților Onescu ieşiră din parc, grupul de curioşi se dispersă, bârfind care mai de care pe gustul lui.
Câțiva ani mai târziu, scena avea să se repete într-un fel, cu un alt cuplu, mai puțin celebru decât soții Onescu, dar îndeaproape înrudit cu ei.
CAPITOLUL 2
Macul Roşu, Noiembrie, 2014
„Să alegi să mori cu cel pe care-l iubeşti, doar pentru că nu te-nduri să-l laşi să treacă singur dincolo – sacrificiul suprem!”, cugetă Liviu, terminând de citit articolul prietenului şi avocatului său Radu, doar publicat peste noapte în ziarul local.
Mai răscoli prin câteva pagini, încercând să gonească amintiri dureroase care-l urmăreau involuntar, apoi aruncă ziarul în coşul de gunoi, îşi luă cana cu cafea şi se retrase lângă fereastra deschisă. Prin dantela rară a perdelei, investigă instinctiv curtea şi casa vecină, sperând să-şi revadă încântătoarea chiriaşă. Doar prin simpla ei prezență în această pertinentă proximitate, tânăra îi condimenta imaginația cu inedite, extravagante fantezii erotice, de care Liviu nici nu s-ar fi crezut în stare până acum o săptămână, când se-ntorsese din Bucureşti şi o văzuse pentru întâia oară.
În clipa asta însă, îl mai rodea ceva. Bucuria de a fi fost liber, după o zi întreagă petrecută în penitenciarul oraşului, depăşise punctul culminant şi se estompa treptat în normalitate. Din toată povestea sinistră a arestului său abuziv recent, Liviu se alesese în final doar cu un sentiment obscur, de care se crezuse vindecat demult, încă din anii copilăriei probabil. Recidivase în el invidia! Era stupid, dar asta simțea. Îi invidia pe cei doi nefericiți care aleseseră să moară împreună. Cât de puternică trebuie să fi fost dragostea lor, ca să-i conducă la o astfel de decizie? Fireşte, ar fi putut să-şi aleagă şi ei un loc mai bun decât spatele atelierului său de lucru, ca să o facă! Ar fi putut lăsa şi ei câteva rânduri scrise – măcar o pseudo-notă de sinucidere, cum mâzgălise în grabă mama sa. Dar împingând asta deoparte şi ignorând faptul că din cauza lor fusese arestat pe loc ca suspect, Liviu nu putea decât să-i admire şi să-i invidieze. Se întrebă cum ar fi fost posibil să se îndrăgostească el însuşi şi să iubească o femeie atât de mult, încât să moară cu ea, să nu-l lase sufletul să-i dea drumul să păşească dincolo, în necunoscut, singură. „În fond, acesta e visul suprem al tuturor îndrăgostiților – să moară împreună”, reflectă el, cu gândul la blestemul Luceafărului pentru Cătălina şi Cătălin, din ultimele versuri ale celebrului poem al lui Eminescu. Erau momente ca acestea, care îl făceau pe Liviu să se-ndoiască de concluzia sa finală vis–à–vis de moartea părinților săi de acum 24 de ani. Oare nu cumva se pripise să conchidă atât de ferm că fuseseră ucişi? Doar pentru că prietenul său Grig dispăruse împreună cu fetița lui, după ce-i promisese că va cerceta cazul lor în arhiva poliției, nu părea în clipa asta un motiv atât de solid, pentru o concluzie atât de tranşantă. Poate că moartea părinților săi fusese într-adevăr a murder-suicide sau, mai corect, o dublă sinucidere. Poate că scenariile de complot şi crimă din propria sa minte erau alimentate numai de furie şi de refuzul său copilăresc de a accepta că oamenii pe care îi iubise cel mai mult în întreaga sa existență ar fi putut să-l părăsească într-un mod atât de brutal, de necinstit şi de neprevăzut. Uneori se temea teribil că undeva, în configurația sa genetică, ar putea să zacă ascunse gene de sinucigaş, de la unul dintre părinții săi. Sau, foarte posibil, de la amândoi...
-Deci te-ai sculat! îl smulse Rita, bătrâna lui housekeeper, din labirintul de reflecții primejdioase, care de obicei nu duceau nicăieri. Doamna Sanda, vecina din spate, avea o maşină albă, frumoasă, de la o florărie de lux din Câmpina, trasă chiar în curte. Cred că vreunul dintre foştii ei elevi i-a trimis un coş din ăla scump de flori, cum am văzut prin filme.
-Eu i l-am trimis, o informă pe un ton banal bărbatul. Am sunat la florărie încă de aseară. Femeia a făcut un gest nemaipomenit. Declarația ei m-a scos din închisoare. E o ciudățenie, biata de ea, dar una cu suflet! râse el pe înfundate. Nici nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte că stafiduței ăsteia bătrâne, care te biciuieşte întotdeauna fără milă cu privirea ei crucişă, i s-a pus pata pe mine! She has a huge crush on me! bolborosi Liviu distrat, mai mult ca pentru sine.
-Dar n-a fost ea! îl contrazise Rita revoltată. Avocatul tău – transformat mai recent şi-n jurnalistul satului! - a fost aici dis-de-dimineață. Ca să te informeze - vezi bine Doamne! - cine ți-a fost salvatoarea. Auzi tu drăcie, Liviu mamă, că deştepți se mai cred unii! se strâmbă ea, sceptică. Bag mâna-n foc că a venit să se holbeze alături, peste gard, poate-poate o vede! Ca să-şi clătească şi el ochii nițel cu ceva mai fain, că s-a săturat de țărăncuțele băştinaşe. Le-a luat pe toate la rând pe-aici. Nu cred c-a scăpat vreuna rea de muscă negâdilată de el la tălpi! Păcat că de ieri am auzit că i s-a permis să colinde prin spital după ştiri senzaționale. Sigur o să găsească el un prilej ca s-o hărțuiască pe biata fată pe toate fețele! Dar eu azi i-am făcut-o! Ţi l-am trimis la plimbare pe golanul ăla, cu bicicleta lui pe nas cu tot, de nu s-a văzut! I-am zis că încă nu te-ai trezit şi că am dispoziție să nu primesc pe nimeni în casă.
-Rita, cum poți să faci aşa ceva? o certă amuzat Liviu. Radu mi-e amic bun.
-Ete, na! Ba bine că nu pot! răspunse femeia înțepată, cu accentul ei oltenesc.
-Atunci cine-a fost? Cine m-a salvat de la interogatoriul idiot al imbecilului de Palade?
-Ce, te faci că nu ştii acu’?! Că doar cât îi ziua de lungă vă pândiți pe la geamuri şi vă uitați unul după altul pe furiş...
-Miss Franklin?! rosti ca în transă Liviu.
-Cine alta? Am pus pariu cu doamna Geta de vizavi. Eu am zis că tu ai să cedezi primul şi-ai să te duci la Miss Franklin să-i vorbeşti omeneşte. Că nu te-am văzut de când te ştiu să te uiți aşa cu patimă după o femeie. Doamna Geta zice că americancele sunt agresive şi că-ntr-o zi o să te acosteze ea, Miss Franklin, pe undeva şi-o să ți-o tragă à la SUA. Dacă mă faci cumva să pierd pariul, te las cu patul neschimbat o lună întreagă! Tu auzi ce spun eu, măi băiatule? Dă-te la ea, nu mai pierde timpul!
Liviu mormăi un răspuns incoerent, dar de auzit cu greu mai auzi altceva în afară de propriile sale gânduri, tandre şi pline de dorințe efervescente. Şi le hrăni o vreme cu imaginea splendidă, romantică a noii sale vecine şi chiriaşe. Apoi se aplecă peste coşulețul de pluş de la capătul scării, îl luă în brațe pe micuțul Maltese Socrate - ca să-i potolească scâncetele anemice după atenție! - şi ieşi din bucătărie cu un zâmbet larg pe buze. Sufletul său extaziat intona o adevărată simfonie a bucuriei.
* * *
Soneria uşii de la intrare zbârnâi cu năduf de câteva ori. Natalie se sculă de pe „covoraşul suspinelor”, pe care tocmai îşi terminase cele 50 de ridicări de trunchi pentru abdomen, reduse la pianissimo sonorul calculatorului şi alergă sprintenă să vadă cine o căuta. Nu era prea sociabilă din fire, dar i-ar fi plăcut să aibă unul sau doi prieteni de nădejde în locul ăsta uitat de lume. Spera însă din tot sufletul să nu fie iar cineva de la poliție. În special fața ofițerului Palade îi ridica sloiuri de gheață pe şira spinării, o arunca pe tărâmuri de groază, pe care nu voia să le viziteze nici măcar pentru o secundă.
Când privirea i se lovi de el, aşa cum bătea acum de zor în uşa ei, un fior de teamă şi plăcere îi înmuie tinerei femei chiar şi ultimii muşchi neafectați de antrenamentul de dimineață. Deschise cele două rânduri de zăvoare, ştergându-şi cu patos fruntea şi fața de transpirație cu un prosop umezit. „Ţi-ai găsit când să vii până la urmă!”, îl certă ea în gând . „Fir-ar să fie de treabă! Nici măcar nu sunt machiată!” se lamentă acum, incapabilă să mai schimbe ceva. Crăpă un pic uşa şi ieşi în prag. Obrajii îi ardeau de efort şi de emoție.
-Da. Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea, cu o atitudine detaşată, într-o notă specifică mai degrabă relațiilor de afaceri.
Se miră de fapt că putea să articuleze cuvinte inteligibile, stând atât de aproape de el pentru întâia oară.
Evită să-l privească în ochi - risca să uite să mai şi respire! De la distanța asta hazardată, bărbatul părea chiar şi mai atrăgător decât îşi imaginase. Tânăra îşi fixă privirea pe cățeluşul alb şi drăgălaş din brațele lui bronzate, musculoase, dezgolite până la cot din cămaşa bleumarin din bumbac, răsucită neglijent şi lăsată pe deasupra blugilor uzați. Îşi făcu involuntar o notă mintală instigatoare: nimic nu putea fi mai sexi pe lume decât un bărbat de statură atletică, puternic, radiind de sănătate şi virilitate, ținând cu grijă în brațe un puişor de Maltese. „Oare mi l-a adus cadou?” se minună ea.
-Sunt vecinul tău din stânga - stânga mea, dreapta ta - şi… proprietarul acestei case, se prezentă el, cu o voce degajată, baritonală, gesticulând scurt cu capul către noua ei locuință.
Vorbind, o studie cu îndrăzneală din creştetul cocului ei răvăşit de exercițiile fizice şi până la unghiile roz-pastel de la picioare, doar curățite şi lăcuite cu o seară mai înainte.
„Yeah, right!” îşi zise Natalie. „Chiar îți imaginezi că n-am aflat până acum cine eşti dumneata?!”
Liviu Onescu era cel mai iubit VIP în micul orăsel în care Natalie doar sosise douăsprezece zile mai devreme. Tânăra îşi adusese mama grav bolnavă la sanatoriul SanTerra, înființat aici de mătuşa pe linie maternă a lui Liviu. Doctorii din Carolina de Nord îi mai prognozaseră bietei sale mame doar cel mult două luni de trăit. După un accident vascular masiv la creier suferit un an în urmă la doar 47 de ani, Anda Franklin îşi pierduse capacitatea de a comunica verbal, mobilitatea şi pofta de mâncare. Mai recent, ficatul începuse să-i cedeze, iar inima îi lucra din ce în ce mai greu. Femeia se stingea încet dar sigur, iar Natalie era hotărâtă să-i îndeplinească dorința arzătoare, exprimată adesea în anii de dinaintea accidentului vascular cerebral, în momente de profundă nostalgie după locurile natale.
-Tare aş vrea să fiu îngropată în micul meu oraş unde-am crescut, să pot privi poiana de maci din cimitir în fiecare primăvară şi vară, rostise de-atâtea ori Anda, oftând cu lacrimi în ochi.
Natalie îşi internase mama la SanTerra de cum sosiseră în România. Ea îşi luase o cameră la hotel în Câmpina, la doar 15 Kilometri mai la nord de Macul Roşu. Închiriase un Nissan micuț şi cochet şi venea la sanatoriu, stătea cu mama ei toată ziua, iar noaptea se întorcea la hotel. După doar câteva zile de făcut naveta, o asistentă amabilă îi dăduse un număr de telefon la care putea găsi o casă de închiriat chiar acolo în oraş. Sătulă deja de condus şi făcut slalom printre gropile de pe şoselele româneşti, Natalie sunase, vorbise cu doamna Rita şi aşa ajunsese să locuiască pe una dintre proprietățile celebrului sculptor Liviu Onescu. Uneori se întreba dacă nu cumva era destinul care o adusese acolo, atât de aproape de el. Dacă era un lucru bun sau rău pentru ea, asta n-ar fi putut să stabilească deocamdată. Bârfele care-i implicau pe alde Onescu erau de toate felurile şi-i ajungeau la urechi cu sau fără voia ei. Cert era că nu avusese tăria să refuze oferta de a se muta aici, în casa lui mai veche, recondiționată şi decorată de curând într-un stil modern, deosebit de plăcut. Iar de o săptămână încoace, de când bărbatul venise acasă din capitală, unde se zvonea că deține un cabinet oftalmologic particular, Natalie n-avusese tăria să-şi țină privirea departe de el. Mai ales seara, când Liviu se afla în atelierul lui de lucru din spatele grădinii, sculptând adevărată poezie... Era imposibil să nu uiți de lume şi să stai să-i asculți cu inima poveştile de dragoste cioplite în lemn. Femeie fiind, era imposibil să nu cazi pradă fascinației de a-i privi mâinile lucrând. ...Imposibil să nu ți le imaginezi mângâindu-ți trupul cu aceeaşi pasiune şi dedicație cu care alinta o bucată banală de lemn, ca s-o transforme în artă pură.
„Oare în ce s-ar fi putut transforma o femeie obişnuită, aflată deodată sub magia dragostei lui?” se întreba ea, ori de câte ori îl vedea lucrând. Bineînțeles că fizicul lui avea o contribuție masivă la atracția fatală pe care tânăra o simțea față de el. Înalt şi vânjos, cu trăsături dure, care deşi curtau asprimea pe alocuri, erau sabotate des de un zâmbet cald ce evoca rezolut contrariul, o claie de păr şaten-închis mereu ciufulit şi o pereche de ochi albaştri misterioşi, pentru care l-ar fi invidiat chiar şi Frank Sinatra, Liviu Onescu era, fără discuție, întruchiparea frapantă a masculinității, în opinia secretă a tinerei americance.
Dar cel mai mult o încuraja să viseze la el... chiar el! Îl surprinsese în câteva dimineți când pleca spre spital, privind-o de la o fereastră de la etaj cu-atâta intensitate, încât îi crease probleme de concentrare în a-şi scoate maşina în stradă. De vreo două ori, chiar schițase un zâmbet fin, amuzat fără doar şi poate de manevrele ei nereuşite. Îl descoperise cu metode proprii, camuflate, căutând-o cu privirea, pândind-o să iasă din casă, urmărind-o. Un al şaselea simț îi confirma că e şi el atras de ea şi-l aştepta să vină, să se prezinte şi să-i spună... Pentru numele lui Dumnezeu, să-i spună ceva, să n-o mai lase să fiarbă de una singură în suc propriu! Era ca şi cum ar fi jucat amândoi un joc de-a răbdarea şi nici unul dintre ei nu voia să cedeze primul. Apoi se întâmplase nenorocirea cu soții Vasilescu şi Liviu fusese arestat pe nedrept, iar Natalie se simțise obligată moral să-şi ignore slăbiciunea pentru competiție şi să piardă într-un fel jocul acela tacit cu el. Astfel îl invitase pur şi simplu la uşa ei ca să-i mulțumească.
Acum, pentru o clipă, tânăra avu senzația ciudată că echipamentul ei sumar de sport se evaporă în atmosferă şi o abandonează goală în fața lui.
-Domnule doctor Onescu, se bâlbâi ea, încurcată de surâsul lui fermecător, încântată de cunoştință! Sunt Natalie, Natalie Franklin.
Îi întinse mâna. El i-o strânse tăcut câteva secunde, apoi i-o ridică la gură şi îşi odihni câteva clipe buzele fierbinți şi pline pe ea.
Era un gest pe care bărbații din România, mai ales cei din generația mai veche, îl făceau frecvent şi pe care Natalie îl detestase până în momentul ăsta. Practicat însă de Liviu Onescu pe ea in slow motion, i se păru deodată divin, încărcat de un erotism criant, dezarmant de plăcut.
-Pisica ta îmi necăjeşte teribil cățelul, începu el brusc, pe un ton beligerant, chiar obraznic, care nu se asorta deloc cu felul în care o mângâia peste tot cu ochii aceia albaştri superbi. Îşi vântură blana ostentativ pe la geamurile noastre şi bietul Socrate se sufocă de nervi, explică el, netezind de zor blănița albă a cățeluşului şi sărutându-l pe cap.
Socrate toarse ca o pisicuță răsfățată şi se porni să-i lingă fața nerasă cu un apetit feroce.
Natalie îşi pierdu graiul complet. Şi ea care crezuse că bărbatul venise să-şi exprime gratitudinea! Şi ea care-şi imaginase că şi lui i se scurg ochii după ea! „Ce prostie!” gândi acum decepționată, furioasă pe ea însăşi.
-Chestia asta trebuie să-nceteze imediat, presă el problema, serios.
-Altfel...? Mă dai în judecată? Anulezi contractul de închiriere? întrebă ea calmă, prea calmă.
De câte ori ceva o şoca, se comporta cu calm exagerat – era mecanismul ei de autoapărare bine antrenat în ani şi care n-o dezamăgi în aceste clipe dificile.
-Nicidecum, Miss Franklin! Te pun să plăteşti taxă. Tribut! Pe meleagurile astea milenare, tributul are istorie lungă şi fascinantă, o informă el, cu un aer didactic.
„Ah! Asta era! Regretă că mi-a cerut o chirie aşa de mică – practic stau aici pe nasturi, îşi zice el - şi vrea să colecteze acum şi taxa pe pisică!” se indignă Natalie. „Si eu care!... Ce măgar!”
-Pisica nu e a mea, anunță ea rece şi reținută. Îi las apă şi hrană pe terasa din spate pentru că mi-e milă de ea. De fapt, ar fi mai civilizat să-mi spui direct că vrei să-mi măreşti deja chiria. Chestia cu pisica... e doar un pretext, nu-i aşa?
-Iar greşeşti! Natalie, ce mă fac eu cu tine! exclamă el distrat şi-i dezmierdă auzul cu felul în care îi rosti numele, cu familiaritate, ca şi cum ar fi fost deja prieteni intimi. Pentru intruziuni de pisici – în special motani! - pe proprietatea mea, plata se face în natură. Strict... în natură...
-Oh! Acum înțeleg... Mă-ntreb - sincer acum! - dacă n-ar trebui să te invit frumos să-ți iei zâmbetul indecent de pe buze şi să pleci cu codița-ntre picioare de unde ai venit. De fapt, fața ta relatează o poveste blamabilă despre tine, domnule Onescu! Te trădează că deja mă dezbraci în mintea dumitale murdară!
-Fața mea... minte cu neruşinare! Fac mult mai mult de-atât, îți jur! Şi nu de ieri, de azi! De-o săptămână-ncoace! se repezi el să-i răspundă, mucalit.
Natalie ridică fără să vrea o sprânceană. Suprimă cu greu un surâs insistent în colțul gurii.
Liviu îşi alintă cățeluşul şi prelungi la maxim suspansul.
-Ia cina cu mine în seara asta, Natalie! zise el până la urmă, dezinvolt, sigur obişnuit să nu i se refuze nimic niciodată, când era vorba de femei. Suntem vecini, ce naiba! Hai să depăşim stadiul ăsta de atracție latentă, exercitată pe furiş pe la ferestre şi printre gard. E timpul să creştem mari, să ne cunoaştem mai bine. Concret, a venit vremea să ne maturizăm relația şi să ne permitem o întâlnire. Una reală. Normală.
-Oh! Okay, oftă Natalie, încercând să-şi ascundă bucuria şi să pară cât mai greu de cucerit. Să înțeleg oare că asta-i o metodă proprie, extrem de sofisticată, de a agăța femei? Pisica e probabil a ta. Ai dresat-o să vină pe-aici, să cerşească atenție, mâncare, apă, etcetera. Nu trece mult şi te prezinți şi tu cu cățeluşul stresat şi acuzațiile de rigoare şi... inevitabil, îți ceri... ah... tributul. În natură! Nici mai mult, nici mai puțin!
-Parțial, ai dreptate. Am moştenit casa şi pisica de la bunicul, care a murit anul trecut. À propos! Pisica e... motan. Necastrat! preciză el cu franchețe. Pe proprietățile mele, sexul este un drept elementar, respectat chiar şi la pisici! Îl cheamă Isoscel.
-Enchantée, mustăci distrată Natalie, cercetându-l de sus pe Isoscel, care miorlăia gelos, frecându-se cu pasiune de picioarele lui Liviu.
-Iar victima, vreau să zic Socrate, e cățeluşul Ritei, îşi încheie el scurt prezentările de rigoare. Eu sunt naşul lui, eu l-am botezat. Dumnealui ne vizitează foarte rar şi contrar tuturor ipotezelor fondate şi nefondate, e prieten la cataramă cu Isoscel. Pe care de altfel tot eu l-am botezat.
-Oh, de-a dreptul impresionant! observă ea, luptând cu sine însăşi să-şi înăbuşe valul imprevizibil de râs care-i clocotea în piept.
-Dar hai să nu ne pierdem în detalii! conchise el pe un ton intransigent. Uite ce-i, Natalie dragă! Să ne spionăm unul pe altul e deosebit de plăcut, de incitant – s-a dovedit chiar extrem de util pentru mine. Fără declarația ta, mizerabilul de ofițer Palade m-ar fi ținut şi acum după gratii, deşi ştia prea bine că nu sunt vinovat de moartea Vasileştilor, Ilieştilor, sau cum Sfântul Petru îi chema pe fosta lui secretară şi pe soțul ei! Îți mulțumesc din toată inima! N-am cuvinte ca să-mi exprim îndeajuns recunoştința. Îmi dau seama ce umilință cumplită ai înfruntat, ca să admiți că m-ai privit aproape două ore fără încetare, folosindu-te de camera ta video. Şi ce noroc pe capul meu, că ai apăsat din când în când - din greşeală, fireşte! – butonul de capture şi ai putut prezenta şi un film, cu care să-ți susții declarația.
-Voiam săăă... să fac un studiu... ăăă... elaborat despre... felul în care sculptezi, bâigui ea o justificare lamentabilă.
-Mda, aşa e! De-asta mi-ai apropiat brațele, fața şi mai ales ochii la maxim mai tot filmul. Natalie, pe cine crezi tu că păcăleşti?
Natalie înghiți în sec, incapabilă să mai rostească o silabă de ruşine. Îşi simțea fața în flăcări. El continuă, stăpânind de minune discuția.
-Sinceritatea şi curajul tău mă îndeamnă şi pe mine să mărturisesc că sufăr de voyerism de când te-am descoperit - te urmăresc cu asiduitate. Şi nu doar dimineața, când pleci spre spital - aşa cum de altfel ai realizat, n-am niciun dubiu! Te urmăresc cu binoclul de când am venit acasă, în fiecare seară, până stingi lumina, recunoscu el fără cea mai vagă umbră de jenă.
-Oh, Doamne! mormăi ea perplexă.
....
No comments have been added yet.
