Dragi tineri nostalgici după comunism…

Articolul ăsta l-am mai scris odată. Demult, în engleză, pe un forum de autori din străinătate. Discuţia era despre comunism şi-am vrut să le explic nostalgicilor de extremă stângă nişte chestii; m-am lungit şi-a ieşit un text de câteva pagini. Acum încerc să fac aceeaşi chestie şi trebuie să înţelegeţi că textul ăsta este destinat tinerilor de sub 25 de ani, în special celor care regurgitează ce-au auzit ei de la bunici, şi anume că în comunism era mişto pentru că toţi eram egali.

Adevărul e că e groaznic să fii egalul tuturor. Pentru că în comunism egalitatea aia se răsfrângea în mai toate domeniile, de la educaţie la mâncare la distracţie la sistemul sanitar. Adică aveam o mână de oameni cu pile sus-puse, de obicei şefi de partid, care o duceau bine iar restul plebei făcea slalom prin birocraţie încercând să supravieţuiască cumva. Eram cu toţii egali şi era superb să vezi doctori şi fizicieni culegând porumb cot la cot cu ţăranii sub un soare de 43 de grade. Să ne înţelegem: ţăranii nu erau duşi în spitale să vindece oameni, în schimb, egali fiind, doctorii trebuiau să înveţe totul despre cum se culege regulamentar un morcov.

Dar să le luăm pe rând, înainte să fac o supă incoerentă din tot subiectul.

Mâncare

Mâncarea însemna mai mult pe timpul lui Ceauşescu decât înseamnă azi. Asta în mare parte datorită faptului că nu prea se găsea. Pâine avea tot poporul, dar dacă voiai unt, ouă, carne, zahăr sau ulei (ştiţi voi – chestiile alea pe care acum le găsiţi ieftin în orice supermarket) trebuia să stai la rând. Rândul se forma atunci când se auzea din zvonuri că se primesc ouă la alimentara sectorului tău şi atunci coada se forma pe la 4:30 sau 5 dimineaţa. Se forma coadă pentru că se ştia că nu vor fi destule ouă pentru toată lumea. În plus, ouă nu primeai dacă nu aveai cofraj adus de acasă. Pentru profani, cofrajul e chestia aia din carton presat pe care acum o aruncăm la gunoi şi care ţine ouăle în loc, să nu se spargă. Pe timpul lui Ceauşescu cofrajele erau de mărime fixă, susţineau 20 de ouă şi nu se prea găseau.

Alimentările erau mari. Puţin mai mici decât supermarketurile de azi. Intrai în ele şi era răcoare şi toate vânzătoarele erau îmbrăcate în halate albe şi aveau bonete albe pe cap. În alimentară găseai de obicei borcane cu murături, borcane cu mazăre, uneori pateuri de carne, borcane cu fasole, borcane cu porumb, borcane cu ardei. De obicei găseai aceleaşi 7-8 tipuri de produse în mormane simetrice. Pe un raft lung de 4 metri găseai o stivă de 6 borcane de mazăre şi doar atât. Pe următorul raft de 4 metri găseai 6 borcane de fasole. Pe următorul, 6 borcane de murături. Şi tot aşa. Borcanele ocupau cam 15% din tot spaţiul disponibil, în rest rafturile erau goale pentru că oricum aceeaşi marfă românească sau din China se vehicula mereu.

La raionul de carne de obicei era gol. Când nu era gol, golul era înlocuit de un lighean din plastic în care găseai picioare de porc. Nu pulpe, cum v-aţi putea închipui, ci efectiv laba piciorului. Partea aia de la unghii în sus, vreo zece centimetri. Restul porcului era pentru export. Uneori găseai şi slănină. Orice altceva (salam, şuncă) se dădea pe sub mână.

Peştele, când venea (şi venea şi el rar) se forma iar coadă. Apărea un container mare pe roţi din care doi tipi vărsau peştele în nişte bazine mici din faianţă şi până terminau ei treaba asta deja oamenii ajungeau la pescărie cu sacoşele în mâini.

Pâinea era fie neagră, fie semi, fie graham. Covrigi cu sare sau cornuri simple. Vreo câteva sortimente de prăjituri şi două-trei feluri de îngheţată. Dulciurile pentru copii se rezumau la un tip de caramele, două sau trei tipuri de drajeuri dure, un fel de bomboane date prin cacao, napolitane la vrac, rahat, halva şi cam atât. Guma de mestecat chinezească era rotundă şi se găsea greu, dându-se de obicei pe sub tejghea.

În magazine găseai un singur tip de suc şi pe ăla-l bea toată lumea. Brifcor îi spunea şi vă asigur că ceva mai sintetic n-aţi gustat vreodată. Dacă aveai pile prin staţiunile dedicate turiştilor străini, poate-poate reuşeai să aduci acasă o sticlă de Pepsi de un litru şi jumătate. Eu unul n-am băut Pepsi până după Revoluţie. Alcoolul era în proporţie de 99% românesc: coniac Unirea, ţuică de la ţară, vin românesc. Sticlele de Martini şi vin străin erau monedă de schimb prin cercurile înalte şi se păstrau pentru ocazii speciale (nunţi, botezuri, oaspeţi de vază). În rest, poporul consuma apă minerală Borsec sau sifon.

Cremvurştii erau cu zgârciuri. Salamul era făcut la Sibiu şi se găsea rar. Uneori găsea parizer prin alimentară. Nimeni nu verifica etichetele de E-uri, nimeni nu ţinea cură cu nuci, nu existau vegetarieni şi regula era că dacă eticheta era în altă limbă decât română, chineză sau rusă, era de cumpărat. Nu existau hot-dog-uri, hamburgeri, pizza. Mâncam plăcinte, mititei şi untură ca nişte români adevăraţi. Cultul vieţii de ţăran compensa perfect lipsa alimentelor şi se resimţea în mai toate domeniile vieţii. În poveştile din cărţile pentru copii personajele mâncau ceapă şi preţuiau mămăliga. Cireşarii culegeau porumb. Animăluţele din desenele animate mestecau exclusiv chestii care se puteau găsi la noi. În cărţile de istorie toţi domnitorii preţuiau ceapa, apa curată de munte şi sarea.

Înainte de 1989 era chiar bine să fii ţăran. Să fii ţăran însemna să ai capre, găini, porci şi vaci şi asta se traducea în lapte, carne, ouă. Inginerii din oraşe cam făceau foamea.

Multe chestii aveau un gust nasol, şi asta pentru că nu prea existau condimente. Din alimentară sau pieţe luai strict chestii care se puteau cultiva în România: sare, piper, foi de dafin. Un stereotip des întâlnit era muntele mic din boia care trona pe mesele din pieţe. Aveam boia câcălău. În rest, toate chestiile care fac azi din ”pizza” pizza – uleiurile vegetale presărate cu condimente din Orient sau mirodeniile italieneşti erau un mister pentru noi. Nu doar că nu exista KFC sau McDonalds dar nimeni nu auzise vreodată de aşa ceva. Îngheţata era în mare parte de vanilie sau de ciocolată şi cam atât. Ciocolata era amăruie sau cu alune. Ţin minte că varietatea de dulcuri era atât de mică încât cumpăram de la Farmacie nişte tablete moi învelite în staniol, ceva pentru diabetici sau poate conţineau vitamine. Erau dulci şi le mâncam pe alea.

Pe piaţa neagră, desigur, găseai mult mai multe chestii, dar se dădeau pe pile, bani mai mulţi sau riscai să te prindă miliţia cu ele în sacoşă şi atunci aveai de dat explicaţii. Toată lumea făcea zacuscă, compoturi, gemuri, murături, vinete. Ketchup-ul şi maioneza ţi le făceai acasă.

Entertainment

Nu prea existau multe metode de a te distra în Comunism. Nu exista încă Internet, iar dacă ar fi existat, n-ar fi existat la noi. Televiziunea rula vreo 3 emisiuni zilnice, ştirile de seară şi câteva programe în weekend. În medie, televiziunea funcţiona cam o oră pe zi şi aveam un singur program: TVR. 99% din televizoare erau alb-negru. Ştirile erau despre Ceauşescu, partid, realizări socialiste. Emisiunea ”Viaţa satului” prezenta cum mai e viaţa la ţară (bună). Desenele animate se dădeau numai în weekend şi erau fie româneşti, fie ruseşti: Lolek şi Bolek, Mirabela şi alte chestii de-astea care ar fi plictisit de moarte copiii din ziua de azi.

Cum la TV filmele erau extrem de rare, toată lumea mergea la cinema. Costa vreo 5-6 lei un bilet şi era ieftin. La cinema vedeai câte un western vechi american, filme chinezeşti sau ruseşti şi filme româneşti despre gloria muncitorului ori viaţa lui Ştefan cel Mare. Se mergea mai des la teatru decât se merge în ziua de azi. Şi se citea mai mult. Cum la TV nu era nimic de văzut şi calculatoare nu avea aproape nimeni, se citea. Cărţile erau ieftine şi multe, chiar dacă oamenii din conducere erau atenţi ce să publice şi ce nu. Ziarele şi radio-ul erau principalele surse de informare. Copiii ascultau teatru radiofonic sau discuri din bachelită cu poveşti.

Uneori se organizau serate de dans prin casele de cultură aferente căminelor studenţeşti sau se punea de un chef naţional de 1 Mai. Se mergea la ştrand (cel puţin în ştrandurile care nu erau dedicate exclusiv securiştilor şi şefilor de partid).

Existau reviste de umor şi ”Urzica” era una dintre ele. Glumele erau doar vag amuzante: Bulă merge la doctor să se plângă că soţia lui nu-l lasă să se uite la meci iar doctorul nu înţelege de ce are nevoie de medic pentru asta. Bulă şi-a pierdut portofelul. Bulă nu-şi găseşte ochelarii. Bulă.

Cei cu pile sau bani aveau televizoare color sau câte un video. Un video sau un televizor color costau mai mult decât o maşină nouă. Unii aveau calculatoare CIP, clone ZX Spectrum care duceau lipsă de programe şi jocuri şi pe care se făceau fracţii şi se desenau figuri geometrice după ce introduceai ditai linia de cod.

Droguri nu avea nimeni. Despre violenţă şi infracţionalitate nu se prea vorbea în presă. Sexul era subiect de glume la cerc restrâns şi se practica de obicei dincolo de ochii lumii. Muzica era în mare parte muzică populară, excepţiile fiind talentele naţionale care o ardeau pe muzică disco sau pop. Despre rock se vorbea foarte puţin şi rock-ul însemna pentru cei mai mulţi Phoenix.

Uneori aveai norocul şi venea circul în oraş şi-atunci te zgâiai la aceleaşi animale pe care le-ai văzut şi anul trecut dar care acum erau mai bătrâne. Te dădeai cu maşinuţele, trăgeai cu puşca în ţinte, jucai popice. În restul timpului mergeai la grădina zoologică sau cântai la chitară sau pictai. Majoritatea oamenilor aveau un hobby iar din majoritatea aia 60% colecţionau timbre, 20% colecţionau plante, 10% se ocupau cu fotografia iar restul făceau machete de planoare, bărci ori construiau ceasuri electronice.

Copiii se jucau mult pe-afară sau prin parcuri. Se mergea des în excursii. Prezervative nu se prea găseau şi – din câte mi s-a spus ulterior – nu erau deloc de încredere. Ţigările erau de patru tipuri: cu filtru, fără filtru, străine şi româneşti. Se fuma mult Carpaţi sau Bucegi fără filtru. Cei pretenţioşi fumau ţigări Top care aveau filtru. Cei cu pile fumau Kent. Ţigările Kent erau totodată şi monedă de schimb, alături de pachetul de cafea. Voiai ca operaţia să decurgă bine? Veneai cu ţigările Kent la domnul doctor. A luat o notă mică la teză copilul? Veneai cu pachetul de cafea la doamna profesoară. Ţigările Kent şi cafeaua erau mai puternice atunci ca valută decât e acum Euro-ul. Regula era că dacă voiai ceva făcut bine se plătea în Kent. Majoritatea oamenilor fuma iar cum ţigările româneşti erau execrabile, Kent-ul era extrem de apreciat. Uneori – rar – puneai mâna pe câte un pachet de Marlboro şi îl ţineai pentru ocazii speciale.

Cluburile de noapte erau rare şi distracţia din ele era diferită de cea de azi. Se gusta un vin, se aplauda doamna care tocmai cântase o baladă pe scenă, se dansa sub discobol.

Sistemul de învăţământ

Primul lucru pe care îl învăţai la şcoală era să cânţi imnul. Şi asta aveai să faci în fiecare dimineaţă, imediat după ce dădeai bună dimineaţa tovarăşei învăţătoare sau profesoare: cântai ”Trei culori cunosc pe lume”, în poziţie de drepţi, faţa înainte. Primeai manualele celor care promovaseră în an superior şi care erau de obicei deja mâzgălite, murdare şi cu foi rupte. Fiecare manual, fără excepţie, începea cu o poză mare cu Nicolae Ceauşescu care-ţi zâmbea înţelegător.

Aproape tot ceea ce învăţai era trecut prin filtrul socialismului. La geografie învăţai despre faimoasele resurse aturale ale Republicii Socialiste România şi munţii şi văile şi minunatele păduri dese de care ne bucuram. La istorie învăţai despre cum toţi şefii de trib şi domnitorii care au trăit vreodată pe acest pământ au fost nişte patrioţi înţelepţi care au învins în toate bătăliile. Bătăliile pe care nu le-au câştigat erau prezentate ca remize strategice. Ţăranul român era piesa de temelie a tot ceea ce însemna literatură română şi până în clasa a XII-a aveai deja să începi să crezi că setea de pământ e dinamul care pune lumea în mişcare. În toate celelalte manuale, fie ele de chimie, matematică, biologie sau muzică se vorbea des despre gloria sistemului comunist; fie prin poze cu muncitori veseli, fie prin texte care aminteau ce-a spus Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu la al nu-ştiu-câtelea congres al inginerilor chimişti. Minimum 20% din ceea ce învăţai la şcoală erau chestii de propagandă, din clasele mici şi până în facultate.

Ca şi elev sau student nu era însă îndeajuns să înveţi. Învăţământul era gratuit dar se avea grijă ca acest lucru să fie compensat prin fel de fel de activităţi folositoare statului. Dacă erai în clasele I-IV te puneau să aduci la şcoală castane. Ne spuneau că fac săpun din ele; sau medicamente. Fiecare copil trebuia să aducă cam un kilogram de castane. Când nu era vorba de castane, era vorba de maculatură. Prin maculatură se înţelegea orice e din hârtie: ziare şi reviste vechi, caiete folosite, hârtie de împachetat, cartele perforate. Fiecare elev trebuia să aducă unul sau două kilograme de hârtie la şcoală, regulat. Când creşteai puţin, te făceau pionier. Era mare onoare să te facă pionier prin clasa a cincea sau a şasea: primeai costum specific, cravată, curea. Participai la defilări şi adunări în curtea şcolii şi din când în când te duceau să culegi porumb, nuci, mere sau să contribui cumva la bunăstarea ţării.

Dar ce era radical diferit faţă de învăţământul din ziua de azi şi ceea ce ar observa dintâi copiii din ziua de azi era faptul că ţi-o luai cam des pe cocoaşă. Râdeai la oră? Erai pocnit. Nu ţi-ai făcut temele? Erai pocnit. Chiuleai? Erai pocnit. Uneori erai pocnit doar aşa – să nu uiţi cum e să fii pocnit. Profesorii te trăgeau de perciuni, stivuiau cărţi groase una peste alta şi ţi le trânteau cu putere în cap, te loveau cu palma peste faţă sau cu liniarul peste degete. Pocnitul elevilor era un lucru social acceptat şi dacă mergeai să te plângi acasă că te-a bătut un profesor riscai să o iei şi de la părinţi, că intuiau ei un rost în bătaia primită la şcoală. Nu e ca şi cum ar fi putut face ceva părinţii în privinţa bătăii din şcoală, oricum.

Se chiulea destul de rar şi nimeni nu rămânea repetent. Politica sistemului era că toată lumea trebuie să absolvească la timp pentru a demonstra că sistemul era eficient. Bacalaureatul era o glumă proastă – un fel de teză niţel mai grea. La facultate mergeau puţini. Puţini comentau cu profesorii şi toţi profesorii erau ”tovarăşul” sau ”tovarăşa”.

Şi vorbind de profesori, orele lor erau extrem de plictisitoare. Imaginaţi-vă că oamenii ăia trebuiau să predea an după an aceeaşi materie presărată de elemente de propagandă socialistă, şi s-o facă în aşa hal încât atunci când ne scoteau la paradă să părem cât-de-cât entuziasmaţi că trăim în comunism. Propaganda era destul de eficientă. Eu unul ajunsesem ferm convins că neam mai viteaz şi mai glorios ca românii nu există, că niciun inamic nu ne poate sta în cale şi că ceea ce contează cu adevărat pentru omul de rând e să-şi lucreze liniştit pământul sau să mânuiască metale prin topitorii. Ceauşescu era tatăl nostru, al tuturor copiilor şi îl vedeam ca pe o fiinţă semi-divină – ceva mistic şi atotcuprinzător.

Cum Ceauşescu strămutase la oraş o mulţime de ţărani, coleg erai cu copiii lor. Şi copiii ţăranilor de oraş se comportau şi vorbeau fix ca părinţii lor. Bătăile prin curte erau dese iar dacă veneai la şcoală cu dulciuri din import riscai să rămâi fără ele.

În zile special precum 1 Mai sau 23 August erai scos în curte şi pus să asculţi un discurs lung şi cretin despre gloria ţării, socialism şi importanţa cărţii. Chestiile astea durau uneori câte 4-5 ore şi indiferet că ploua sau era soare de 42 de grade trebuiau făcute. Se punea accent masiv pe sport şi toţi băieţii voiau să fie fotbalişti iar toate fetele voiau să fie Nadia Comăneci.

Băncile, scaunele, instrumentele din laboratoare, saltelele din sala de sport – toate erau vechi, găurite, roase sau scârţâiau. Era mereu criză de cretă sau se întrerupea curentul sau singura hartă a României o luase un alt profesor fix când era nevoie de ea. În fiecare sală de clasă aveam câte un portret de-al lui Ceauşescu iar undeva în şcoală atârnau steaguri cu secera şi ciocanul ori stema României. Coridoarele erau presărate de poze din uzine, poze cu ţărani cosind grâul, poze cu Ceauşescu în vizită la câte o şcoală, poze cu Elena şi Nicolae împresuraţi de copii veseli, poze cu câmpuri de maşinării şi tractoare şi poze cu diferiţi domnitori. Toţi copiii purtau uniformă şi un număr de înregistrare pe braţ. Să-ţi uiţi cravata de pionier acasă era nu doar ruşinos dar risca să-ţi aducă probleme. Toate rechizitele erau la fel: acelaşi tip de creion chinezesc, cam aceleaşi stilouri chinezeşti, aceleaşi tipuri de radiere, chenare, aquarele, ghiozdane. Cel care primea de la părinţi un stilou italian sau un penar cu Batman era invidia colegilor vreme de două săptămâni.

Orele de şcoală erau mai puţine raportate la zi, dar se făcea şcoală şi sâmbăta. Toţi băieţii erau obligaţi să facă ceva numit ”Lucru manual” iar fetele ceva similar. Băieţii traforau şi pileau de zor iar fetele învăţau cum să coacă şi să spele.

Picături din exterior

Cu toată blocada faţă de tot ceea ce era vestic, elemente din viaţa de afară au intrat totuşi şi-n România socialistă. Majoritatea chestiilor circulau pe piaţa neagră sau în cercuri restrânse. Bananele de exemplu se găseau rar. Când se găseau, cumpărai una sau două (că erau scumpe) şi le puneai la copt învelite în ziare (că erau verzi). Până la Revoluţie eu unul am gustat banane de vreo 4-5 ori, din ce ţin minte. Dulciuri din străinătate găseai uneori sub formă de mită sau aduse de prieteni ai unor prieteni care aveau vecini ce au avut permisiunea să călătorească în afara ţării: ciocolată, gumă de mestecat, bomboane. Mars şi Snickers n-am văzut decât după revoluţie, majoritatea dulciurilor străine constând din gumă de mestecat chinezească şi bomboane şi tablete de ciocolată din Ungaria.

Dacă aveai noroc, aveai un vecin la două blocuri distanţă care avea un fiu cam de vârsta ta şi atunci ăla îi aduna pe toţi copiii jumătăţii lui de cartier şi îi lăsa să se uite la filme. De obicei prin oraş circulau aceleaşi 15-20 de casete video cu Charles Bronson, Rambo, vreo două desene Disney, trei comedii şi restul filme de acţiune. Filmele pentru adulţi erau la mare căutare şi se ţineau de obicei sub cheie, să nu ajungă copiii la ele. Ei, şi se mergea la individul ăsta care punea filmul la video şi vă uitaţi cu toţii la Rambo mitraliind în alb-negru şi văzuserăţi cu toţii filmul de atâtea ori încât îl ştiaţi pe dinafară, replică cu replică.

Nimeni nu ştia pe-atunci că vaccinurile cauzează autism, nimeni nu încerca să salveze câinii vagabonzi, nu se auzise de satanişti. Inamicii omului de rând erau etniile minoritare, miliţienii şi – mai ales – securiştii. Nu exista feminism, nu existau alte partide politice în afară de PCR, ruşii şi chinezii ne erau prieteni iar americanii oarecum inamici. Nu existau marşuri de protest iar drepturile tale ca om erau destul de limitate şi constau în principal din dreptul de a nu te plânge şi cel de a urma regulile. Cu unele excepţii (handicap, pile) la 18 ani te luau în armată şi stăteai acolo cam un an. Tot ce era intelectual era privit cu neîncredere şi trebuia să glorifice regulat fie sistemul, fie pe conducătorul lui. Cei din aparatul puterii erau în marea lor parte ciobani needucaţi, de la miliţieni şi până la apropiaţii lui Ceauşescu. Oamenii cu carte visau ori să fugă din ţară, ori să vină americanii să ne elibereze.

Comunismul din România a încurajat constant prostia şi simplitatea. Un om simplu în gândire nu reprezenta un pericol la adresa sistemului şi – mai mult – se alinia mediei. Un om simplu în gândire şi needucat nu rezista la interogatorii şi putea fi speriat uşor. Un om simplu putea fi uşor convins să-şi dea în gât verişorii, vecinii, colegii de serviciu. Un om simplu nu punea întrebări incomode şi nu se gândea să fugă. Mai mult – de oamenii simpli propaganda se lipea extrem de uşor. Aşa se face că în Republica Socialistă România erai înconjurat mereu de oameni de un anumit tip – de la miliţianul care dădea cu bâta şi apoi punea întrebări şi până la şeful de cooperativă care îşi cerea dreptul în natură; de la colegul de şcoală cu ochi goi şi până la vecinul de vârsta a treia care de-abia aştepta să meargă la paradă de ziua lui Ceauşescu.

Simplitatea în gândire se reflecta în tot: de la emisiunile cu glume penibile care rulau de Revelion la TVR şi până la ceea ce considerau oamenii a fi important pentru ei în vremurile acelea: grătarul, berea, fotbalul. Toată lumea era sictirită şi sătulă de job-ul în care îl plasase Statul şi – prin urmare – când mergeai să cumperi ceva erai tratat flegmatic. Kent-ul ca monedă de schimb a prins tocmai pentru că fiecare om avea nevoie de un stimulent în plus la salariu ca să-şi facă treaba cât de cât decent.

La final

În mare astea sunt lucrurile pe care un tip sau o tipă sub 25 de ani trebuie să le ştie despre comunismul din România. Eu am prins doar 10 ani din el şi ce-i mai sus se trage din ceea ce-mi amintesc. Alţii s-ar putea să-şi amintească lucrurile diferit sau să o fi dus de zece ori mai bine. Eu ţin minte jucării din tablă şi desene animate ungureşti, că ceea ce se dădea la unguri la TV era net superior televiziunii româneşti, chit că şi la ei tot comunism era. Mi-am dat seama cum a fost să trăieşti în comunism de-abia după Revoluţie, când au început să vină camioanele cu ajutoare şi să intre încet-încet chestii noi în ţară: blugi, jucării care nu erau din tablă, filme, reviste cu Batman. În câţiva ani lumea deja se îmbrăca altfel, nu mai trebuia să merg în uniformă la şcoală, apăruseră maşini ciudate pe străzi.

Şi-am scris textul ăsta pentru că o domnişoară se plângea azi pe Facebook că îi fusese foame şi – înfometată fiind – nu găsise pâine neagră de care voise ea în supermarket. Ceva despre E-uri şi coloranţi şi etichete dezlipite. Şi-am scris ceva de genul că eu în 1985 mi-aş fi vândut verişoara pentru o doză de 0,25 de Coca Cola.

În caz că vă zice cineva cât de frumos era în comunism, că aveam de toate, că fiecare avea o casă, că fiecare avea de lucru… vă spun eu: nu era fain. V-o spune un tip care încă nu e îndeajuns de bătrân cât să vă spargă mingea când o bateţi în curte şi care încă are prieteni de vârsta voastră. Băi – nu era fain. Serios – nu era mişto deloc. Sunt ferm convins că un tip de 20 de ani, de-ar fi aruncat brusc prin România anului 1985, şi-ar plănui fuga peste graniţă după nici o săptămână. Şi nu pentru că n-ar avea Snickers ori s-ar sătura de întreruperile dese de curent, ci pentru că s-ar speria de ce oameni ar întâlni pe stradă. Oamenii ăia sunt fix cei care au îmbătrânit acum şi se plâng că pe vremuri era mai mişto. Nostalgicii. Ăia de se adaptaseră atât de bine sistemului care le cerea doar obedienţa încât acum li se pare un efort lumea asta nouă. Sunt cei care râd încă la glumele lui Arşinel şi pentru care s-au creat reclamele cu Stela Popescu. Când vă mai spun ce mişto era pe vremea lui Ceauşescu, dacă vreţi să vă distraţi cu ei, întrebaţi-i ce salariu aveau. Şi după ce s-au luminat la faţă şi-ncep să turuie veseli despre cât câştigau ei, întrebaţi-i ce cumpărau de toţi banii ăia.