Ionut Iamandi's Blog
March 4, 2022
Liliana Corobca: Ce s-a întâmplat cu cei 60.000 de repatriaţi?
Joi, 24 februarie 2022, în Sala Media a Muzeului Național al Țăranului Român a avut loc lansarea cărții „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat”. Povestea unui refugiat din Basarabia. La lansare au participat doamna Silvia Colfescu, director editorial al editurii Vremea care a publicat volumul, doamna Liliana Corobca, autoarea Prefeței cărții, domnul Ștefan Nițulescu, directorul Muzeului Național al Țăranului Român, istoricul Gheorghe Onișoru și autorul volumului, domnul Ionuț Iamandi. Vă prezentăm mai jos intervenția doamnei Liliana Corobca în cadrul lansării.
Liliana Corobca este scriitoare și un cunoscut specialist al fenomenului cenzurii din timpul regimului comunist. Ea a publicat începând cu 2003 mai multe romane (unele traduse în italiană, germană și slovenă) și numeroase volume de studii despre perioada comunistă. Coautor de dicționare literare, cronologii și enciclopedii, Liliana Corobca este prezentă în mai multe antologii literare din țară și din străinătate. A coordonat și editat, printre altele, volumele Panorama comunismului în Moldova sovietică (Polirom, 2019) și Panorama comunismului în România (Polirom, 2020).
Am luat invitaţia domnului Iamandi de a scrie prefața cărții ca pe un gest de reconciliere, fiind vorba de două generaţii de basarabeni: domnul Iamandi este un urmaş al refugiaţilor din 1940 - 1944, iar eu fac parte din generaţia care a venit „triumfător” în România, după 1990. Nu trebuie să fii mare specialist ca să observi că nu a existat şi nici nu prea există acea coeziune între aceste generații.
În afară de această dorinţă de reconciliere, am luat-o şi ca pe o sugestie. N-aş fi de acord cu doamna Silvia Colfescu, care a spus că sunt un specialist în istoria basarabeană. Când am avut discuţia cu domnul Iamandi, înainte de a afla de intenţia sa de a scrie o carte, m-a întrebat dacă ştiu vreun studiu despre refugiul şi repatrierea basarabenilor şi bucovinenilor. Eu mi-am adus aminte - şi am scris şi în Prefaţă - de Arta refugii a lui Paul Goma, de care ştiam de mulţi ani. Între timp, după ce am scris Prefaţa, mi-am mai adus aminte şi de alte lucrări, pe care le voi menţiona mai târziu. Dar nu știam niciun studiu în domeniu. Şi atunci am luat-o ca pe o sugestie, pentru că mi-am dat seama că sunt poate printre puţinii basarabeni care au avut ocazia să fie chiar cercetători, pentru că nu oricine îşi permite să facă investigații ştiinţifice, să meargă în arhive ca să studieze aceste aspecte. Eu am lucrat în arhive, ştiu ce înseamnă cercetarea; mai mult decât atât, m-am ocupat chiar de deportarea bucovinenilor şi de aceea am fost foarte mirată, dându-mi seama că despre bucovinenii și basarabenii scoşi din contextul deportărilor din Bărăgan nu există studii şi nu există niciun singur specialist. Şi aceasta este cu atât mai surprinzător în comparaţie cu alte domenii înrudite. Săptămâna trecută am fost invitată la Schiller House la o conferinţă dedicată germanilor deportaţi în Uniunea Sovietică. În aceeaşi perioadă în care au fost repatriaţi 60.000 de basarabeni, au fost deportaţi 70.000 de germani, din România în URSS, despre care aproape în fiecare an există evenimente, există zeci de cărţi şi există zeci de autori care scriu despre germani, fără să fie ei înşişi neapărat germani - am colegi cu această specializare care sunt români. Nu înţeleg cum nu s-a găsit un singur specialist care să scrie despre cei 60.000 de repatriaţi, căci despre alte aspecte ale refugiului s-a mai scris, dar aceşti repatriaţi parcă au intrat în pământ. Eu am găsit două studii în domeniu, care însă descriu doar un aspect al repatrierii, nu urmăresc traseul lor. Or, o mărturie clasică arată cam în felul următor: „Eram acasă, era într-o vineri (13 iunie 1941 era o zi de vineri). Mama a copt pâine, iar ei au venit şi au bătut la uşă. După care am urcat în tren, după care am coborât din tren şi apoi am stat zece ani în Kazahstan, apoi ne-am întors sau nu ne-am întors”, adică întreg periplul lor. Or, despre repatriere, despre 60.000 de basarabeni, eu am găsit două documente pe internet, dar numai despre etapa listelor, dar şi aceasta incompletă, căci nu include nici măcar unde s-au urcat în tren şi ce s-a întâmplat cu ei mai departe. Probabil că aceste informaţii pot exista undeva la CNSAS, dar soarta lor mai departe nu o poţi găsi în arhivele româneşti. De ei s-au ocupat Comisia Aliată (Sovietică) de Control în 1945, dar fondul arhivistic al acestei Comisii se află la Moscova. În România găsim doar nişte documente interesante, dar disparate; aşa am găsit eu de pildă, studiind cenzura, nişte documente în care se cerea să dai nu ştiu câte vagoane de lapte şi nu ştiu cât fân, ceea ce mi s-a părut interesant.
În contextul deportărilor în Bărăgan s-a scris foarte mult, şi de pildă chiar aseară am găsit în Raportul Tismăneanu că nu este adevărat că nu a contat etnia. Or, tocmai în cazul macedonenilor şi basarabenilor a contat etnia, şi am găsit documentul scos de la arhivă în care oficialităţile române au pus accentul pe urmărirea basarabenilor; adică ei au fost o categorie mai specială. „Singurii care au fost deportați pe baza apartenenței lor la un grup etnic au fost cei «de origine macedoneană» și cei «originari din Basarabia stabiliți pe teritoriul RPR după 1 iunie 1940»” Nimic despre refugiu sau repatriere (în Raportul Tismăneanu).
Iar despre refugiu, aş vrea aici să îi atrag atenţia autorului, care vorbeşte la un moment dat despre refugiaţi şi „evacuaţi”. Mi se pare că termenul de „evacuat” e un sinonim pentru "„refugiat” și avem, de fapt, trei etape distincte: refugiul, repatrierea şi deportarea.
Şi repatrierea trebuie nuanţată pentru că de fapt nu se poate vorbi de „repatriere” în sens strict/ direct. Eu nu am auzit niciodată în Basarabia de vreun repatriat. Pentru că asta ar fi însemnat pentru cel care a plecat din Basarabia: să se fi întors la un moment dat la pământul lui, la casa lui, or aşa ceva nu s-a întâmplat. Bine, chiar dacă s-ar fi putut întâmpla, poate că nu am fi putut afla în perioada comunistă, dar există o istorie orală, care nu consemnează aşa ceva. Suntem deseori optimişti în privinţa istoriei pe care o putem recupera, dar de această dată eu nu cred că se poate recupera soarta celor 60.000 de repatriaţi din Basarabia. Nu ştiu nici măcar dacă mai avem cum să-i mai găsim, dacă măcar unul dintre aceşti repatriaţi mai trăieşte. Eu nu am găsit mărturii deloc, nici de la urmaşi, ceea ce mi se pare incredibil. Un tren Prietenia Bucureşti - Chişinău (cu 10 vagoane) are patru sute de oameni. Să presupunem că în 1945 s-a folosit un tren de vite şi încăpeau opt sute de oameni; dar 60.000 de oameni cum au putut dispărea fără să lase nicio mărturie în urmă? Şi încă 60.000 de oameni e bine, pentru că trebuiau să fie repatriaţi toţi cei 400.000 de refugiaţi.
De aceea am spus că studiul introductiv al domnului Iamandi este foarte important. Nu am exagerat. Aşa ceva n-a făcut nimeni. Domnul Iamandi a unit toate etapele, pare foarte simplu, dar până la el n-a mai făcut nimeni acest lucru. Mai mult, n-a pornit de la nu ştiu ce caz sau ce tragedie, ci de la cazul bunicul său. Probabil că şi-a dat seama de amploarea acestui fenomen şi de lipsa surselor şi probabil că din acest motiv a apelat la mine - şi nici eu nu l-am putut ajuta. Apropo de acest moment, mi-am dat seama că nu pot, şi am zis că gata, mi-am făcut datoria, şi tocmai atunci am primit invitaţia de la dânsul să scriu Prefaţa. I-am pomenit pe Paul Goma, pe Ioan Lazu şi pe Aureliu Busuioc, iar între timp mi-am adus aminte și de Elena Siupiur, care a scris Siberia dus-întors, 73 de ruble, dar nici dânsa nu s-a referit la repatriere, ci la deportarea unui bunic, încercând să-i reconstituie traseul. Adică pe repatriere propriu-zis nu avem referinţe.
Mai există un aspect. Când am reconstituit traseul unui bucovinean deportat, eu am apelat la tot ce era disponibil, socotind că orice mărturie mă poate ajuta, şi am lucrat și cu mărturiile basarabenilor deportaţi. Moldovenii s-au „trezit” la un moment dat cu un statut clar, oficial, a apărut pe hartă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi ei avut unde să se întoarcă. Dar săracii bucovineni, ei erau români ca atare, n-au fost în viaţa lor nici măcar locuitori de gubernie, erau românii nimănui. Mai apăruse şi legea (stalinistă) că nu se pot lăsa „alogeni” (națiuni „dușmănoase”) în apropiere de graniţa URSS, şi unii nu se puteau întoarce nici măcar în satele lor de baştină (Bucovina românească devenise parte a Ucrainei Sovietice); se duceau pe ascuns, îşi vedeau casa şi plecau de unde veniseră, unii întorcându-se în Siberia sau în Kazahstan. La un moment dat, lor li s-a propus să se stabilească acasă, dar cu condiţia să îşi schimbe cetăţenia din român în moldovean, şi aşa au apărut miile de moldoveni în Bucovina românească de astăzi. Eu am evocat și câteva cazuri eroice, ale unor oameni care au spus că preferă „să moară aici, în Siberia, decât să renunţe la cetăţenia română”.
Mi-ar fi atras atenţia cazul unui bucovinean sau basarabean care ar fi spus că s-a refugiat în România şi că aici ulterior a fost inclus pe o listă de repatriere şi urcat în tren; n-am întâlnit aşa ceva. Ce s-a întâmplat totuşi cu ei? Unde i-au dus? 60.000 este un număr prea mare ca să nu aflăm nimic despre ei şi sper ca poate de la această cercetare să mergem cumva pe calea aceasta şi să dăm de ei.
Studiul introductiv este foarte bine structurat, avem o parte care comentează situaţia bunicului Teodor Caravasile şi documentele propriu-zise din arhivă, şi pe urmă a doua parte, care pe mine m-a impresionat foarte mult şi mi-a dat de gândit, această parte numită Refugiaţi, evacuaţi, repatriaţi, deportaţi. Contează, mi-am dat seama, cine citeşte un document. Dacă un filolog ar citi un dosar precum cel al Teodor Caravasile, ar fi amuzat, aşa cum a spus şi doamna Silvia Colfescu, de exprimările şi de greşelile de tot felul. Un medic psihiatru ar face referiri la starea vorbitorilor care îl menţionează pe „Recile mihai” (sic), sau se referă la starea de „eberitate”, în loc de cea de ebrietate, sau „Subsemnatul Smochină Dragomir” se declară a fi „fiul lui Anghel și Sandu”. În cazul nostru, aceste documente sunt citite de un jurnalist, cu douăzeci şi cinci de ani de experienţă, şi ce vede el în aceste depoziţii ale miliţienilor, securiştilor şi martorilor este ceea ce el numeşte "un fel de jurnalism de sertar". Într-o societate comunistă unde propaganda era omniprezentă, argumentează autorul, securiştii aveau ca sarcină de serviciu să noteze şi să consemneze faptele aşa cum se petreceau, să descrie realitatea așa cum o vedeau, chiar dacă suna foarte „urât”.
Aş remarca la autor şi spiritul analitic, de exemplu atunci când face un tabel cu martorii dintr-o anchetă în care, printre altele, evidenţiază că singurul membru al PMR care apare la dosar este un fost legionar. Prilej pentru autor pentru a prezenta succint contextul în care legionarii au fost admişi temporar şi punctual în PMR. Tot de spirit analitic vorbim şi atunci când autorul interpretează beţia personajului Teodor Caravasile. Bine, am înţeles că acesta se îmbăta şi vorbea vrute şi nevrute, dar domnul Iamandi se întreabă la un moment dat dacă nu cumva acest obicei nu era un pretext pentru reflecții lucide, cu observația că el a continuat „să se îmbete și să critice regimul, a cărui lipsă de scrupule față de basarabeni era evidentă” (p. 34). Aici mi-a plăcut comparaţia aceea cu găina, preluată din publicistica lui George Călinescu, care spunea că „cine nu poate tăia o găină treaz, nu o poate tăia nici beat”. Şi apropo de stilul autorului, mai citez o frază, cred, reprezentativă pentru ironia acestuia: „Impresia de ansamblu este că sătenii par să realizeze ceea ce li se cere din partea noului regim, dar nu debordează de entuziasm atunci când au ocazia să colaboreze.” (p. 31)
Ionuţ Iamandi remarcă faptul că, la capitolul istoriografic al refugiaţilor, repatriaţilor şi deportaţilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, „drama miilor sau sute de mii de familii este insuficient abordată în actuala istoriografie” (p. 40). Impresia mea este că după 1990, refugiaţii au dorit să îi cunoască pe basarabenii care veneau pe podurile de flori, dar întâlnirea a fost o dezamăgire. Basarabenii nu s-au dovedit acei români minunaţi în iie naţională, care coborau direct de la Marea Unire dansând hora unirii, ci erau basarabeni care au trăit patruzeci de ani în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, care vorbeau uneori între ei ruseşte şi care atunci când auzeau de Basarabia pronunţată aşa, cu mult suflet şi mult patos, nu păreau a înţelege despre ce este vorba. Şi atunci s-a produs aşa o îndepărtare care n-a fost totuşi foarte productivă, şi mă bucur că până la urmă această poveste a basarabenilor a meritat atenţia unui urmaş de refugiat cum este domnul Iamandi, care a insistat să mă ocup şi eu de acest subiect, să citesc despre el şi să meditez asupra lui.
Autorul spune despre personajul Caravasile că se află într-un exil. Şi această situaţie mi-a evocat experienţa mea profesională din România, atunci când am vrut să mă angajez la un institut de cercetare care nu avea nicio secţie pe profilul specializării mele doctorale, şi anume romanul interbelic. Şi atunci s-a găsit soluţia şi mi s-a spus: „Dar noi avem o secţie de exil, iar tu vii din Basarabia!” Eu nu sunt de acord cu această perspectivă, nu cred că basarabenii care au venit în România au venit în exil. Dar nici nu pot să nu îi dau dreptate domnului Iamandi în două puncte esenţiale. Căci, ce înseamnă exil? O plecare din motive politice. Or, atunci au plecat din România mii şi zeci de mii de oameni din motive politice, pe care altfel i-ar fi aşteptat puşcăria sau chiar moartea. La fel, pe cei mai mulţi dintre basarabenii care au preferat să se refugieze, i-ar fi aşteptat Siberia sau execuţia dacă ar fi rămas. Deci ei au avut acest motiv politic de a pleca.
În al doilea rând, Teodor Caravasile îşi dorea să se întoarcă la casa lui, la locul său natal, ceea ce n-a putut face până în anii 1970. Şi atunci, plecarea aceasta din motive politice şi faptul că nu se putea întoarce la casa lui, reprezintă un exil. Dar domnul Iamandi este foarte atent şi revine asupra ideii, atunci când afirmă că Teodor Caravasile nu se simţea străin aici, în România. Problema aceasta, a adaptării în România a basarabenilor refugiaţi, este tratată în romanul Veneticii al lui Ioan Lazu. Exilul unui român la Paris, de pildă, diferă de cel al unui ţăran refugiat ca Teodor Caravasile. Un țăran îşi lasă totul: porcul, casa, grădina, neamurile, hectarele de pământ şi ajunge şi la mila statului român care îi dă cele necesare supravieţuirii, însă peste un an vine comunismul de care ai fugit peste acest stat şi devii un "element nesigur" şi te temi că vei fi ridicat şi deportat peste noapte. Am rămas uimită de mărturiile deportaţilor basarabeni din Bărăgan, care, în vreme ce alţii se plângeau de locul unde au ajuns, ei spuneau fericiţi că „da, ne-au deportat, dar suntem în România, nu în Siberia!” Doar ei aveau perspectiva asta şi aveau o frică enormă de Siberia.
Deşi au fost iniţial ajutaţi de statul român, refugiul fiind bine organizat, basarabenii au fost la un moment dat ceruţi de către Stalin, pentru că ei ar fi fost cetăţeni sovietici. Până la urmă, Petru Groza a spus că el nu polemizează cu Constituţia sovietică, el spune în carte despre Constituţia sovietică că este „singurul text ce poate defini cetăţenia sovietică”. Şi tot Groza spune la pagina 55 că vor fi deportaţi „cei pe care noi vom considera că vor să se repatrieze”, o atitudine de un cinism extraordinar. După cum şi statutul vizat de Groza pentru cei pe care îi numea „basarabeni utili” are o bună notă de cinism - ceea ce îi inspiră autorului comparaţia cu „evreii necesari” din Germania nazistă. Aici aş completa cu o observaţia pe care am făcut-o după descoperirea unui document prin care s-ar putea ilustra tentativa autorităţilor române de a tergiversa repatrierea basarabenilor. Nu este cazul lui Groza, dar alte autorităţi au avut această strategie, şi aş menţiona cazul lui Alexandru Danielopol, care a negociat cu un anume Borisov, de la Comisia Aliată (Sovietică) de Control. Acest Borisov a venit, s-a aşezat la masă şi a scos pistolul din teacă şi l-a pus lângă el. La care şi Alexandru Danielopol, un tânăr avocat de 28 de ani, scoate şi el la fel de tacticos un stilou şi şi-l pune alături, rostind: „Fiecare cu arma lui”.
În privinţa surselor, probabil că efortul domnului Iamandi a fost foarte mare. Cum am spus, eu nu am descoperit un cercetător care să spună că iată, „eu sunt specialist în refugiul şi deportarea românilor din Basarabia şi Bucovina”. Aşa se face că atunci când autorul a încercat să se refere la soarta basarabenilor repatriaţi, a apelat la cartea lui Sablin, Călătoria prin Eldorado. Nikolai Vasilievici Sablin nu era român, venise în România ca rus alb, refugiat din calea revoluţiei bolşevice. Ca surse găsite de domnul Iamandi sunt Stenogramele ședințelor consiliului de miniștri, editate de Marcel-Dumitru Ciucă (vol. 1 , 2011), cartea lui Ioan Scurtu şi Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939 - 1947, apărută în 1994, adică lucrări generale, ci nu studii aplicate. Aş completa aceste resurse cu lucrarea Repatrierea În U.R.S.S. A Cetăţenilor Originari Din Basarabia Şi Bucovina De Nord Refugiaţi Pe Teritoriul Judeţului Vaslui 1944 – 19451, de Paul Zahariuc, publicată în Acta Moldaviae Meridionalis, XXVIII-XXIX, 2007-2008. Am mai găsit un autor, care sigur îşi are locul în contextul de faţă, şi anume pe Dumitru Şandru, Mişcări ale populaţiei în România, 1940 - 1948 (2003), care se referă la mai multe etnii - evrei, romi, germani, la toate populaţiile care au mutate sau deportate în această perioadă. La Dumitru Şandru am găsit un fragment dintr-o conferință despre excesul de zel făcut de românii care trebuiau să-i denunţe pe basarabenii aflaţi în localităţile lor:
„De teamă de a nu intra în conflict cu autorităţile ruseşti, unele organe româneşti de ordine publică au dovedit exces de zel în executarea operaţiei de repatriere. Astfel, ca urmare a intervenţiilor reprezentanţilor locali ai Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, în cursul lunii martie 1945, Chestura de poliţie Galaţi a predat 25 persoane venite din Basarabia, din care comisia rusă a respins trei, pe motiv că plecaseră în România înainte de 22 iunie 1941. Serviciul Administrativ pentru Armistiţiu, de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, aducea la cunoştinţa prefecturilor şi Inspectoratelor Generale Administrative, la 17 iulie 1945, că i se comunicase, prin adresa nr. 21085, din 9 iulie, de către Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, că persoane ce fuseseră greşit considerate cetăţeni sovietici şi trimise în Uniunea Sovietică au fost înapoiate în ţară, întrucât, în urma verificării situaţiei lor, au fost calificate cetăţeni români Aşa, de pildă, au fost returnaţi din U.R.S.S. Nicolai Mironescu, născut în comuna Negreşti, judeţul Neamţ, şi soţia lui, Ecaterina Mironescu, născută în comuna Bobeşti, judeţul Cernăuţi . Or, prin contractarea căsătoriei, Ecaterina obţinuse de drept cetăţenia română.”
Este foarte dificil ca acum să mai putem strânge mărturii despre perioada repatrierii şi deportării, martorii direcţi s-au stins, cum este cazul cu cei din studiul meu despre bucovineni. Dar eu încă sper şi mă gândesc că poate ar mai fi o posibilitate, o şansă de a găsi mărturii, chiar şi la urmaşi, de exemplu la comunităţile de români din Kazahstan, unde a activat domnul ambasador Vasile Soare...
Liliana Corobca este scriitoare și un cunoscut specialist al fenomenului cenzurii din timpul regimului comunist. Ea a publicat începând cu 2003 mai multe romane (unele traduse în italiană, germană și slovenă) și numeroase volume de studii despre perioada comunistă. Coautor de dicționare literare, cronologii și enciclopedii, Liliana Corobca este prezentă în mai multe antologii literare din țară și din străinătate. A coordonat și editat, printre altele, volumele Panorama comunismului în Moldova sovietică (Polirom, 2019) și Panorama comunismului în România (Polirom, 2020).
Am luat invitaţia domnului Iamandi de a scrie prefața cărții ca pe un gest de reconciliere, fiind vorba de două generaţii de basarabeni: domnul Iamandi este un urmaş al refugiaţilor din 1940 - 1944, iar eu fac parte din generaţia care a venit „triumfător” în România, după 1990. Nu trebuie să fii mare specialist ca să observi că nu a existat şi nici nu prea există acea coeziune între aceste generații.
În afară de această dorinţă de reconciliere, am luat-o şi ca pe o sugestie. N-aş fi de acord cu doamna Silvia Colfescu, care a spus că sunt un specialist în istoria basarabeană. Când am avut discuţia cu domnul Iamandi, înainte de a afla de intenţia sa de a scrie o carte, m-a întrebat dacă ştiu vreun studiu despre refugiul şi repatrierea basarabenilor şi bucovinenilor. Eu mi-am adus aminte - şi am scris şi în Prefaţă - de Arta refugii a lui Paul Goma, de care ştiam de mulţi ani. Între timp, după ce am scris Prefaţa, mi-am mai adus aminte şi de alte lucrări, pe care le voi menţiona mai târziu. Dar nu știam niciun studiu în domeniu. Şi atunci am luat-o ca pe o sugestie, pentru că mi-am dat seama că sunt poate printre puţinii basarabeni care au avut ocazia să fie chiar cercetători, pentru că nu oricine îşi permite să facă investigații ştiinţifice, să meargă în arhive ca să studieze aceste aspecte. Eu am lucrat în arhive, ştiu ce înseamnă cercetarea; mai mult decât atât, m-am ocupat chiar de deportarea bucovinenilor şi de aceea am fost foarte mirată, dându-mi seama că despre bucovinenii și basarabenii scoşi din contextul deportărilor din Bărăgan nu există studii şi nu există niciun singur specialist. Şi aceasta este cu atât mai surprinzător în comparaţie cu alte domenii înrudite. Săptămâna trecută am fost invitată la Schiller House la o conferinţă dedicată germanilor deportaţi în Uniunea Sovietică. În aceeaşi perioadă în care au fost repatriaţi 60.000 de basarabeni, au fost deportaţi 70.000 de germani, din România în URSS, despre care aproape în fiecare an există evenimente, există zeci de cărţi şi există zeci de autori care scriu despre germani, fără să fie ei înşişi neapărat germani - am colegi cu această specializare care sunt români. Nu înţeleg cum nu s-a găsit un singur specialist care să scrie despre cei 60.000 de repatriaţi, căci despre alte aspecte ale refugiului s-a mai scris, dar aceşti repatriaţi parcă au intrat în pământ. Eu am găsit două studii în domeniu, care însă descriu doar un aspect al repatrierii, nu urmăresc traseul lor. Or, o mărturie clasică arată cam în felul următor: „Eram acasă, era într-o vineri (13 iunie 1941 era o zi de vineri). Mama a copt pâine, iar ei au venit şi au bătut la uşă. După care am urcat în tren, după care am coborât din tren şi apoi am stat zece ani în Kazahstan, apoi ne-am întors sau nu ne-am întors”, adică întreg periplul lor. Or, despre repatriere, despre 60.000 de basarabeni, eu am găsit două documente pe internet, dar numai despre etapa listelor, dar şi aceasta incompletă, căci nu include nici măcar unde s-au urcat în tren şi ce s-a întâmplat cu ei mai departe. Probabil că aceste informaţii pot exista undeva la CNSAS, dar soarta lor mai departe nu o poţi găsi în arhivele româneşti. De ei s-au ocupat Comisia Aliată (Sovietică) de Control în 1945, dar fondul arhivistic al acestei Comisii se află la Moscova. În România găsim doar nişte documente interesante, dar disparate; aşa am găsit eu de pildă, studiind cenzura, nişte documente în care se cerea să dai nu ştiu câte vagoane de lapte şi nu ştiu cât fân, ceea ce mi s-a părut interesant.
În contextul deportărilor în Bărăgan s-a scris foarte mult, şi de pildă chiar aseară am găsit în Raportul Tismăneanu că nu este adevărat că nu a contat etnia. Or, tocmai în cazul macedonenilor şi basarabenilor a contat etnia, şi am găsit documentul scos de la arhivă în care oficialităţile române au pus accentul pe urmărirea basarabenilor; adică ei au fost o categorie mai specială. „Singurii care au fost deportați pe baza apartenenței lor la un grup etnic au fost cei «de origine macedoneană» și cei «originari din Basarabia stabiliți pe teritoriul RPR după 1 iunie 1940»” Nimic despre refugiu sau repatriere (în Raportul Tismăneanu).
Iar despre refugiu, aş vrea aici să îi atrag atenţia autorului, care vorbeşte la un moment dat despre refugiaţi şi „evacuaţi”. Mi se pare că termenul de „evacuat” e un sinonim pentru "„refugiat” și avem, de fapt, trei etape distincte: refugiul, repatrierea şi deportarea.
Şi repatrierea trebuie nuanţată pentru că de fapt nu se poate vorbi de „repatriere” în sens strict/ direct. Eu nu am auzit niciodată în Basarabia de vreun repatriat. Pentru că asta ar fi însemnat pentru cel care a plecat din Basarabia: să se fi întors la un moment dat la pământul lui, la casa lui, or aşa ceva nu s-a întâmplat. Bine, chiar dacă s-ar fi putut întâmpla, poate că nu am fi putut afla în perioada comunistă, dar există o istorie orală, care nu consemnează aşa ceva. Suntem deseori optimişti în privinţa istoriei pe care o putem recupera, dar de această dată eu nu cred că se poate recupera soarta celor 60.000 de repatriaţi din Basarabia. Nu ştiu nici măcar dacă mai avem cum să-i mai găsim, dacă măcar unul dintre aceşti repatriaţi mai trăieşte. Eu nu am găsit mărturii deloc, nici de la urmaşi, ceea ce mi se pare incredibil. Un tren Prietenia Bucureşti - Chişinău (cu 10 vagoane) are patru sute de oameni. Să presupunem că în 1945 s-a folosit un tren de vite şi încăpeau opt sute de oameni; dar 60.000 de oameni cum au putut dispărea fără să lase nicio mărturie în urmă? Şi încă 60.000 de oameni e bine, pentru că trebuiau să fie repatriaţi toţi cei 400.000 de refugiaţi.
De aceea am spus că studiul introductiv al domnului Iamandi este foarte important. Nu am exagerat. Aşa ceva n-a făcut nimeni. Domnul Iamandi a unit toate etapele, pare foarte simplu, dar până la el n-a mai făcut nimeni acest lucru. Mai mult, n-a pornit de la nu ştiu ce caz sau ce tragedie, ci de la cazul bunicul său. Probabil că şi-a dat seama de amploarea acestui fenomen şi de lipsa surselor şi probabil că din acest motiv a apelat la mine - şi nici eu nu l-am putut ajuta. Apropo de acest moment, mi-am dat seama că nu pot, şi am zis că gata, mi-am făcut datoria, şi tocmai atunci am primit invitaţia de la dânsul să scriu Prefaţa. I-am pomenit pe Paul Goma, pe Ioan Lazu şi pe Aureliu Busuioc, iar între timp mi-am adus aminte și de Elena Siupiur, care a scris Siberia dus-întors, 73 de ruble, dar nici dânsa nu s-a referit la repatriere, ci la deportarea unui bunic, încercând să-i reconstituie traseul. Adică pe repatriere propriu-zis nu avem referinţe.
Mai există un aspect. Când am reconstituit traseul unui bucovinean deportat, eu am apelat la tot ce era disponibil, socotind că orice mărturie mă poate ajuta, şi am lucrat și cu mărturiile basarabenilor deportaţi. Moldovenii s-au „trezit” la un moment dat cu un statut clar, oficial, a apărut pe hartă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi ei avut unde să se întoarcă. Dar săracii bucovineni, ei erau români ca atare, n-au fost în viaţa lor nici măcar locuitori de gubernie, erau românii nimănui. Mai apăruse şi legea (stalinistă) că nu se pot lăsa „alogeni” (națiuni „dușmănoase”) în apropiere de graniţa URSS, şi unii nu se puteau întoarce nici măcar în satele lor de baştină (Bucovina românească devenise parte a Ucrainei Sovietice); se duceau pe ascuns, îşi vedeau casa şi plecau de unde veniseră, unii întorcându-se în Siberia sau în Kazahstan. La un moment dat, lor li s-a propus să se stabilească acasă, dar cu condiţia să îşi schimbe cetăţenia din român în moldovean, şi aşa au apărut miile de moldoveni în Bucovina românească de astăzi. Eu am evocat și câteva cazuri eroice, ale unor oameni care au spus că preferă „să moară aici, în Siberia, decât să renunţe la cetăţenia română”.
Mi-ar fi atras atenţia cazul unui bucovinean sau basarabean care ar fi spus că s-a refugiat în România şi că aici ulterior a fost inclus pe o listă de repatriere şi urcat în tren; n-am întâlnit aşa ceva. Ce s-a întâmplat totuşi cu ei? Unde i-au dus? 60.000 este un număr prea mare ca să nu aflăm nimic despre ei şi sper ca poate de la această cercetare să mergem cumva pe calea aceasta şi să dăm de ei.
Studiul introductiv este foarte bine structurat, avem o parte care comentează situaţia bunicului Teodor Caravasile şi documentele propriu-zise din arhivă, şi pe urmă a doua parte, care pe mine m-a impresionat foarte mult şi mi-a dat de gândit, această parte numită Refugiaţi, evacuaţi, repatriaţi, deportaţi. Contează, mi-am dat seama, cine citeşte un document. Dacă un filolog ar citi un dosar precum cel al Teodor Caravasile, ar fi amuzat, aşa cum a spus şi doamna Silvia Colfescu, de exprimările şi de greşelile de tot felul. Un medic psihiatru ar face referiri la starea vorbitorilor care îl menţionează pe „Recile mihai” (sic), sau se referă la starea de „eberitate”, în loc de cea de ebrietate, sau „Subsemnatul Smochină Dragomir” se declară a fi „fiul lui Anghel și Sandu”. În cazul nostru, aceste documente sunt citite de un jurnalist, cu douăzeci şi cinci de ani de experienţă, şi ce vede el în aceste depoziţii ale miliţienilor, securiştilor şi martorilor este ceea ce el numeşte "un fel de jurnalism de sertar". Într-o societate comunistă unde propaganda era omniprezentă, argumentează autorul, securiştii aveau ca sarcină de serviciu să noteze şi să consemneze faptele aşa cum se petreceau, să descrie realitatea așa cum o vedeau, chiar dacă suna foarte „urât”.
Aş remarca la autor şi spiritul analitic, de exemplu atunci când face un tabel cu martorii dintr-o anchetă în care, printre altele, evidenţiază că singurul membru al PMR care apare la dosar este un fost legionar. Prilej pentru autor pentru a prezenta succint contextul în care legionarii au fost admişi temporar şi punctual în PMR. Tot de spirit analitic vorbim şi atunci când autorul interpretează beţia personajului Teodor Caravasile. Bine, am înţeles că acesta se îmbăta şi vorbea vrute şi nevrute, dar domnul Iamandi se întreabă la un moment dat dacă nu cumva acest obicei nu era un pretext pentru reflecții lucide, cu observația că el a continuat „să se îmbete și să critice regimul, a cărui lipsă de scrupule față de basarabeni era evidentă” (p. 34). Aici mi-a plăcut comparaţia aceea cu găina, preluată din publicistica lui George Călinescu, care spunea că „cine nu poate tăia o găină treaz, nu o poate tăia nici beat”. Şi apropo de stilul autorului, mai citez o frază, cred, reprezentativă pentru ironia acestuia: „Impresia de ansamblu este că sătenii par să realizeze ceea ce li se cere din partea noului regim, dar nu debordează de entuziasm atunci când au ocazia să colaboreze.” (p. 31)
Ionuţ Iamandi remarcă faptul că, la capitolul istoriografic al refugiaţilor, repatriaţilor şi deportaţilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, „drama miilor sau sute de mii de familii este insuficient abordată în actuala istoriografie” (p. 40). Impresia mea este că după 1990, refugiaţii au dorit să îi cunoască pe basarabenii care veneau pe podurile de flori, dar întâlnirea a fost o dezamăgire. Basarabenii nu s-au dovedit acei români minunaţi în iie naţională, care coborau direct de la Marea Unire dansând hora unirii, ci erau basarabeni care au trăit patruzeci de ani în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, care vorbeau uneori între ei ruseşte şi care atunci când auzeau de Basarabia pronunţată aşa, cu mult suflet şi mult patos, nu păreau a înţelege despre ce este vorba. Şi atunci s-a produs aşa o îndepărtare care n-a fost totuşi foarte productivă, şi mă bucur că până la urmă această poveste a basarabenilor a meritat atenţia unui urmaş de refugiat cum este domnul Iamandi, care a insistat să mă ocup şi eu de acest subiect, să citesc despre el şi să meditez asupra lui.
Autorul spune despre personajul Caravasile că se află într-un exil. Şi această situaţie mi-a evocat experienţa mea profesională din România, atunci când am vrut să mă angajez la un institut de cercetare care nu avea nicio secţie pe profilul specializării mele doctorale, şi anume romanul interbelic. Şi atunci s-a găsit soluţia şi mi s-a spus: „Dar noi avem o secţie de exil, iar tu vii din Basarabia!” Eu nu sunt de acord cu această perspectivă, nu cred că basarabenii care au venit în România au venit în exil. Dar nici nu pot să nu îi dau dreptate domnului Iamandi în două puncte esenţiale. Căci, ce înseamnă exil? O plecare din motive politice. Or, atunci au plecat din România mii şi zeci de mii de oameni din motive politice, pe care altfel i-ar fi aşteptat puşcăria sau chiar moartea. La fel, pe cei mai mulţi dintre basarabenii care au preferat să se refugieze, i-ar fi aşteptat Siberia sau execuţia dacă ar fi rămas. Deci ei au avut acest motiv politic de a pleca.
În al doilea rând, Teodor Caravasile îşi dorea să se întoarcă la casa lui, la locul său natal, ceea ce n-a putut face până în anii 1970. Şi atunci, plecarea aceasta din motive politice şi faptul că nu se putea întoarce la casa lui, reprezintă un exil. Dar domnul Iamandi este foarte atent şi revine asupra ideii, atunci când afirmă că Teodor Caravasile nu se simţea străin aici, în România. Problema aceasta, a adaptării în România a basarabenilor refugiaţi, este tratată în romanul Veneticii al lui Ioan Lazu. Exilul unui român la Paris, de pildă, diferă de cel al unui ţăran refugiat ca Teodor Caravasile. Un țăran îşi lasă totul: porcul, casa, grădina, neamurile, hectarele de pământ şi ajunge şi la mila statului român care îi dă cele necesare supravieţuirii, însă peste un an vine comunismul de care ai fugit peste acest stat şi devii un "element nesigur" şi te temi că vei fi ridicat şi deportat peste noapte. Am rămas uimită de mărturiile deportaţilor basarabeni din Bărăgan, care, în vreme ce alţii se plângeau de locul unde au ajuns, ei spuneau fericiţi că „da, ne-au deportat, dar suntem în România, nu în Siberia!” Doar ei aveau perspectiva asta şi aveau o frică enormă de Siberia.
Deşi au fost iniţial ajutaţi de statul român, refugiul fiind bine organizat, basarabenii au fost la un moment dat ceruţi de către Stalin, pentru că ei ar fi fost cetăţeni sovietici. Până la urmă, Petru Groza a spus că el nu polemizează cu Constituţia sovietică, el spune în carte despre Constituţia sovietică că este „singurul text ce poate defini cetăţenia sovietică”. Şi tot Groza spune la pagina 55 că vor fi deportaţi „cei pe care noi vom considera că vor să se repatrieze”, o atitudine de un cinism extraordinar. După cum şi statutul vizat de Groza pentru cei pe care îi numea „basarabeni utili” are o bună notă de cinism - ceea ce îi inspiră autorului comparaţia cu „evreii necesari” din Germania nazistă. Aici aş completa cu o observaţia pe care am făcut-o după descoperirea unui document prin care s-ar putea ilustra tentativa autorităţilor române de a tergiversa repatrierea basarabenilor. Nu este cazul lui Groza, dar alte autorităţi au avut această strategie, şi aş menţiona cazul lui Alexandru Danielopol, care a negociat cu un anume Borisov, de la Comisia Aliată (Sovietică) de Control. Acest Borisov a venit, s-a aşezat la masă şi a scos pistolul din teacă şi l-a pus lângă el. La care şi Alexandru Danielopol, un tânăr avocat de 28 de ani, scoate şi el la fel de tacticos un stilou şi şi-l pune alături, rostind: „Fiecare cu arma lui”.
În privinţa surselor, probabil că efortul domnului Iamandi a fost foarte mare. Cum am spus, eu nu am descoperit un cercetător care să spună că iată, „eu sunt specialist în refugiul şi deportarea românilor din Basarabia şi Bucovina”. Aşa se face că atunci când autorul a încercat să se refere la soarta basarabenilor repatriaţi, a apelat la cartea lui Sablin, Călătoria prin Eldorado. Nikolai Vasilievici Sablin nu era român, venise în România ca rus alb, refugiat din calea revoluţiei bolşevice. Ca surse găsite de domnul Iamandi sunt Stenogramele ședințelor consiliului de miniștri, editate de Marcel-Dumitru Ciucă (vol. 1 , 2011), cartea lui Ioan Scurtu şi Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939 - 1947, apărută în 1994, adică lucrări generale, ci nu studii aplicate. Aş completa aceste resurse cu lucrarea Repatrierea În U.R.S.S. A Cetăţenilor Originari Din Basarabia Şi Bucovina De Nord Refugiaţi Pe Teritoriul Judeţului Vaslui 1944 – 19451, de Paul Zahariuc, publicată în Acta Moldaviae Meridionalis, XXVIII-XXIX, 2007-2008. Am mai găsit un autor, care sigur îşi are locul în contextul de faţă, şi anume pe Dumitru Şandru, Mişcări ale populaţiei în România, 1940 - 1948 (2003), care se referă la mai multe etnii - evrei, romi, germani, la toate populaţiile care au mutate sau deportate în această perioadă. La Dumitru Şandru am găsit un fragment dintr-o conferință despre excesul de zel făcut de românii care trebuiau să-i denunţe pe basarabenii aflaţi în localităţile lor:
„De teamă de a nu intra în conflict cu autorităţile ruseşti, unele organe româneşti de ordine publică au dovedit exces de zel în executarea operaţiei de repatriere. Astfel, ca urmare a intervenţiilor reprezentanţilor locali ai Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, în cursul lunii martie 1945, Chestura de poliţie Galaţi a predat 25 persoane venite din Basarabia, din care comisia rusă a respins trei, pe motiv că plecaseră în România înainte de 22 iunie 1941. Serviciul Administrativ pentru Armistiţiu, de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, aducea la cunoştinţa prefecturilor şi Inspectoratelor Generale Administrative, la 17 iulie 1945, că i se comunicase, prin adresa nr. 21085, din 9 iulie, de către Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, că persoane ce fuseseră greşit considerate cetăţeni sovietici şi trimise în Uniunea Sovietică au fost înapoiate în ţară, întrucât, în urma verificării situaţiei lor, au fost calificate cetăţeni români Aşa, de pildă, au fost returnaţi din U.R.S.S. Nicolai Mironescu, născut în comuna Negreşti, judeţul Neamţ, şi soţia lui, Ecaterina Mironescu, născută în comuna Bobeşti, judeţul Cernăuţi . Or, prin contractarea căsătoriei, Ecaterina obţinuse de drept cetăţenia română.”
Este foarte dificil ca acum să mai putem strânge mărturii despre perioada repatrierii şi deportării, martorii direcţi s-au stins, cum este cazul cu cei din studiul meu despre bucovineni. Dar eu încă sper şi mă gândesc că poate ar mai fi o posibilitate, o şansă de a găsi mărturii, chiar şi la urmaşi, de exemplu la comunităţile de români din Kazahstan, unde a activat domnul ambasador Vasile Soare...
February 21, 2022
Invitaţie la lansarea cărţii „De comunişti am fugit, peste comunişti am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia”
Muzeul Național al Țăranului Român vă aşteaptă joi, 24 februarie 2022, între orele 18.00 şi 20.00, la Sala Media, unde va avea loc lansarea cărții „De comunişti am fugit, peste comunişti am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia”, de Ionuț Iamandi, cu o prefață de Liliana Corobca, Editura Vremea, Bucureşti, 2022, 148 de pagini cu ilustrații şi documente transcrise din arhiva CNSAS.Cartea „De comunişti am fugit, peste comunişti am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” prezintă cazul unui țăran care în 1944 se refugiază din calea Armatei Roşii şi ajunge să se stabilească împreună cu familia în Bărăgan. Aici constată că n-a scăpat de ceea ce a vrut să se ferească - de unde şi numele cărții - şi că e nevoit să trăiască tot în cadrul unui regim comunist pe care îl experimentase deja în 1940 - 1941, cât Basarabia a fost încorporată Uniunii Sovietice. În satul său din Bărăgan, Teodor Caravasile - căci aşa îl cheamă pe eroul basarabean al cărții - intră în conflict cu Miliția şi Securitatea, care îl urmăresc pentru atitudine duşmănoasă față de orânduire şi de organele de partid şi de stat. Conflictul rezultat este dramatic în esență, dar şi comic pe alocuri, ilustrând rezistența simplă țărănească în fața obtuzității oficiale. Pe lângă povestea lui Teodor Caravasile, bazată pe dosarul său de urmărit de la CNSAS şi pe datele, informațiile şi fotografiile obținute de la familie, el fiind bunicul autorului, cartea mai cuprinde şi un studiu despre refugiații basarabeni şi bucovineni din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bejenia acestora până în Oltenia şi Banat nu a însemnat sfârşitul strămutărilor. Mulți dintre ei au fost vânați direct de către sovietici după 1945 pentru a fi deportați în Siberia sau Kazahstan, iar alții au fost mutați cu forța în timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, în câmp deschis, în Bărăgan, unde au fost abandonați şi unde la început au trăit în bordeie şi au primit apă cu cisterna.
„Editura Vremea a publicat de curând un mic volum despre urmărirea de către Securitate a unui basarabean refugiat în România în 1944 şi care critica regimul lui Dej, aşteptându-i pe americani ‘împreună cu regele Mihai’. Autorul reconstituirii modului în care a fost supravegheat, turnat, anchetat şi arestat Teodor Caravasile este jurnalistul Ionuț Iamandi. E povestea unui om simplu, care n-a fost un erou, dar a avut curajul să spună în gura mare, într-un mic sat din Bărăgan, ce credea despre ‘hoții de comunişti’”. (Cristian Preda)
„În primul rând, demersul lui Ionuț Iamandi este unul inedit. Nici ficțiune, nici memorialistică, ci documente din arhiva fostei Securități. Autorul analizează fenomenul refugiaților, pornind de la un dosar de urmărire făcut de Securitate, descoperit la CNSAS. Volumul "De comunişti am fugit, peste comunişti am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia" este şi un omagiu al urmaşilor de azi față de suferința predecesorilor noştri, este o pagină importantă de recuperare a istoriei Basarabiei. Iar în bibliografia domeniului, care sperăm că va fi mai bogată cu timpul, volumul lui Ionuț Iamandi va fi un reper incontestabil.” (Liliana Corobca)
Sursa: https://muzeultaranuluiroman.ro/show-...
December 20, 2021
„Șahiștii”: Recenzie de Hadrian Halil Secară în cotidianul 'Viața Liberă'
Așadar, o carte-obiect (de artă), o carte de dragoste, în primul rând: desigur, întâi pentru șah, dar ghicești și alte povești de iubire: de pildă, în "Marele maestru pe facebook", povestire dedicată marelui maestru Florin Gheorghiu (avem de-a face cu un poem: "Dintr-o fotografie înrămată de pe un perete lăsat gol în rest îi zâmbește doamna lui, plecată de ceva timp în călătoria pe care numai singur o faci și din care nu te mai întorci. De acolo, din tablou, ea îi spune încă o dată secretul de care el nu se mai satură. Și zâmbește și el. Cine poate să știe câte turnee a câștigat numai pentru că ea i-a fost alături? De câte ori i-a împărtășit realizarea estetică a unei partide, iar ea se entuziasma numai la bucuria lui, pentru că de fapt nici nu știa cum se ia en passant, dar asta nu îi afecta deloc încântarea?", p.105), sau dragoste și nostalgie pentru ceea ce înseamnă CLUB de șah ("șahul e de fapt o stare interioară pe care uneori câte un club reușește să o sculpteze."), mai exact un club din Galați, unde s-a format ca jucător, de Galați fiind vorba în câteva povestiri, precum în "Nea Nelu Gorgan merge la cumpărături" sau "Vernisaj", ultimul text din carte.
De la Galați veți fi purtați în întreaga lume, veți călători în timp (nu la propriu-literar, deoarece nu se trece la S.F., cel mult doar la fantastic! Dar sunt texte… istorice la propriu, inspirate din evenimente reale, precum execuția Mariei Stuart și veți fi martori la posibil ultima partidă de șah a rivalei lui Elisabeth I), la New York, via Nebraska, în Rusia țaristă (în "Automatul de șah al țarului"), Europa Occidentală imediat după 1989, cabinetul prim-ministrului României, înaintea vizitei omologului nipon, în Viena interbelică, unde asistăm la (iarăși) posibila întâlnire dintre Stalin și Hitler (care, evident, vor juca șah), Norvegia, Praga, Londra, Orient (între Egipt și Buhara), Hotel "La Flanerie" din Toulouse, unde "îl găsim" pe Boris Afanasevici Balkin, campion mondial la şah, în 1937 (de fapt Alehin, care spunea: "Sunt cetățean liber al lumii șahului."), în Japonia (unde este pastișată elegant o întâlnire-judecată din "Tăcere" de Shūsaku Endō), dându-se o frumoasă definiție jocului:
"- Dar ce e șahul, Takekaze, de nu poți renunța la el? E duh? E zeu? E împărat?
- E ca aerul, stăpâne, nu mă pot lepăda de el fără să mor.
- Asta vom mai vedea! Musashimaru făcu un semn samuraiului din dreapta.
- Pentru ultima oară: te lepezi?, îl mai întrebă acesta pe Takekaze, care tăcu, lăsându-și capul să îi cadă-n piept. La semnalul lui Musashimaru, samuraii se repeziseră asupra lui Takekaze și îl țintuiră deasupra mesei.
- Takekaze, tună Musashimaru, știi că pedeapsa pentru practicarea șahului e moartea. Dar tu vei trăi, însă nu oricum. Vei trăi ca să vezi că poți trăi și fără șah!"
Literar, Ionuț Iamandi se dovedește o frumoasă surpriză. Este un bun constructor al suspansului, mânuitor al instrumentelor și speculațiilor istorice și filosofice, jonglând utopic și distopic, ba și ucronic, experimentând dezinvolt, introducând elemente ale non-ficțiunii (un interviu, par exemple)...
Recenzia completă: Șah mat la literatură. O carte-obiect (de artă), Vița Liberă, Suplimentul de cultură din 26 noiembrie 2021 https://www.viata-libera.ro/vlg-cultu...
De la Galați veți fi purtați în întreaga lume, veți călători în timp (nu la propriu-literar, deoarece nu se trece la S.F., cel mult doar la fantastic! Dar sunt texte… istorice la propriu, inspirate din evenimente reale, precum execuția Mariei Stuart și veți fi martori la posibil ultima partidă de șah a rivalei lui Elisabeth I), la New York, via Nebraska, în Rusia țaristă (în "Automatul de șah al țarului"), Europa Occidentală imediat după 1989, cabinetul prim-ministrului României, înaintea vizitei omologului nipon, în Viena interbelică, unde asistăm la (iarăși) posibila întâlnire dintre Stalin și Hitler (care, evident, vor juca șah), Norvegia, Praga, Londra, Orient (între Egipt și Buhara), Hotel "La Flanerie" din Toulouse, unde "îl găsim" pe Boris Afanasevici Balkin, campion mondial la şah, în 1937 (de fapt Alehin, care spunea: "Sunt cetățean liber al lumii șahului."), în Japonia (unde este pastișată elegant o întâlnire-judecată din "Tăcere" de Shūsaku Endō), dându-se o frumoasă definiție jocului:
"- Dar ce e șahul, Takekaze, de nu poți renunța la el? E duh? E zeu? E împărat?
- E ca aerul, stăpâne, nu mă pot lepăda de el fără să mor.
- Asta vom mai vedea! Musashimaru făcu un semn samuraiului din dreapta.
- Pentru ultima oară: te lepezi?, îl mai întrebă acesta pe Takekaze, care tăcu, lăsându-și capul să îi cadă-n piept. La semnalul lui Musashimaru, samuraii se repeziseră asupra lui Takekaze și îl țintuiră deasupra mesei.
- Takekaze, tună Musashimaru, știi că pedeapsa pentru practicarea șahului e moartea. Dar tu vei trăi, însă nu oricum. Vei trăi ca să vezi că poți trăi și fără șah!"
Literar, Ionuț Iamandi se dovedește o frumoasă surpriză. Este un bun constructor al suspansului, mânuitor al instrumentelor și speculațiilor istorice și filosofice, jonglând utopic și distopic, ba și ucronic, experimentând dezinvolt, introducând elemente ale non-ficțiunii (un interviu, par exemple)...
Recenzia completă: Șah mat la literatură. O carte-obiect (de artă), Vița Liberă, Suplimentul de cultură din 26 noiembrie 2021 https://www.viata-libera.ro/vlg-cultu...
October 9, 2021
„Șahiștii”: Recenzie de Ion Bogdan Lefter
Pentru un „prozator al șahului”
Suntem într-o situație în care este foarte ispititor să căutăm conexiuni, asemănări, omologii între șah și literatură, între piesele de pe tabla de șah și cuvinte, între permutaționismul jocului de șah și ceea ce se întâmplă cu limbajul. La urma urmei, nu cred că descopăr nicio Americă – poate doar o roată – dacă spun că jocul de șah e în definitiv un limbaj în sensul generic al cuvântului. E vorba de același tip de raportare la un set de reguli de structurare – a celor treizeci și două de piese, în cazul șahului, și a câtorva zeci de mii de cuvinte câte există de pildă în lexicul limbilor europene, în cazul limbajului. Sau, mergând și mai departe, putem da exemplul jocului de bridge, pe care l-am practicat în tinerețe, un alt sistem de tip semiotic, unde iarăși intervin reguli specifice de asamblare și de permutare ca și în șah sau limbaj. E foarte tentant așadar să faci asemenea apropieri când avem în față o carte intitulată „Șahiștii” și de aceea nu voi încerca să le evit, deși există și alte linii de interpretare care pot fi invocate. Una dintre ele este cea legată de profesia de bază a autorului, și anume jurnalismul. Sigur, domnul Iamandi nu a făcut un secret din faptul că a jucat șah în tinerețe, până la studenție. Acesta este unul dintre rezervoarele sale de inspirație. Dar din perspectiva celuilalt rezervor, al scrisului, trebuie spus că el a început cu jurnalismul. Și aici nu introduc niciun fel de judecată de valoare: sunt jurnaliști care își fac meseria, la radio, la televiziune, sau în reviste și la ziare – și atât, nu sar pragul în zona cărții tipărite. Sunt profesioniști onorabili și valoroși și aceștia, fără discuție. Dar sunt și jurnaliști care din pasiune, talent, ambiție sau dintr-o combinație a acestora ajung să publice în volum, de la simplele antologii de reportaje proprii, să spunem, până la cărți de literatură. Iar Ionuț Iamandi este, între jurnaliștii români, unul dintre aceștia din urmă, un autor care, din 2019 încoace, când i-a apărut „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio”, publică, iată, „la foc automat” cum se spune, câte o carte pe an.
Un cârlig șahistic
Subiectele prozelor din cartea „Șahiștii” sunt inspirate din șah, dar ele sunt, desigur, mai diverse. Sunt „bucăți” de viață, sunt „felii de viață”, cum a spus cândva Emile Zola, care dețin în plus un fel de cârlig șahistic, pentru că de la început, sau pe parcurs, în fiecare dintre ele, apare și o legătură cu șahul. Domnul Iamandi are deci o dominantă tematică în culegerea sa de povestiri. Dar el a avut și ideea interesantă, simpatică, de a ordona sumarul după piesele de șah. Puteau fi în carte douăzeci de proze, treizeci, patruzeci, dar a avut el grijă, le-a potrivit, le-a calculat și a adunat fix treizeci și două, așa încât în loc de „Cuprins” sau „Sumar”, cum vedem în (aproape) toate cărțile, el a trecut în carte: „Piesele de joc”. Mai mult, în lista de titluri de povestiri, fiecare titlu e precedat de simbolul unei piese din setul de șah, rege, regină, turnuri, nebuni, cai și pioni, pe două pagini, pe pagina stângă fiind simbolurile pieselor albe și pe cea dreaptă, în oglindă, fiind cele ale pieselor negre. N-am reușit să identific în carte – probabil că nici nu există – un „plan general șahistic”, așa încât să putem spune că de pildă cutare povestire are ca simbol un cal negru pentru că în text se află ceva anume în acest sens. Acest tip de sumar mi-a evocat alte câteva soluții omoloage. Există un roman excelent al lui Mircea Nedelciu, intitulat „Zmeura de câmpie”; unele manuale de liceu includ fragmente din acest roman. În acest roman, sumarul e ordonat după literele alfabetului; sunt atâtea capitole câte litere sunt în alfabet, de la A la Z. De curând am început să citesc „Coma hindusă”, noul roman al lui Mircea Daneliuc, un regizor faimos, dar și un mare scriitor, cu o operă bogată și excepțională, publicând cel puțin o carte pe an de câțiva ani încoace. Cartea lui Mircea Daneliuc este despre pandemie și e o descriere a delirului unui bolnav de covid; capitolele cărții sunt intitulate cu intervale orare, și alături sunt trecute scurte notații ale situației clinice de moment a bolnavului. Mai este și „Femeia în roșu”, vestitul roman din 1990 al lui Mircea Daneliuc, scris împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, roman inspirat dintr-un caz real. În această carte, capitolele sunt intitulate cu termeni din medicina legală, de genul „Rigor mortis”, în funcție de cum avansează narațiunea în explorarea cazului. Sunt exemple de cărți care, cel puțin în cazul sumarului, ies din banalitatea înșiruirii unor titluri de capitole, sau, dacă e vorba de proză scurtă, de povestiri. Ne mai putem gândi și la „Șotronul” lui Julio Cortazar care este un roman construit intenționat ca un sistem semiotic bazat tot pe un tip de joc permutațional. Cortazar a încercat să folosească regulile șotronului ca reguli de construcție ficțională și ca reguli de manipulare a limbajului. Ceea ce în sine este un fapt foarte interesant, care ne duce spre experimentul de tip James Joyce și alte experimente cunoscute de tip permutațional. Am mai putea compara această organizare cu cea din „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, un roman alegoric cu personaje cu ascendență în bestiarul medieval, în care la sfârșit găsești un glosar cu decriptarea aparițiilor din carte.
O manieră „aproape americănească”
Nu trebuie să ducem însă acest drum până la capăt, căci Ionuț Iamandi nu este un autor manierist sau de tip ermetic, care să își fi dorit să încifreze în carte cine știe ce mesaje. Prozele lui sunt unitare stilistic, deși autorul nu pare să își fi propus să își construiască o modalitate anume de exprimare literară. El a construit deocamdată o carte, nu un stil. El a dezvoltat o manieră aproape americănească pe alocuri, de dezvoltare a unui mic subiect, sau a unui personaj interesant, și la care la un moment dat constați că are o legătură cu șahul. E aici și un cosmopolitism de spații și de personaje; cele mai multe dintre acțiuni nu se petrec în România, sunt proiectate în America, în Rusia, în Polonia și în multe alte locuri. Există în cartea „Șahiștii” în același timp și o diversitate culturală, care e dată de un alt specific al cărții: dedicațiile. Cu excepția unei singure proze, toate povestirile se încheie cu câte o dedicație. Unele dintre ele sunt pentru șahiști cunoscuți – Florin Gheorghiu, Bobby Fischer, Alexandr Alehin sau alții – altele pentru jucători mai puțin celebri, români sau nu, sau pentru categorii generice, antrenori, de pildă, sau pentru iubitorii de șah în general, „șahiștilor de parc”, sau „de Cișmigiu”, cum le spunem noi, bucureștenii. Sunt dedicații pentru șahul ca univers, de la marii performeri la modeștii amatori care gustă simpla plăcere a jocului. În carte este vizibil, deși mascat ușor de o anumită discreție, și firul autobiografic. Una dintre proze – apropo de dimensiunea jurnalistică – este scrisă sub formă de interviu. Intervievatul este un personaj care probabil are o oarecare corespondență cu cel menționat în dedicația de la sfârșit, însă pe ziaristul care ia interviul îl cheamă Ion Creion. Numele are și o notă autoironică atunci când prenumele autorului provine tot de la Ion, iar profesia aceluiași autor este jurnalismul.
Un cadou din partea universului rural
Mai este în carte o povestire, scrisă la persoana întâi, în care pe personajul principal îl cheamă Ion, iar pe cel secundar – însoțitor, Ionel, unchiul Ionel. E aici o corespondență de planuri, un transfer de identitate între cei doi Ion care iarăși trimite la un alter-ego al autorului. Unchiul de la țară îl învață șah pe ăsta micu’, venit în vacanță la bunici. Și Ion începe să prindă jocul – nu chiar ca Sam, un alt personaj dintr-o altă povestire, care dă simultane cu jucători de club – dar într-un ritm destul de alert. Ajunge să îl bată pe unchi, crește și ca joc, și ca vârstă, devine adolescent, vine mai rar în vacanțe la țară. De unde unchiul îl bătea mereu la început, iar după niște anii își împărțeau victoriile, acum adolescentul îl bate tot timpul pe unchi, proza încheindu-se cu o scenă foarte frumoasă. Băiatul joacă o ultimă partidă cu unchiul, dar de această dată „orb”, adică fără să se uite la tablă. Unchiului nu-i vine să creadă, se uită pe tablă, la mutările dictate de Ion, mută și el, iar se minunează, și până la urmă e înfrânt categoric. „Șah orb”, să joci șah fără să vezi tabla, e o expresie, dar o expresie care include un cuvânt care exprimă un handicap. Bătut la șah într-o situație în care adversarul își asumă un handicap, după ce la începuturile confruntărilor lor, unchiul era acela care își asuma un handicap și juca cu ăla micu’ fără un cal sau o tură, unchiul ajunge – fără nicio legătură cu șahul – să facă o pareză. Adică intră personal și fizic în capcana efectelor unui handicap. Aici se termină povestea acestei foarte frumoase și impresionante relații dintre un adult de undeva de la țară și un băiețandru venit de la oraș. Unchiul îl presupusese mai deștept decât pe puii de țărani de pe-acolo – se și spune în text că acesta probabil s-a gândit că între oraș, o anumită aplecare intelectuală și șah trebuie să existe o legătură – și de aceea a vrut să joace tocmai cu el. Universul rural i-a făcut cadou ceva extraordinar reprezentantului universului urban, îl învață ceva important, greu – la propriu, dar greu și în sensul că presupune mult efort de cunoaștere și concentrare – și când nu mai are ce să îi ofere, viața se termină; unchiul nu moare de pareză imediat, dar va muri la puțină vreme după îmbolnăvire. E foarte frumos construit acest episod, o fi fost sau nu așa, dar el pare autobiografic.
„Mi-l imaginez pe autor continuând în această direcție”
Se poate așadar spune că prin „Șahiștii”, Ionuț Iamandi pășește ferm pe terenul prozei, al literaturii, al ficțiunii. Desigur, cartea sa precedentă, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” (Eikon, 2020), a făcut un pas în această direcție, a dat o indicație, dar confirmarea a venit cu „Șahiștii”. Mi-l imaginez pe autor continuând în această direcție, scriind alte proze, scurte, lungi, după cum va fi să fie, chiar dacă debutul lui e unul întârziat. Sunt autori – și aici îmi vine în minte exemplul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care la senectute a scris o singură carte, „Ghepardul”, însă una definitivă, perfectă – care pornesc mai târziu. Poate că acesta va fi cazul și pentru o posibilă carieră literară a lui Ionuț Iamandi. Mi-l închipui eventual scriind mai departe încă un volum în care continuă să încerce formule de mixaj între textul literar și șah. Ar fi interesant de văzut un prozator al șahului. Deocamdată, cu o singură carte se poate spune aceasta, dar dacă vor fi mai multe, s-ar putea ca lucrurile să fie și mai interesante. În orice caz, am citit cu mare plăcere „Șahiștii”, am văzut că și cei apropiați autorului care au parcurs-o au spus și ei același lucru, iar celor ce încă n-au citit-o, le-o recomand cu căldură: merită!
____________________
Recenzie publicată în revista „Pallas Athena”. Sursa: https://pallasathena.ro/pentru-un-pro...
Șahiștii. Povestiri
Suntem într-o situație în care este foarte ispititor să căutăm conexiuni, asemănări, omologii între șah și literatură, între piesele de pe tabla de șah și cuvinte, între permutaționismul jocului de șah și ceea ce se întâmplă cu limbajul. La urma urmei, nu cred că descopăr nicio Americă – poate doar o roată – dacă spun că jocul de șah e în definitiv un limbaj în sensul generic al cuvântului. E vorba de același tip de raportare la un set de reguli de structurare – a celor treizeci și două de piese, în cazul șahului, și a câtorva zeci de mii de cuvinte câte există de pildă în lexicul limbilor europene, în cazul limbajului. Sau, mergând și mai departe, putem da exemplul jocului de bridge, pe care l-am practicat în tinerețe, un alt sistem de tip semiotic, unde iarăși intervin reguli specifice de asamblare și de permutare ca și în șah sau limbaj. E foarte tentant așadar să faci asemenea apropieri când avem în față o carte intitulată „Șahiștii” și de aceea nu voi încerca să le evit, deși există și alte linii de interpretare care pot fi invocate. Una dintre ele este cea legată de profesia de bază a autorului, și anume jurnalismul. Sigur, domnul Iamandi nu a făcut un secret din faptul că a jucat șah în tinerețe, până la studenție. Acesta este unul dintre rezervoarele sale de inspirație. Dar din perspectiva celuilalt rezervor, al scrisului, trebuie spus că el a început cu jurnalismul. Și aici nu introduc niciun fel de judecată de valoare: sunt jurnaliști care își fac meseria, la radio, la televiziune, sau în reviste și la ziare – și atât, nu sar pragul în zona cărții tipărite. Sunt profesioniști onorabili și valoroși și aceștia, fără discuție. Dar sunt și jurnaliști care din pasiune, talent, ambiție sau dintr-o combinație a acestora ajung să publice în volum, de la simplele antologii de reportaje proprii, să spunem, până la cărți de literatură. Iar Ionuț Iamandi este, între jurnaliștii români, unul dintre aceștia din urmă, un autor care, din 2019 încoace, când i-a apărut „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio”, publică, iată, „la foc automat” cum se spune, câte o carte pe an.
Un cârlig șahistic
Subiectele prozelor din cartea „Șahiștii” sunt inspirate din șah, dar ele sunt, desigur, mai diverse. Sunt „bucăți” de viață, sunt „felii de viață”, cum a spus cândva Emile Zola, care dețin în plus un fel de cârlig șahistic, pentru că de la început, sau pe parcurs, în fiecare dintre ele, apare și o legătură cu șahul. Domnul Iamandi are deci o dominantă tematică în culegerea sa de povestiri. Dar el a avut și ideea interesantă, simpatică, de a ordona sumarul după piesele de șah. Puteau fi în carte douăzeci de proze, treizeci, patruzeci, dar a avut el grijă, le-a potrivit, le-a calculat și a adunat fix treizeci și două, așa încât în loc de „Cuprins” sau „Sumar”, cum vedem în (aproape) toate cărțile, el a trecut în carte: „Piesele de joc”. Mai mult, în lista de titluri de povestiri, fiecare titlu e precedat de simbolul unei piese din setul de șah, rege, regină, turnuri, nebuni, cai și pioni, pe două pagini, pe pagina stângă fiind simbolurile pieselor albe și pe cea dreaptă, în oglindă, fiind cele ale pieselor negre. N-am reușit să identific în carte – probabil că nici nu există – un „plan general șahistic”, așa încât să putem spune că de pildă cutare povestire are ca simbol un cal negru pentru că în text se află ceva anume în acest sens. Acest tip de sumar mi-a evocat alte câteva soluții omoloage. Există un roman excelent al lui Mircea Nedelciu, intitulat „Zmeura de câmpie”; unele manuale de liceu includ fragmente din acest roman. În acest roman, sumarul e ordonat după literele alfabetului; sunt atâtea capitole câte litere sunt în alfabet, de la A la Z. De curând am început să citesc „Coma hindusă”, noul roman al lui Mircea Daneliuc, un regizor faimos, dar și un mare scriitor, cu o operă bogată și excepțională, publicând cel puțin o carte pe an de câțiva ani încoace. Cartea lui Mircea Daneliuc este despre pandemie și e o descriere a delirului unui bolnav de covid; capitolele cărții sunt intitulate cu intervale orare, și alături sunt trecute scurte notații ale situației clinice de moment a bolnavului. Mai este și „Femeia în roșu”, vestitul roman din 1990 al lui Mircea Daneliuc, scris împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, roman inspirat dintr-un caz real. În această carte, capitolele sunt intitulate cu termeni din medicina legală, de genul „Rigor mortis”, în funcție de cum avansează narațiunea în explorarea cazului. Sunt exemple de cărți care, cel puțin în cazul sumarului, ies din banalitatea înșiruirii unor titluri de capitole, sau, dacă e vorba de proză scurtă, de povestiri. Ne mai putem gândi și la „Șotronul” lui Julio Cortazar care este un roman construit intenționat ca un sistem semiotic bazat tot pe un tip de joc permutațional. Cortazar a încercat să folosească regulile șotronului ca reguli de construcție ficțională și ca reguli de manipulare a limbajului. Ceea ce în sine este un fapt foarte interesant, care ne duce spre experimentul de tip James Joyce și alte experimente cunoscute de tip permutațional. Am mai putea compara această organizare cu cea din „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, un roman alegoric cu personaje cu ascendență în bestiarul medieval, în care la sfârșit găsești un glosar cu decriptarea aparițiilor din carte.
O manieră „aproape americănească”
Nu trebuie să ducem însă acest drum până la capăt, căci Ionuț Iamandi nu este un autor manierist sau de tip ermetic, care să își fi dorit să încifreze în carte cine știe ce mesaje. Prozele lui sunt unitare stilistic, deși autorul nu pare să își fi propus să își construiască o modalitate anume de exprimare literară. El a construit deocamdată o carte, nu un stil. El a dezvoltat o manieră aproape americănească pe alocuri, de dezvoltare a unui mic subiect, sau a unui personaj interesant, și la care la un moment dat constați că are o legătură cu șahul. E aici și un cosmopolitism de spații și de personaje; cele mai multe dintre acțiuni nu se petrec în România, sunt proiectate în America, în Rusia, în Polonia și în multe alte locuri. Există în cartea „Șahiștii” în același timp și o diversitate culturală, care e dată de un alt specific al cărții: dedicațiile. Cu excepția unei singure proze, toate povestirile se încheie cu câte o dedicație. Unele dintre ele sunt pentru șahiști cunoscuți – Florin Gheorghiu, Bobby Fischer, Alexandr Alehin sau alții – altele pentru jucători mai puțin celebri, români sau nu, sau pentru categorii generice, antrenori, de pildă, sau pentru iubitorii de șah în general, „șahiștilor de parc”, sau „de Cișmigiu”, cum le spunem noi, bucureștenii. Sunt dedicații pentru șahul ca univers, de la marii performeri la modeștii amatori care gustă simpla plăcere a jocului. În carte este vizibil, deși mascat ușor de o anumită discreție, și firul autobiografic. Una dintre proze – apropo de dimensiunea jurnalistică – este scrisă sub formă de interviu. Intervievatul este un personaj care probabil are o oarecare corespondență cu cel menționat în dedicația de la sfârșit, însă pe ziaristul care ia interviul îl cheamă Ion Creion. Numele are și o notă autoironică atunci când prenumele autorului provine tot de la Ion, iar profesia aceluiași autor este jurnalismul.
Un cadou din partea universului rural
Mai este în carte o povestire, scrisă la persoana întâi, în care pe personajul principal îl cheamă Ion, iar pe cel secundar – însoțitor, Ionel, unchiul Ionel. E aici o corespondență de planuri, un transfer de identitate între cei doi Ion care iarăși trimite la un alter-ego al autorului. Unchiul de la țară îl învață șah pe ăsta micu’, venit în vacanță la bunici. Și Ion începe să prindă jocul – nu chiar ca Sam, un alt personaj dintr-o altă povestire, care dă simultane cu jucători de club – dar într-un ritm destul de alert. Ajunge să îl bată pe unchi, crește și ca joc, și ca vârstă, devine adolescent, vine mai rar în vacanțe la țară. De unde unchiul îl bătea mereu la început, iar după niște anii își împărțeau victoriile, acum adolescentul îl bate tot timpul pe unchi, proza încheindu-se cu o scenă foarte frumoasă. Băiatul joacă o ultimă partidă cu unchiul, dar de această dată „orb”, adică fără să se uite la tablă. Unchiului nu-i vine să creadă, se uită pe tablă, la mutările dictate de Ion, mută și el, iar se minunează, și până la urmă e înfrânt categoric. „Șah orb”, să joci șah fără să vezi tabla, e o expresie, dar o expresie care include un cuvânt care exprimă un handicap. Bătut la șah într-o situație în care adversarul își asumă un handicap, după ce la începuturile confruntărilor lor, unchiul era acela care își asuma un handicap și juca cu ăla micu’ fără un cal sau o tură, unchiul ajunge – fără nicio legătură cu șahul – să facă o pareză. Adică intră personal și fizic în capcana efectelor unui handicap. Aici se termină povestea acestei foarte frumoase și impresionante relații dintre un adult de undeva de la țară și un băiețandru venit de la oraș. Unchiul îl presupusese mai deștept decât pe puii de țărani de pe-acolo – se și spune în text că acesta probabil s-a gândit că între oraș, o anumită aplecare intelectuală și șah trebuie să existe o legătură – și de aceea a vrut să joace tocmai cu el. Universul rural i-a făcut cadou ceva extraordinar reprezentantului universului urban, îl învață ceva important, greu – la propriu, dar greu și în sensul că presupune mult efort de cunoaștere și concentrare – și când nu mai are ce să îi ofere, viața se termină; unchiul nu moare de pareză imediat, dar va muri la puțină vreme după îmbolnăvire. E foarte frumos construit acest episod, o fi fost sau nu așa, dar el pare autobiografic.
„Mi-l imaginez pe autor continuând în această direcție”
Se poate așadar spune că prin „Șahiștii”, Ionuț Iamandi pășește ferm pe terenul prozei, al literaturii, al ficțiunii. Desigur, cartea sa precedentă, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” (Eikon, 2020), a făcut un pas în această direcție, a dat o indicație, dar confirmarea a venit cu „Șahiștii”. Mi-l imaginez pe autor continuând în această direcție, scriind alte proze, scurte, lungi, după cum va fi să fie, chiar dacă debutul lui e unul întârziat. Sunt autori – și aici îmi vine în minte exemplul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care la senectute a scris o singură carte, „Ghepardul”, însă una definitivă, perfectă – care pornesc mai târziu. Poate că acesta va fi cazul și pentru o posibilă carieră literară a lui Ionuț Iamandi. Mi-l închipui eventual scriind mai departe încă un volum în care continuă să încerce formule de mixaj între textul literar și șah. Ar fi interesant de văzut un prozator al șahului. Deocamdată, cu o singură carte se poate spune aceasta, dar dacă vor fi mai multe, s-ar putea ca lucrurile să fie și mai interesante. În orice caz, am citit cu mare plăcere „Șahiștii”, am văzut că și cei apropiați autorului care au parcurs-o au spus și ei același lucru, iar celor ce încă n-au citit-o, le-o recomand cu căldură: merită!
____________________
Recenzie publicată în revista „Pallas Athena”. Sursa: https://pallasathena.ro/pentru-un-pro...
Șahiștii. Povestiri
Jurnale de pandemie
Încă un jurnal de pandemie? Ar putea întreba unii. Dar nu e chiar așa. De fapt, sunt mai degrabă puține titluri cu însemnări din timpul uneia dintre cele mai neconformiste perioade din istoria recentă. Am făcut o tentativă de inventar al cărților apărute la noi care au ca subiect pandemia și am obținut lista (provizorie, de etapă și de lucru) de mai jos:
Liviu Cangeopol: Pandemia nebunilor. Confesiuni în stare de urgență, editura Integral
Alexandru Toma Pătrașcu: Povestiri despre epidemii și vaccinuri, Humanitas
Tiberius Vasiniuc: Jurnal din vremea pandemiei, Eikon
*** Singuri acasă. Copii și părinți în pandemie, Vremea
*** Izolare, Nemira (e-book)
Olivia Toderean, Sergiu Celac, George Scutaru: Lumea de mâine. Ce urmează după pandemie?, Curtea Veche
Cora Muntean: Bucureștiul, sub dictatura coronavirusului, editura Mediafax
Liviu Antonesei: Jurnal din celulă și ogradă (online, pe blogul autorului; pe 15 august ajunsese la episodul 65)
Laurențiu Șoitu (coord.): Covid, colivia noastră, editura Institutul European, Iași
Cosmin Baiu: Pandemie… și alte povestiri, editura Neverland, București
Florin Ilis: Pandemia veselă și tristă, Polirom, Iași
Am mai auzit, de asemenea, de texte începute înainte de pandemie și care, pe ultima sută de metri înainte de publicare, au virat către confesiunea de recluziune. Așa ar fi un volum de călătorie de la Humanitas al poetei, eseistei și activistei civic Ana Blandiana. Sunt și însemnări din reviste care ating genul incert al consemnării de pandemie, cum ar fi „DoR” sau „Viața Românească”.
La această listă se adaugă din acest weekend și un jurnal ținut de mine, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus”, pe care l-a scos tot editura Eikon.
Recolta nu pare prea mare, raportat la magnitudinea evenimentului. Impresia mea e că editurile noastre au fost mai degrabă prudente și s-au abținut să se năpustească asupra unei arătări așa de ciudate precum pandemia de Covid-19. Pe de altă parte, nici editurile străine nu par să își fi dat peste cap planurile editoriale de dragul pandemiei (aici sunt foarte subiectiv, m-am uitat doar parțial pe site-urile unor edituri de limbă engleză mai mari).
Dar pentru că eu însumi am publicat un volum pe această temă, pot să spun că am în domeniu o experiență de insider. În afară de Eikon, o singură editură s-a mai arătat interesată de jurnalul meu. În rest, răspunsurile au fost destul de rezervate. De notat că discuțiile aveau loc prin iunie, în plin șoc editorial, cu librării închise, reviste falimentare și evenimente publice de lansare de carte suspendate, amânate, desființate. Astfel, un răspuns primit arăta că „perioada prin care trecem și criza economică care se face deja simțită ne obligă la prudență maximă, așa încât deocamdată nu ne mai putem asuma noi proiecte editoriale decât în mod excepțional.” Revine așadar ideea de prudență, de priză strânsă la plută; nicio relaxare mai în larg nu e recomandată sau permisă. „Din păcate, piața de carte din România stă și mai rău decât înainte de perioada Covid-19, iar un jurnal de pandemie nu cred că ar fi o carte pe care să reușim să o vindem ușor”, a fost un alt răspuns. Aici e o bună observație. Subiectul care a monopolizat știrile, e pe buzele tuturor, agasează pe toată lumea e o provocare pentru marketing. Cum să mai pătrundă o carte - obiect deja nu prea simpatic de dinainte de covid - pe o piață saturată de discuții și temeri pandemice?! Iar răspunsurile au continuat. „Mulțumim tare mult pentru interes și propunere. Din păcate, însă, deși interesantă, aceasta nu se încadrează în linia noastră editorială.” Această editură a răsuflat ușurată: direcția liniei ei editoriale o scutește de dubiile unei evaluări a unui jurnal pandemic. „Vă mulțumim frumos pentru propunere. Pandemia ne-a dat peste cap tot programul editorial. Încercăm să refacem vechiul program. Nu mai avem loc pentru manuscrise noi. Îmi pare rău.” Aici e aceeași idee a încremenirii în fața pericolului; stau nemișcat până trece. O altă editură, care ulterior a publicat cărți despre pandemie, dar numai traduceri, a spus că „deocamdată, din cauza pandemiei, planul editorial este restrâns.” Alt răspuns combină două argumente: „Vă mulțumim că vă adresați grupului nostru editorial, însă un astfel de jurnal, oricat de interesant ar fi, nu se potrivește portofoliului nostru editorial. Răspund atât de repede deoarece am mai primit o propunere de "Jurnal de coronavirus", și a fost stabilit deja că nu vom prelua spre publicare cărți ce abordează acest subiect.”
Ce am scris mai sus este însă deja o poveste depășită. Între timp, editurile s-au mai relaxat, apele parcă nu mai sunt așa de tulburi. Cu toate că pandemia nu a trecut, evaluările se pot face mai la rece și cred că de acum încolo, pe tema pandemiei, e rândul lucrărilor mai degrabă așezate, concluzive, de sinteză.
Liviu Cangeopol: Pandemia nebunilor. Confesiuni în stare de urgență, editura Integral
Alexandru Toma Pătrașcu: Povestiri despre epidemii și vaccinuri, Humanitas
Tiberius Vasiniuc: Jurnal din vremea pandemiei, Eikon
*** Singuri acasă. Copii și părinți în pandemie, Vremea
*** Izolare, Nemira (e-book)
Olivia Toderean, Sergiu Celac, George Scutaru: Lumea de mâine. Ce urmează după pandemie?, Curtea Veche
Cora Muntean: Bucureștiul, sub dictatura coronavirusului, editura Mediafax
Liviu Antonesei: Jurnal din celulă și ogradă (online, pe blogul autorului; pe 15 august ajunsese la episodul 65)
Laurențiu Șoitu (coord.): Covid, colivia noastră, editura Institutul European, Iași
Cosmin Baiu: Pandemie… și alte povestiri, editura Neverland, București
Florin Ilis: Pandemia veselă și tristă, Polirom, Iași
Am mai auzit, de asemenea, de texte începute înainte de pandemie și care, pe ultima sută de metri înainte de publicare, au virat către confesiunea de recluziune. Așa ar fi un volum de călătorie de la Humanitas al poetei, eseistei și activistei civic Ana Blandiana. Sunt și însemnări din reviste care ating genul incert al consemnării de pandemie, cum ar fi „DoR” sau „Viața Românească”.
La această listă se adaugă din acest weekend și un jurnal ținut de mine, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus”, pe care l-a scos tot editura Eikon.
Recolta nu pare prea mare, raportat la magnitudinea evenimentului. Impresia mea e că editurile noastre au fost mai degrabă prudente și s-au abținut să se năpustească asupra unei arătări așa de ciudate precum pandemia de Covid-19. Pe de altă parte, nici editurile străine nu par să își fi dat peste cap planurile editoriale de dragul pandemiei (aici sunt foarte subiectiv, m-am uitat doar parțial pe site-urile unor edituri de limbă engleză mai mari).
Dar pentru că eu însumi am publicat un volum pe această temă, pot să spun că am în domeniu o experiență de insider. În afară de Eikon, o singură editură s-a mai arătat interesată de jurnalul meu. În rest, răspunsurile au fost destul de rezervate. De notat că discuțiile aveau loc prin iunie, în plin șoc editorial, cu librării închise, reviste falimentare și evenimente publice de lansare de carte suspendate, amânate, desființate. Astfel, un răspuns primit arăta că „perioada prin care trecem și criza economică care se face deja simțită ne obligă la prudență maximă, așa încât deocamdată nu ne mai putem asuma noi proiecte editoriale decât în mod excepțional.” Revine așadar ideea de prudență, de priză strânsă la plută; nicio relaxare mai în larg nu e recomandată sau permisă. „Din păcate, piața de carte din România stă și mai rău decât înainte de perioada Covid-19, iar un jurnal de pandemie nu cred că ar fi o carte pe care să reușim să o vindem ușor”, a fost un alt răspuns. Aici e o bună observație. Subiectul care a monopolizat știrile, e pe buzele tuturor, agasează pe toată lumea e o provocare pentru marketing. Cum să mai pătrundă o carte - obiect deja nu prea simpatic de dinainte de covid - pe o piață saturată de discuții și temeri pandemice?! Iar răspunsurile au continuat. „Mulțumim tare mult pentru interes și propunere. Din păcate, însă, deși interesantă, aceasta nu se încadrează în linia noastră editorială.” Această editură a răsuflat ușurată: direcția liniei ei editoriale o scutește de dubiile unei evaluări a unui jurnal pandemic. „Vă mulțumim frumos pentru propunere. Pandemia ne-a dat peste cap tot programul editorial. Încercăm să refacem vechiul program. Nu mai avem loc pentru manuscrise noi. Îmi pare rău.” Aici e aceeași idee a încremenirii în fața pericolului; stau nemișcat până trece. O altă editură, care ulterior a publicat cărți despre pandemie, dar numai traduceri, a spus că „deocamdată, din cauza pandemiei, planul editorial este restrâns.” Alt răspuns combină două argumente: „Vă mulțumim că vă adresați grupului nostru editorial, însă un astfel de jurnal, oricat de interesant ar fi, nu se potrivește portofoliului nostru editorial. Răspund atât de repede deoarece am mai primit o propunere de "Jurnal de coronavirus", și a fost stabilit deja că nu vom prelua spre publicare cărți ce abordează acest subiect.”
Ce am scris mai sus este însă deja o poveste depășită. Între timp, editurile s-au mai relaxat, apele parcă nu mai sunt așa de tulburi. Cu toate că pandemia nu a trecut, evaluările se pot face mai la rece și cred că de acum încolo, pe tema pandemiei, e rândul lucrărilor mai degrabă așezate, concluzive, de sinteză.
„Anul electoral 1946 ...”: Recenzie de Mircea Morariu în „Adevărul”
Anul electoral 1946 pe unde radio
În cartea “Alegeri fără opţiune. Primele scrutinuri parlamentare din Centrul şi Estul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial”, apărută în anul 2005 la editura Eikon, autorul ei, profesorul clujean Virgil Ţărău, făcea o observaţie importantă.
Era vorba despre faptul că aceste prime alegeri postbelice “au fost un subiect marginal, tratat în contextul mai larg al evoluţiei vieţii politice, nefiind considerat determinant pentru dezvoltarea regimurilor de democraţie populară “. Nu s-au ocupat de ele aşa cum s-ar fi cuvenit nu doar istoricii, dar nici sociologii şi politologii.
Avem numeroase indicii că lucrarea lui Virgil Ţărău l-a pus serios pe gânduri pe cercetătorul Ionuţ Iamandi, determinându-l să se consacre analizării detaliate a fenomenului electoral din România anului cu pricina. Un fenomen care a avut specificităţi proprii nepetrecându-se neconcondiţionat identic în toate ţările care în urma înţelegerilor politice la nivel înalt ar fi urmat să cadă, după încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Nu, Ionuţ Iamandi nu şi-a propus, cel puţin pentru moment, să dea o lucrare de sinteză asupra a tot ceea ce a însemnat anul 1946 în România. Deşi trebuie spus că cercetarea lui intitulată Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio, apărută în 2019, la editura Vremea în colecţia Fapte, Idei, Documente, la origine o lucrare de masterat, are o structură aproape balzaciană. Permiţând în consecinţă o bună cunoaştere a complexităţii evenimentelor din perioada cu pricina. Autorul socoteşte anul 1946 un “moment Ianus al istoriei”, aşa cum au mai fost în istoria secolului al XX lea românesc şi altele .Ionuţ Iamandi exemplifică cu anul 1989, eu aş zice că acelaşi lucru se poate spune şi despre 23 august 1944. Ce înseamnă asta? Alegerile din 1946 trebuiau să însemne o reîntoarcere a României la democraţie, dând şansa alegătorilor să îşi desemneze liber conducătorii,aşa cum nu au mai putut să o facă din 1938. Alegerile româneşti din noiembrie 1946 au fost parte ale unui proces electoral mai amplu care a traversat întreaga Europă între sfârşitul anului 1945 şi finele anului următor. Respectiva consultare electorală a reprezentat în România o preocupare constantă pe toată durata anului 1946. De unde şi interesul acordat elaborării unei Legi electorale, proces ale căror subitilităţi, dedesubturi, jocuri de putere şi de culise le cercetează şi devolează într-un capitol aparte autorul cărţii. De alegeri au fost preocupate atât partidele istorice tradiţionale, în primul rând PNŢ şi PNL, cât şi PCR (PCdR_ şi sateliţii săi. Iată, de pildă, Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei în guvernul Groza, om cu vechi state de serviciu la comunişti, a primit sarcina de a se înscrie şi reprezenta un astfel de partid fantomă. PCR (PCdR) a avut de partea sa nu doar protecţia Moscovei, ci mai toate instituţiile Statului pe care şi le-a subordonat cu o minuţie exemplară, diabolică de-a dreptul de-a lungul unui proces care a demarat la foarte puţină vreme după 23 august.
Strategii comuniştilor români au avut la un moment dat ideea de a utiliza în alegeri, în folos propriu, şi Radio România, în fruntea căruia îşi numiseră omul prin înlocuirea vechii echipe de conducere în frunte cu Matei Socor. Totul în numele epurării (despre care s-a vorbit, de altminteri, în întreaga Europă postbelică) care în România a fost botezată luptă antifascistă. Ionuţ Iamandi subliniază atât originalitatea ideii cât şi faptul că ceilalţi competitori electorali au privit cu o oarecare resemnare strategia în cauză. Mai întâi fiindcă se încetăţenise de ani buni ideea că Radio România este îndeobşte cu Puterea, apoi fiindcă în conformitate cu datele de care dispunea respectiva instituţie, la finele anului 1945, erau doar 139. 104 abonaţi, aproximativ 45% din câţi erau în 1943. Comuniştii români au găsit o soluţie. Nu, nu au putut mări numărul abonaţilor din cauza condiţiilor economice apăsătoare, ci au creat aşa-numitele staţii de radio-amplificare al căror rost era acela de a retransmite programele SRR.
Ionuţ Iamandi a cercetat arhiva SRR în care se găsesc mai multe feluri de documente. Editoriale, tehnice, financiare, administrative. Şi-a concentrat atenţia asupra celor editoriale, analizând oferta de emisiuni, colaboratorii, dinamica evoluţiei acestora şi apartenenţa lor politică, ponderea în creştere pe care o aveau luceferii roşii dar şi prezentarea aşa-ziselor realităţi şi valori culturale din URSS. Ideal ar fi fost ca autorul cărţii Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio să fi avut acces la buletinele de ştiri ale vremii. O reglementare datând încă din interbelic spunea că ele trebuiau păstrate eminamente pe suport de hârtie şi numai o perioadă limitată de timp de la data difuzării. Totuşi, s-au conservat ca prin minune textele din buletinele de ştiri în limba bulgară din perioada iunie-iulie 1946. Ele înseamnă corpusul de bază de la care a pornit cartea. Făcând sinteza ştirilor din respectiva perioadă, Ionuţ Iamandi demonstrează cât de dezechilibrat şi de virusat ideologic şi politic în favoarea comuniştilor era programul radio din perioada de dinaintea alegerilor. În fine, un capitol aparte se concentrează asupra vânătorii de ţărănişti în România şi Polonia. O altă modalitate prin care dreptul forţei a compromis însăşi ideea Statului de drept vreme de aproape 50 de ani. Iar respectiva compromitere s-a pregătit, săvârşit şi desăvârşit şi pe unde radio.
Sursa: https://adevarul.ro/cultura/carti/anu...
Recenzie publicată pe data de 3 martie 2020.
________________
Ionuţ Iamandi - ANUL ELECTORAL 1946. PCR ÎN CAMPANIE LA RADIO ; Colecţia Fapte, Idei, Documente ; Editura Vremea, Bucureşti, 2019
Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio
În cartea “Alegeri fără opţiune. Primele scrutinuri parlamentare din Centrul şi Estul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial”, apărută în anul 2005 la editura Eikon, autorul ei, profesorul clujean Virgil Ţărău, făcea o observaţie importantă.
Era vorba despre faptul că aceste prime alegeri postbelice “au fost un subiect marginal, tratat în contextul mai larg al evoluţiei vieţii politice, nefiind considerat determinant pentru dezvoltarea regimurilor de democraţie populară “. Nu s-au ocupat de ele aşa cum s-ar fi cuvenit nu doar istoricii, dar nici sociologii şi politologii.
Avem numeroase indicii că lucrarea lui Virgil Ţărău l-a pus serios pe gânduri pe cercetătorul Ionuţ Iamandi, determinându-l să se consacre analizării detaliate a fenomenului electoral din România anului cu pricina. Un fenomen care a avut specificităţi proprii nepetrecându-se neconcondiţionat identic în toate ţările care în urma înţelegerilor politice la nivel înalt ar fi urmat să cadă, după încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Nu, Ionuţ Iamandi nu şi-a propus, cel puţin pentru moment, să dea o lucrare de sinteză asupra a tot ceea ce a însemnat anul 1946 în România. Deşi trebuie spus că cercetarea lui intitulată Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio, apărută în 2019, la editura Vremea în colecţia Fapte, Idei, Documente, la origine o lucrare de masterat, are o structură aproape balzaciană. Permiţând în consecinţă o bună cunoaştere a complexităţii evenimentelor din perioada cu pricina. Autorul socoteşte anul 1946 un “moment Ianus al istoriei”, aşa cum au mai fost în istoria secolului al XX lea românesc şi altele .Ionuţ Iamandi exemplifică cu anul 1989, eu aş zice că acelaşi lucru se poate spune şi despre 23 august 1944. Ce înseamnă asta? Alegerile din 1946 trebuiau să însemne o reîntoarcere a României la democraţie, dând şansa alegătorilor să îşi desemneze liber conducătorii,aşa cum nu au mai putut să o facă din 1938. Alegerile româneşti din noiembrie 1946 au fost parte ale unui proces electoral mai amplu care a traversat întreaga Europă între sfârşitul anului 1945 şi finele anului următor. Respectiva consultare electorală a reprezentat în România o preocupare constantă pe toată durata anului 1946. De unde şi interesul acordat elaborării unei Legi electorale, proces ale căror subitilităţi, dedesubturi, jocuri de putere şi de culise le cercetează şi devolează într-un capitol aparte autorul cărţii. De alegeri au fost preocupate atât partidele istorice tradiţionale, în primul rând PNŢ şi PNL, cât şi PCR (PCdR_ şi sateliţii săi. Iată, de pildă, Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei în guvernul Groza, om cu vechi state de serviciu la comunişti, a primit sarcina de a se înscrie şi reprezenta un astfel de partid fantomă. PCR (PCdR) a avut de partea sa nu doar protecţia Moscovei, ci mai toate instituţiile Statului pe care şi le-a subordonat cu o minuţie exemplară, diabolică de-a dreptul de-a lungul unui proces care a demarat la foarte puţină vreme după 23 august.
Strategii comuniştilor români au avut la un moment dat ideea de a utiliza în alegeri, în folos propriu, şi Radio România, în fruntea căruia îşi numiseră omul prin înlocuirea vechii echipe de conducere în frunte cu Matei Socor. Totul în numele epurării (despre care s-a vorbit, de altminteri, în întreaga Europă postbelică) care în România a fost botezată luptă antifascistă. Ionuţ Iamandi subliniază atât originalitatea ideii cât şi faptul că ceilalţi competitori electorali au privit cu o oarecare resemnare strategia în cauză. Mai întâi fiindcă se încetăţenise de ani buni ideea că Radio România este îndeobşte cu Puterea, apoi fiindcă în conformitate cu datele de care dispunea respectiva instituţie, la finele anului 1945, erau doar 139. 104 abonaţi, aproximativ 45% din câţi erau în 1943. Comuniştii români au găsit o soluţie. Nu, nu au putut mări numărul abonaţilor din cauza condiţiilor economice apăsătoare, ci au creat aşa-numitele staţii de radio-amplificare al căror rost era acela de a retransmite programele SRR.
Ionuţ Iamandi a cercetat arhiva SRR în care se găsesc mai multe feluri de documente. Editoriale, tehnice, financiare, administrative. Şi-a concentrat atenţia asupra celor editoriale, analizând oferta de emisiuni, colaboratorii, dinamica evoluţiei acestora şi apartenenţa lor politică, ponderea în creştere pe care o aveau luceferii roşii dar şi prezentarea aşa-ziselor realităţi şi valori culturale din URSS. Ideal ar fi fost ca autorul cărţii Anul electoral 1946. PCR în campanie la Radio să fi avut acces la buletinele de ştiri ale vremii. O reglementare datând încă din interbelic spunea că ele trebuiau păstrate eminamente pe suport de hârtie şi numai o perioadă limitată de timp de la data difuzării. Totuşi, s-au conservat ca prin minune textele din buletinele de ştiri în limba bulgară din perioada iunie-iulie 1946. Ele înseamnă corpusul de bază de la care a pornit cartea. Făcând sinteza ştirilor din respectiva perioadă, Ionuţ Iamandi demonstrează cât de dezechilibrat şi de virusat ideologic şi politic în favoarea comuniştilor era programul radio din perioada de dinaintea alegerilor. În fine, un capitol aparte se concentrează asupra vânătorii de ţărănişti în România şi Polonia. O altă modalitate prin care dreptul forţei a compromis însăşi ideea Statului de drept vreme de aproape 50 de ani. Iar respectiva compromitere s-a pregătit, săvârşit şi desăvârşit şi pe unde radio.
Sursa: https://adevarul.ro/cultura/carti/anu...
Recenzie publicată pe data de 3 martie 2020.
________________
Ionuţ Iamandi - ANUL ELECTORAL 1946. PCR ÎN CAMPANIE LA RADIO ; Colecţia Fapte, Idei, Documente ; Editura Vremea, Bucureşti, 2019
Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio
August 1, 2021
Lansarea volumului de proză scurtă „Șahiștii”
„Șahiștii. Povestiri” va fi lansat miercuri, 4 august, în „Sala Media” a Muzeului Național al Țăranului Român din București.
Vor vorbi despre carte marele maestru Florin Gheorghiu, criticul literar Ion Bogdan Lefter, antreprenorul cultural Cezar Armașu și directorul editurii Eikon Valentin Ajder.
Autorul va răspunde întrebărilor din public.
Șahiștii. Povestiri
Vor vorbi despre carte marele maestru Florin Gheorghiu, criticul literar Ion Bogdan Lefter, antreprenorul cultural Cezar Armașu și directorul editurii Eikon Valentin Ajder.
Autorul va răspunde întrebărilor din public.
Șahiștii. Povestiri
November 21, 2019
Din sumarul volumului despre alegeri
Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio
Scurte explicații privind conținul cărții pornind de la titlurile din sumar:
Europa votează - capitol despre alegerile din aceeași perioadă;
Bandiții și vardiștii - sau jocul electoral letal al campaniei care opunea, în această ordine, opoziția și puterea;
Capcanele legii electorale - cum nu s-au prins țărăniștii și liberalii că furtul pe alocuri a fost legal;
Și matematica ține cu puterea - de unde diferența dintre procente și mandate;
Profeții noii politici - comuniștii și alegerile, o schizofrenie politică;
Stalin radio-star - cum cârmește o politică editorială;
”Jurnalul bulgar” de la ora 9.00 - sau cum uneori verba non volant;
Un radiojurnal salvat (fragmente) - iată deci și dovada;
Vânătoarea de țărăniști: Polonia și România - două cazuri cu asemănări frapante;
Pe marginea unei bibliografii - pentru cine vrea mai mult.
Scurte explicații privind conținul cărții pornind de la titlurile din sumar:
Europa votează - capitol despre alegerile din aceeași perioadă;
Bandiții și vardiștii - sau jocul electoral letal al campaniei care opunea, în această ordine, opoziția și puterea;
Capcanele legii electorale - cum nu s-au prins țărăniștii și liberalii că furtul pe alocuri a fost legal;
Și matematica ține cu puterea - de unde diferența dintre procente și mandate;
Profeții noii politici - comuniștii și alegerile, o schizofrenie politică;
Stalin radio-star - cum cârmește o politică editorială;
”Jurnalul bulgar” de la ora 9.00 - sau cum uneori verba non volant;
Un radiojurnal salvat (fragmente) - iată deci și dovada;
Vânătoarea de țărăniști: Polonia și România - două cazuri cu asemănări frapante;
Pe marginea unei bibliografii - pentru cine vrea mai mult.
Ionut Iamandi's Blog
Anunțuri, comentarii, recenzii și alte referiri legate de volumele publicate de Ionuț Iamandi.
- Ionut Iamandi's profile
- 29 followers
