Filip Florian

“Nu caut scuze. Nici reale, nici inventate, de nici un fel. Ce să fac eu cu scuzele? Şi ce e real? Ce e inventat? Trecutul e ca un nor schimbător, are o mulţime de nuanţe şi contururi, acum seamănă cu un cal alb, în galop, pe urmă ia forma unui bivol cenuşiu, după o vreme alege griurile deschise şi pare o cetate năruită, curînd devine negricios şi apropiat de o locomotivă cu aburi, mai tîrziu se întoarce la culoarea laptelui şi imită profilul unei regine. N-am îndoieli şi, din păcate, n-am nici iluzii. Trecutul e capricios şi alunecos ca un peşte. Şi, din cînd în cînd, are exact dimensiunile unei maşini Pobeda, la milimetru, cu toate detaliile de fabricaţie, de la poziţia oglinzilor laterale şi pînă la grosimea ţevii de eşapament.”
― Filip Florian, Toate bufnițele

“In the end, the tenses of the verbs settled into a common groove, the persons of the narrators, first and third (the latter with so many variants and identities), became one, and events thronged toward a day that began uncertainly and remained undecided, with a light gray film covering the sky.”
― Filip Florian, Little Fingers