Raluca Pavel's Blog: Realitatea din Vis - Posts Tagged "vera-renczi"
Fragment din "Cu mâinile celeilalte"
Cu mainile celeilalte
- Ești sigură că vrei?...
- Vreau măcar să încercăm…
- A trecut o vreme de când... Cum crezi…
Ochii Carlei anunțau un șuvoi de lacrimi și nu puteam permite să se întâmple așa ceva. Știam în străfundul ființei mele că trebuie să îi fie greu.
După moartea mamei sale, încercase de câteva ori și nu o mai făcuse de atunci, dar, deși înțelegeam, într-o oarecare măsură, ce însemna pentru ea să o ia de la capăt, era extrem de important pentru mine să testez această metodă măcar o dată.
Am luat-o de mână, i-am zâmbit liniștitor și încurajator, sugerându-i, pe un ton de femeie convinsă, care știe ce face, că era timpul să ne apucăm de treabă. După ce s-a calmat puțin, Carla a aprins două lumânări din ceară naturală și s-a apropiat de masa aflată în mijlocul camerei. M-am așezat pe unul dintre cele 3 scaune și mi-am pus foile și pixul pe masă.
- Ia-ți alea puțin, de ce te grăbești așa!?! Trebuie să ridic fața de masă! Ai impresia că spiritele își vor face simțită prezența oricum!?! m-a apostrofat, în timp ce împăturea deja bucata de țesătură cu broderie fină.
Inima începu să-mi bată cu putere, pulsul o luă razna și mă apucă un soi de panică, de amețeală, dar m-am decis să țin detaliile astea doar în capul meu.
Parcă simțind, Carla îmi șopti:
- Mă duc până dincolo să mă pregătesc. Nu mă pot concentra așa. Să fii cuminte.
De parcă aș fi putut face altceva, de parcă mi-ar fi dat de ales! Am așteptat-o aproape un sfert de oră, uitându-mă cum se prelinge ceara de pe lumânări și studiind fiecare detaliu al mesei. Piesa de mobilier, meșteșugită până la cel mai mic amănunt de către un bătrân tâmplar, supravegheat tot timpul de către Carla, fusese comandată chiar de ea, după moartea mamei sale. Era o masă bine lustruită, din lemn de brad, fără cuie sau alte porțiuni metalice. Plăcile erau îmbinate numai cu cepuri din lemn. În mijlocul acesteia era gravat un cerc, iar lângă el, scrise cu litere mari, cuvintele: „DA” și „NU”. În jurul lor, se înșiruiau numere de la 0 la 9, iar pe marginea mesei, era trecut alfabetul, de la litera A la litera Z, poziționate în sensul acelor de ceasornic.
În timp ce deschidea ușa, Carla se uită în stânga și în dreapta ca o psihotică, apoi, cu o voce ușor schimbată, îngroșată de parcă ar fi fumat un pachet de Marlboro roșu, articulă:
- Ridică-te, vom păstra un moment de reculegere.
Din respect pentru ea, cu eforturi considerabile, încercam să rămân serioasă. Nu mi-am putut opri, însă, chițăitul, iar fața Carlei se întunecă brusc.
- După tot efortul și stresul sufletesc pe care îl am acum, tu chiar râzi? Ai idee cât mi-e de greu? Proastă sunt eu, că am cedat rugăminților tale și am decis să-ți îndeplinesc dorința nebună! mi s-a adresat pe un ton încărcat de regrete.
- Vai, Carla, nici nu ai idee în ce hal ți-ai putut face intrarea în cameră! i-am spus încercând să o dreg. Arătai ca un fugar. Mai bine spus, ca un proaspăt evadat de la pârnaie, speriat de propria umbră și care, în goana lui nebună, brusc se oprește și îi cere celuilalt coleg de celulă să stea, pentru a ține un moment de reculegere, în amintirea străbunicului gardianului. Și, în timpul acesta, nu doar poliția era pe urmele lor, ci și o haită de câini antrenați pentru asta. Film, nu alta! Îți poți măcar imagina ce funny este? am întrebat-o animată de aceeași stare recreativă.
În mod evident, pentru Carla, momentul nu putea fi asociat niciunei pelicule recente. Ținuta îi era sobră, iar privirea tulburată.
- Îmi pot imagina care vor fi consecințele ritualului, dacă nu vom face lucrurile așa cum se cuvine. Încălcăm legi sacre, ne folosim de forțe supranaturale, pătrundem în lumi oculte, interzise a fi deranjate și, pentru toate acestea, ție, Sophia, îți este greu să stai în picioare! Ba, mai mult, iei în derâdere momentul reculegerii, atât de important, de solemn, în spiritism! Nu îți dai seama de natura impactului pe care îl poate avea fenomenul asupra noastră, mi-a spus pe un ton rece și destul de autoritar.
M-am ridicat, iar foile și pixul mi-au căzut din poală, agitând flăcările și sporind tensiunea deja sufocantă. Îmi simțeam picioarele ca două bucăți de gelatină, genunchii îmi erau reci, iar pe frunte îmi apăruseră mici broboane de sudoare, reci și incomode. Oare luasem decizia corectă?!
Carla era deja cu mâinile lipite de planul mesei, care, în realitate, nu era altceva decât o placă Ouija, o placă a spiritelor sau ,,planșeta vorbitoare”, cum mai era denumită. Discret, mi-a făcut semn să pun, la rândul meu, mâinile deasupra indicatorului mobil, o mică piesă din lemn în formă de inimă, ce urma să indice mesajul unui așa-zis spirit, pe masă, în timpul ședinței.
- Este cineva aici? Apropie-te de indicator și mișcă cu ajutorul energiei tale inima pe suprafața mesei! Dacă există vreun spirit cu noi, aici, acum, mișcă marcatorul spre ,,DA”!
Pentru un moment, am avut senzația că în locul prietenei mele se afla o altă femeie. Totul despre atitudinea și felul de a fi al Carlei - dispăruseră. Parcă fusese absorbită de placajul strălucitor al mesei. Era însă doar senzația mea, impresionată de ritualul în sine, de activități ce urmau să semnaleze prezența unei forțe stranii, bizare, supraomenești.
Carla a întrebat încă o dată. Indicatorul nu s-a mișcat nici măcar un milimetru.
- Rugăm spiritul Verei Renczi să ni se alăture și să ne servească în această ședință de spiritism! Dacă ești cu noi, spirit al Verei Renczi, indicatorul să se miște spre ,,DA”!
Am inspirat adânc, cât de adânc am putut, apoi am dat glas rațiunii:
- Carla, hai să ne oprim! Nu cred că e ok ce facem!
- Sophia, termină! s-a răstit la mine, vizibil deranjată de propunerea mea. În momentul în care ți-ai scris teza de licență, ai stat față în față cu femei care și-au omorât copiii, mamele și bărbații. Ți-e frică acum de un biet spirit! Taci!
Trecuseră mai bine de două minute de când încerca să o aducă pe Vera Renczi în lumea celor vii.
- Poftim, trebuie să o iau de la capăt, te-ai trezit tu vorbind! Nu mai deschide gura până nu se mișcă indicatorul!
Spre disperarea mea, a luat-o de la capăt cu cerințele, rugămințile și poruncile, pentru ca, la un moment dat, nici eu să nu mai înțeleg ce se petrecea acolo. Începeam să mă îndoiesc de talentul Carlei de a comunica cu cei din lumea de dincolo. Probabil, după ce i-a murit mama, pentru a trece mai ușor peste, pentru a se simți puțin mai bine, pur și simplu și-a imaginat că vorbește cu ea.
Nu aveai cum să nu simți disperarea Carlei, să nu-i simți energiile care tulburau încăperea. Nu aveai cum să nu îți dai seama că acel dirijor din umbră al flăcărilor nu era altceva decât marea ei durere.
- Carla, pe bune. Aprinde lumina și hai să bem o bere, i-am cerut, epuizată fiind de încercările eșuate.
Ca ieșită din minți, Carla țipă, cât putu de tare, cerând, din nou, spiritului femeii moarte de zeci de ani să-i servească în ședința de spiritism.
- Rugăm spiritul Verei Renczi să ni se alăture și să ne servească în această ședință de spiritism! Dacă ești cu noi, spirit al Verei Renczi, indicatorul să se miște spre ,,DA”!
În lipsa oricărei mișcări pe masă, a oricărei apariții de natură spectrală, a renunțat. Dezamăgită, s-a așezat pe scaun, și-a împreunat mâinile și și-a lăsat capul pe masă.
- Off… nu știu de ce naiba nu a funcționat, unde am greșit sau ce nu am făcut cum trebuie. Cu mama a mers… Hai mai bine să bem berea de care ziceai! mi-a replicat îngândurată.
S-a ridicat, a aprins lumina și a vrut să iasă din cameră. M-am ridicat și eu, vrând s-o urmez. Am stins lumânările, am pus fața de masă la loc, mi-am luat foile și pixul și am închis lumina. Am atins clanța ușii pentru a o deschide. O răceală puternică, urmată de arsură și o usturime aproape insuportabilă, m-au forțat să-mi retrag degetele într-o clipită. Din întuneric, o voce de femeie senzuală, cu un tremur ușor răgușit și inegal:
- Rămâi! Bănuiesc că nu m-ai chemat degeaba.
Raluca Pavel
- Ești sigură că vrei?...
- Vreau măcar să încercăm…
- A trecut o vreme de când... Cum crezi…
Ochii Carlei anunțau un șuvoi de lacrimi și nu puteam permite să se întâmple așa ceva. Știam în străfundul ființei mele că trebuie să îi fie greu.
După moartea mamei sale, încercase de câteva ori și nu o mai făcuse de atunci, dar, deși înțelegeam, într-o oarecare măsură, ce însemna pentru ea să o ia de la capăt, era extrem de important pentru mine să testez această metodă măcar o dată.
Am luat-o de mână, i-am zâmbit liniștitor și încurajator, sugerându-i, pe un ton de femeie convinsă, care știe ce face, că era timpul să ne apucăm de treabă. După ce s-a calmat puțin, Carla a aprins două lumânări din ceară naturală și s-a apropiat de masa aflată în mijlocul camerei. M-am așezat pe unul dintre cele 3 scaune și mi-am pus foile și pixul pe masă.
- Ia-ți alea puțin, de ce te grăbești așa!?! Trebuie să ridic fața de masă! Ai impresia că spiritele își vor face simțită prezența oricum!?! m-a apostrofat, în timp ce împăturea deja bucata de țesătură cu broderie fină.
Inima începu să-mi bată cu putere, pulsul o luă razna și mă apucă un soi de panică, de amețeală, dar m-am decis să țin detaliile astea doar în capul meu.
Parcă simțind, Carla îmi șopti:
- Mă duc până dincolo să mă pregătesc. Nu mă pot concentra așa. Să fii cuminte.
De parcă aș fi putut face altceva, de parcă mi-ar fi dat de ales! Am așteptat-o aproape un sfert de oră, uitându-mă cum se prelinge ceara de pe lumânări și studiind fiecare detaliu al mesei. Piesa de mobilier, meșteșugită până la cel mai mic amănunt de către un bătrân tâmplar, supravegheat tot timpul de către Carla, fusese comandată chiar de ea, după moartea mamei sale. Era o masă bine lustruită, din lemn de brad, fără cuie sau alte porțiuni metalice. Plăcile erau îmbinate numai cu cepuri din lemn. În mijlocul acesteia era gravat un cerc, iar lângă el, scrise cu litere mari, cuvintele: „DA” și „NU”. În jurul lor, se înșiruiau numere de la 0 la 9, iar pe marginea mesei, era trecut alfabetul, de la litera A la litera Z, poziționate în sensul acelor de ceasornic.
În timp ce deschidea ușa, Carla se uită în stânga și în dreapta ca o psihotică, apoi, cu o voce ușor schimbată, îngroșată de parcă ar fi fumat un pachet de Marlboro roșu, articulă:
- Ridică-te, vom păstra un moment de reculegere.
Din respect pentru ea, cu eforturi considerabile, încercam să rămân serioasă. Nu mi-am putut opri, însă, chițăitul, iar fața Carlei se întunecă brusc.
- După tot efortul și stresul sufletesc pe care îl am acum, tu chiar râzi? Ai idee cât mi-e de greu? Proastă sunt eu, că am cedat rugăminților tale și am decis să-ți îndeplinesc dorința nebună! mi s-a adresat pe un ton încărcat de regrete.
- Vai, Carla, nici nu ai idee în ce hal ți-ai putut face intrarea în cameră! i-am spus încercând să o dreg. Arătai ca un fugar. Mai bine spus, ca un proaspăt evadat de la pârnaie, speriat de propria umbră și care, în goana lui nebună, brusc se oprește și îi cere celuilalt coleg de celulă să stea, pentru a ține un moment de reculegere, în amintirea străbunicului gardianului. Și, în timpul acesta, nu doar poliția era pe urmele lor, ci și o haită de câini antrenați pentru asta. Film, nu alta! Îți poți măcar imagina ce funny este? am întrebat-o animată de aceeași stare recreativă.
În mod evident, pentru Carla, momentul nu putea fi asociat niciunei pelicule recente. Ținuta îi era sobră, iar privirea tulburată.
- Îmi pot imagina care vor fi consecințele ritualului, dacă nu vom face lucrurile așa cum se cuvine. Încălcăm legi sacre, ne folosim de forțe supranaturale, pătrundem în lumi oculte, interzise a fi deranjate și, pentru toate acestea, ție, Sophia, îți este greu să stai în picioare! Ba, mai mult, iei în derâdere momentul reculegerii, atât de important, de solemn, în spiritism! Nu îți dai seama de natura impactului pe care îl poate avea fenomenul asupra noastră, mi-a spus pe un ton rece și destul de autoritar.
M-am ridicat, iar foile și pixul mi-au căzut din poală, agitând flăcările și sporind tensiunea deja sufocantă. Îmi simțeam picioarele ca două bucăți de gelatină, genunchii îmi erau reci, iar pe frunte îmi apăruseră mici broboane de sudoare, reci și incomode. Oare luasem decizia corectă?!
Carla era deja cu mâinile lipite de planul mesei, care, în realitate, nu era altceva decât o placă Ouija, o placă a spiritelor sau ,,planșeta vorbitoare”, cum mai era denumită. Discret, mi-a făcut semn să pun, la rândul meu, mâinile deasupra indicatorului mobil, o mică piesă din lemn în formă de inimă, ce urma să indice mesajul unui așa-zis spirit, pe masă, în timpul ședinței.
- Este cineva aici? Apropie-te de indicator și mișcă cu ajutorul energiei tale inima pe suprafața mesei! Dacă există vreun spirit cu noi, aici, acum, mișcă marcatorul spre ,,DA”!
Pentru un moment, am avut senzația că în locul prietenei mele se afla o altă femeie. Totul despre atitudinea și felul de a fi al Carlei - dispăruseră. Parcă fusese absorbită de placajul strălucitor al mesei. Era însă doar senzația mea, impresionată de ritualul în sine, de activități ce urmau să semnaleze prezența unei forțe stranii, bizare, supraomenești.
Carla a întrebat încă o dată. Indicatorul nu s-a mișcat nici măcar un milimetru.
- Rugăm spiritul Verei Renczi să ni se alăture și să ne servească în această ședință de spiritism! Dacă ești cu noi, spirit al Verei Renczi, indicatorul să se miște spre ,,DA”!
Am inspirat adânc, cât de adânc am putut, apoi am dat glas rațiunii:
- Carla, hai să ne oprim! Nu cred că e ok ce facem!
- Sophia, termină! s-a răstit la mine, vizibil deranjată de propunerea mea. În momentul în care ți-ai scris teza de licență, ai stat față în față cu femei care și-au omorât copiii, mamele și bărbații. Ți-e frică acum de un biet spirit! Taci!
Trecuseră mai bine de două minute de când încerca să o aducă pe Vera Renczi în lumea celor vii.
- Poftim, trebuie să o iau de la capăt, te-ai trezit tu vorbind! Nu mai deschide gura până nu se mișcă indicatorul!
Spre disperarea mea, a luat-o de la capăt cu cerințele, rugămințile și poruncile, pentru ca, la un moment dat, nici eu să nu mai înțeleg ce se petrecea acolo. Începeam să mă îndoiesc de talentul Carlei de a comunica cu cei din lumea de dincolo. Probabil, după ce i-a murit mama, pentru a trece mai ușor peste, pentru a se simți puțin mai bine, pur și simplu și-a imaginat că vorbește cu ea.
Nu aveai cum să nu simți disperarea Carlei, să nu-i simți energiile care tulburau încăperea. Nu aveai cum să nu îți dai seama că acel dirijor din umbră al flăcărilor nu era altceva decât marea ei durere.
- Carla, pe bune. Aprinde lumina și hai să bem o bere, i-am cerut, epuizată fiind de încercările eșuate.
Ca ieșită din minți, Carla țipă, cât putu de tare, cerând, din nou, spiritului femeii moarte de zeci de ani să-i servească în ședința de spiritism.
- Rugăm spiritul Verei Renczi să ni se alăture și să ne servească în această ședință de spiritism! Dacă ești cu noi, spirit al Verei Renczi, indicatorul să se miște spre ,,DA”!
În lipsa oricărei mișcări pe masă, a oricărei apariții de natură spectrală, a renunțat. Dezamăgită, s-a așezat pe scaun, și-a împreunat mâinile și și-a lăsat capul pe masă.
- Off… nu știu de ce naiba nu a funcționat, unde am greșit sau ce nu am făcut cum trebuie. Cu mama a mers… Hai mai bine să bem berea de care ziceai! mi-a replicat îngândurată.
S-a ridicat, a aprins lumina și a vrut să iasă din cameră. M-am ridicat și eu, vrând s-o urmez. Am stins lumânările, am pus fața de masă la loc, mi-am luat foile și pixul și am închis lumina. Am atins clanța ușii pentru a o deschide. O răceală puternică, urmată de arsură și o usturime aproape insuportabilă, m-au forțat să-mi retrag degetele într-o clipită. Din întuneric, o voce de femeie senzuală, cu un tremur ușor răgușit și inegal:
- Rămâi! Bănuiesc că nu m-ai chemat degeaba.
Raluca Pavel
