Ruxandra Novac

“ca într-un gărduleţ,
ca într-o dantelă metalică

Privit în lumina vînătă a asfinţitului,
Bucureștiul pare un șobolan mort,
unde sînt eroii noștri, marii bărbaţi ai trecutului,
cei din superproducţii, din cărţile de aur
n-am norocul unui chinez, ginsberg și lenin
blocaţi pe culoarele unei gări estice,
jucăuși precum zeii
între drogaţi și vînzătoarele de bilete
cît de sinistru putea fi atunci time magazine?
cît de sinistră intoxicarea de acum?

În lumina crudă totul pare un film pentru pedofili
unde e sufletul-nostru-ca-o-pasăre,
unde e sănătatea noastră perfectă,
gălăgia noastră perfectă,
unde sînt extaticele vibraţii,
unde sînt marijuana și visele,
delirul și nenorocul din camere mici, asudate,
revolta învechită ca un film cu ţărani.

Sinele meu trist croșetează un pulover
din părul lung al sinelui anilor șaizeci
sinele meu trist nu vrea să fie cu gașca.

Sinele meu trist se scufundă în cîmpul lui cu ciori
roșii ca steagurile pe care ei nu le-au văzut
sau le-au văzut și au zis că sînt căpșuni.
Sinele meu trist pipăie pereţii camerei în care stau
și simte ceva ca un curent electric.
Oh, am decăzut în cîţiva ani și nici asta
nu putem spune cu exactitate și fără
să ne fie puţin rușine.
Mîna ne tremură deja pe clanţă și ce va fi
mai încolo
asta chiar că nu vrem să știm.


Cînd bem seara noaptea nu putem dormi
televizorul merge în continuare,
programul s-a terminat de mult
Sinele meu trist linge ecranul ca într-un videoclip
și o clipă se simte mai sigur pe sine.
Culorile se amestecă pe retină,
sîrmele se amestecă pe retină,
ca într-un gărduleţ,
ca într-o dantelă metalică.

Nu mai vreau nimic din gălăgia asta.
Nu vreau nici să mai aștept nu știu ce,
nu vreau să trăiesc treizeci de ani,
iar aici nu mai prea vreau să trăiesc deloc.
Vreau pornografie și igienă
în mijlocul unui deșert nuclear.
Şi vreau bani și abţibilduri lisergice.
Vreau o benzinărie în cîmp sau un bar de
contrabandiști.

Vreau să moară cvt și gc și db
la fel de mult cum voiam cîndva casetofon.
Vreau de fapt bani.
Şi vreau bani. Şi vreau bani.

Încet camera se umple cu apă.
Încet ea devine o mlaștină vie.
Încet sinele meu trist se tîrăște spre ecran
și se cuibărește acolo ca într-o gaură vie.
Între lămpi și circuite ca într-o gaură vie.
Se deschide acolo mai trist ca un cimitir de elefanţi,
mai trist ca un schelet de locomotivă carbonizată,
ca un stern de pisică pe argila roșie, în soare.

Încet mîinile se adună. Noaptea ne ridică în aer
ca o lingură imensă, carnivoră.

În est totul e bine,
în vest totul e bine,
în mîna mea stîngă totul e bine,
în mîna mea dreaptă totul e bine.

Sinele meu trist vede că totul e bine.
Că moartea e de fapt o mașină stricată
aruncată la cimitirul de mașini
și că viaţa e și ea o mașină stricată
aruncată la cimitirul de mașini.

Bucureștiul se deschide ca o uriașă floare sifilitică
și știu că nimic, nimic nu mai poate opri dezastrul
zdrenţelor minţii mele de douăzeci și trei de ani. Nu
sfinţenia Tangerului, nici narcoza, nici fluturii
orbecăind prin abatoare, îngrozind lucrătorii.
Nimic din toate acestea,
nici dresajul, nici bisericuţele, nici sexul orașului
violînd noaptea,

nimic
doar liniștea unui cîine înecat plutind în jos pe rîu,
în soare.”
― Ruxandra Novac, Ecograffiti