Cella's Blog

Povestea Soparlei Calatoare

Ce putem invata de la o soparla?
             Era o zi ca oricare alta, incepuse firesc cu bucurie, soare si aer de vara tarzie. Un soare bland mangaia florile din jur si lumina lui radia in tot de era frumos. Imi terminasem rutina de dimineata, micul dejun frugal imi oferise ocazia perfecta pentru a-mi palnifica pe cat posibil restul zilei. Aveam activitati programate si aproape inerent se ivesc urgente neplanificate, firescul si normalul unei zile de munca. Pranzul urma sa fie bazat pe legume proaspete - poate o supa de rosii cu telina sa fie deschiderea perfecta a unui pranz usor care sa ma incarce de energie urmata de o salata cu branzeturi. Cu putina indulgenta supa poate fi consumata si la cina, o cina usoara , racoroasa pentru a incheia cu bine o zi de lucru de vara
             Necesarul de alimente fiind estimat, ma indrept cu determinare spre magazin , cu cat incep mai devreme ziua cu atat imi pot orienta atentia spre ceea ce am de facut - o gramada de ganduri invadau deja mintea mea. Indoieli si griji... si oare ce e mai bine sa fac in situatia data? Prinsa in gandurile mele, intru in magazin aleg pe fuga si cu neatentia cuvenita alimentele de care am nevoie, inchei si ma indrept apoi spre casa. Am nevoie sa pregatesc pranzul inainte de inceperea programului efectiv de lucru. Nimic nu imi poate distrage atentia, am creat deja un spatiu de lucru care sa-mi asigure productivitate si liniste in calmul si siguranta casei mele. Asez atenta alimentele la locul lor in bucatarie. Pregatesc rapid supa si ma asez la munca.
            Din linistea biroului, aud la un moment dat zgomote de plastic din bucatarie, apoi se asterne din nou linsitea. Nu am dat atentie, ce ar putea fi la un etaj superior? Nimic interesant, poate a intrat o musca sau cine stie ce ganganie care va iesi singura asa cum a intrat. Nu-mi fac griji, am un plan de urmat, decizii de luat si poate planificarea unui viitor incert. Telefonul unei colege ma scoate din monotonia zilei, iar eu nu pot sta pe scaun cand vorbesc la telefon - am nevoie sa ma plimb. Ma plimb singura prin apartament, si ajung in camera mea - oaza mea de liniste si serenitate. Zgomote ciudate se aud, acolo, in camera mea... dau roata prin camera si ce-mi vad ochii?

            Prin ce minune ai ajuns tu faptura mica si gingasa la mine in casa? Asa un oaspete speriat si derutat nu am mai avut. Am simtit instictiv nevoia de a ajuta soparla aceea mica si nevinovata. O simteam speriata, parea prinsa intr-o capcana, se uita spre fereastra generoasa, ca la o scapare, parea sa fie telul ei si scaparea ei din capcana. Eu stiam ca iesirea pe fereastra nu ar fi ajutat-o foarte mult, ar fi avut de parcurs alt drum lung si anevoios pentru a ajunge in mediul ei natura.
           A urmat o fuga prin camera (era totusi o soparla tare cuminte). La un moment am reusit sa prind soparla cu o hartie de coada. Imi aduc aminte si acum felul in care s-a uitat in ochii mei , speriata. In cateva minute era cu coada ei in mana, si ea a fugit la adapost.
       
sursa : http://www.zooland.ro/autotomia-caudala-ce-se-intampla-atunci-cand-soparlele-isi-pierd-coada-4434
         Ah, uitasem, cele mai multe specii de soparle au dezvoltat autonomia caudala. In caz de pericol, boala sau amenintare iminenta soparlele isi pot lepada coada . A urmat o noapte linistita, v-am spus ca am avut parte de o soparla cuminte. A doua zi , pe la pranz a re-aparut , se uita cu speranta la fereastra - vrea sa iasa. Dupa alte cateva ture, am reusit sa o prind- de data asta intr-o cutie mica. Urmatorul pas a fost sa o eliberez, astfel incat sa isi poata trai viata in mediul ei natural. M-am intrebat mult timp ce distanta a parcurs , din intamplare sau din nevoie-foame (luasem frunze de telina) si cum a ajuns in apartament.

         Am ramas cu doua idei importante de atunci :

ajutorul primit sau acordat nu este perceput intotdeauna ca ajutor. Actiunile si situatiile in care ajugem uneori trec prin filtrul nostru mental , necunoscutul si experientele trecute ne afecteaza perceptia realitatii. Desi eu am vrut sa o ajut, sa o eliberez, soparla a perceput interventia mea ca o invadare , ca o amenintare.Soparlele isi pot detasa coada , ca o eliberare, o renuntare la ceva ce nu le mai foloseste sau se poate regenera, cand se simt in pericol sau amenintate. M-am intrebat de atunci la ce e nevoie sa renunt ca sa pot fi libera si fericita. Ce e esential pentru mine, ce vreau si am nevoie sa pastrez in viata mea si la ce vreau/am nevoie sa renunt? 
Stiu ca de atunci stiu ca sunt mai atenta la felul in care sunt percepute vorbele, actiunile mele si ca imi aranjez prioritatile cu mult mai multa grija. O soparla mica, o mica minune , care a venit oaspete in casa mea cu doua lectii necesare.
 

Calatorie inedita - calatorie de una singura

Îles d'Hyeres sau Insulele de Aur



            In ultima vreme citesc destul de des despre Travel alone si Travel solo, de parca acum ar fi aparut aceste notiuni. Adevarul e ca practic acest gen de calatorii destul de des (ambele) , am inceput in 2012 , in Franta. Am continuat, pentru ca am inteles ca uneori exact de asa ceva am nevoie.
            Sa lamurim :                  Travel Alone : inseamna sa calatoresti singur si sa iti oferi experienta de a ramane singur pe parcursul calatoriei - e si un fel de calatorie interioara, din multe puncte de vedere.                   Travel Solo:  inseamna organizezi calatoria singur (zbor, cazare, mancare, excursii locale), dar sa te amesteci in multime - localnici, alti  turisti. Acest gen de turism are evident avantajele lui, mai ales daca vorbesti limba localnicilor. Poti afla multe si despre ei si istoria locurilor si despre tine.             Ambele variante imi ofera experiente placute de petrecere a timpului. Uneori aleg desigur si calatoria cu un grup de prieteni sau excursii organizate.            Orice varianta ai alege este sigur ca este o alegere buna, potrivita momentului si personalitatii tale, precum si locului unde doresti sa calatoresti.              Eu am rezolvat demult problema timpului petrecut cu mine, am nevoie de acest timp din cand in cand si nu ma deranjeaza sau sperie sa fiu singura... nici in companie. De fapt, nu ma simt singura aproape niciodata.
            Toate aceste articole si lipsa unei luni pline in februarie 2018, (insa o super-luna superba in ianuarie) mi-au amintit de week-endul petrecut in Porquerolles , un loc minunat unde am calatorit absolut singura. Era varf de sezon, iar eu nu-mi doream decat sa petrec putin timp pe aceasta insula ( una dintre cele 5 insule "de aur")              Ei da, aveam atunci mare nevoie sa petrec putin timp singura, in natura, aproape de tot ce iubesc munte ( ma rog, e deal) , padure si mare - marea mediterana , calma si primitoare. In insulele Hyeres se doreste foarte mult intoarcerea la natura si limitarea poluarii - singurele masini vazute acolo sunt ale localnicilor, in rest biciclete- pe insula- , yacht-uri -  la tarm-, etc.                Un lucru util : vorbesc franceza , atunci locuiam in Paris. A fost usor sa ajung cu avionul din Paris - aeroport Orly - in Toulon. Peisaj superb si o energie a locului benefica, care te cuprinde si te invaluie... e pace, pace peste tot.                 Am luat un taxi in regim share cu o localnica si am ajuns in port , de unde am luat o ambarcatiune catre insula - exista orare, in Franta poti planifica totul online . Am ajuns pe insula si prima oprire a fost la oficiul de turism ( nu rezervasem camera - am decis sa plec in ziua in care am plecat , iar avionul pleca in scurt timp).  A fost soarta sau nu, nu stiu, stiu doar ca a fost exact ce aveam nevoie : pe insula mai era disponibila prin oficiul de turism o singura camera , intr-o pensiune, departe, trebuia sa iesi din sat, sa traversezi padurea (una dintre padurile de pe insula , exista mai multe trasee pe care le poti face pe jos sau cu bicicleta) . Doamna cu care vorbeam la oficiul de turism avea o singura problema :    -  camera e scumpa , doamna.     - am alte optiuni?     - Nu, dar e departe si e scumpa. Trebuie sa traversati insula.      - inteleg asta, insa tot trebuie sa dorm undeva, nu pe plaja, deci o iau.
 Camera era de fapt un studio amenajat pentru 4 persoane, cu terasa si bucatarie proprie ( de fapt o mica bucatarie, dar asta e ceva normal in Franta). Se afla la capatul padurii, langa farul de pe insula. Pana sa ajung acolo am avut parte de prima "aventura " pe insula , cu pro miprietarii. Sotia, o femeie vesela si sociabila, m-a sfatuit sa nu ajung la pensiune singura, de prima data ci sa-l astept pe sotul ei sa ma conduca cu masina, asta dupa ce m-a asigurat ca nu voi reusi sa-mi petrec week-endul singura asa cum doream eu, pentru ca e varf de sezon si e multa lume pe insula (erau multi, din diferite colturi ale lumii). Sotul ei se lasa asteptat , asa ca am pornit-o agale prin padure, pe carare. 



               Intr-un final , am reusit sa comunic cu proprietarul , care a venit si m-a condus de la locul in care eram in padure ca sa-mi predea studioul.
                     Pe drum, am inceput sa vorbim. Nici macar nu banuia ca nu sunt frantuzoaica, a fost surprins sa afle ca de fapt sunt din Romania. Mi-a spus ca ursii de pe insula au fost adusi din Romania, aceasta specie disparuse cu ceva timp in urma si doreau sa repopuleze padurea. Nu si-a exprimat nici o parere referitoare la dorinta mea de solitudine, dar mi-a spus serios sa ma pregatesc din timp sa ajung in camera, sa nu ma prinda noaptea in padure, unde sunt animale salbatice. Am intrebat unde as putea lua cina, daca exista o recomandare si m-am instalat in camera.                Insula asta , cu toate ca nu e nici pe departe atat de "salbatica si naturala" ca Delta Dunarii, are o frumusete aparte. Obiceiurile localnicilor si mediul sanatos - atat cat se poate de natural, ofera o liniste interioara.







                       Am iesit la cina, a fost un week-end dedicat pestelui si fructelor de mare. Totul era foarte proaspat si retetele atent ales. Se lasa deja seara cand am terminat de servit cina, am intrat repede in magazinul de pe insula, mi-am cumparat ceva pentru micul dejun si am pornit-o la picior , prin padure spre insula.... ignorand fara sa vreau sfatul proprietarului.
                    Pe drum s-a lasat intunericul de-a binelea. Insa nu-mi era teama, intunericul de afara era spulberat de o superba luna plina - pe care bineinteles nu am reusit sa o pozez in toata splendoarea ei.Eram linistita , calma, ma simteam protejata , nu stiu cum, nu pot explica de cine. Dar aveam o senzatie de liniste interioara.



           In week-endul acela am calatorit singura, asa cum mi-am dorit. Simplul fapt ca ma trezeam devreme si plecam pe trasee, si ma intorceam tarziu m-a tinut departe de privirile localnicilor si ale turistilor. Desi nu mi-am refuzat nici un traseu si am fost si la plaja, am reusit sa fiu singura in toata multimea de oameni de pe insula....


              Calatoria asta mi-a adus multe satisfactii , am inteles pentru prima data cum e sa te trezesti in padure, in tril de pasari, adieri de vant si fosnet de frunze si sa auzi si simti si marea aproape. A fost magic.              La final, cand am predat camera proprietarei, mi-a povestit de o legenda locala - legenda unei femei frumoase, care umbla pe insula , venita de departe, dar pe care nimeni nu a vazut-o. Mi-a spus ca cel mai probabil eu sunt aceea. Ma si striga deja pe numele femeii din legenda.              O insula frumoasa, o luna plina si inconjurata de ceea ce iubeam mai mult din natura au facut din acea calatorie una de vis. M-as intoarce oricand sa vizitez locul, e magic. Un loc prea putin cunoscut, in care te poti duce singur sau in grup, unde poti alege sa ramai singur sau sa te amesteci in multime.....

Ne jucam si noi putin?

Hai la joc - CreativitateScrie o poveste care sa contina cuvintele
body { font-family: Verdana, Geneva, sans-serif; font-size: 1.2em; margin: 0 auto; padding: 40px 10px; line-height: 1.65em; background: cdd7e1; color: cdd7e1; font-weight: 300; } h1 { text-align: center; margin: 20% 0 5% 0; } #wordbox { /*opacity: 0;*/ margin: 60px auto 0; display: block; width: 600px; height: 40px; font-size: 20px; text-align: center; background: #FFB6C1; border-radius: 6px; color: #black; transition: 1s linear; } #button { background: #0b7fba; border: 0; color: #fff; font-size: 20px; padding: 1em 2em; cursor: pointer; margin: 0 auto 60px; display: block; text-align: center; border-radius: 6px; font-weight: bold; }

Fata care visa "prea mult"

       
                Imi amintesc bine de ea, era o printesa micuta, pistruiata, foarte energica si cu o multime de vise. Adora sa alerge, sa danseze, sa cante si sa invete mereu lucruri noi. Iubea oamenii si visa in secret la o lume mai buna. Era putin naiva si in de-a dreptul nerezonabila in visele ei. Natura ei salbatica si totusi blanda, ii permitea sa imblanzeasca animalele , chiar cele mai fioroase. Nu putea intelege rautatea si vedea in jur doar lucruri bune.
                Traia inconjurata de oameni frumosi, protejata in micul ei castel de cristal. Toata ziua se juca fericita si aproape in fiecare zi descoperea ceva nou. Privea cu incantare si curiozitate lumea, si o descoperea din ce in ce mai frumoasa, pe masura ce trecea timpul. Descoperea noi talente si noi pasiuni, care o faceau sa pluteasca prin viata , fara griji. Nu exista nici timp nici spatiu, doar viata si bucurie.
             Mica printesa crescu si se transforma intr-o printesa in toata regula. Nu se schimbase pe interior aproape deloc si visa acum mult mai mult si mai intens. Micuta noastra visatoare avea niste lentile multicolore care ii prezentau viata in culori nebanuite, care ii construiau o realitate frumoasa si vesela.
              In acele timpuri, in padurea ce inconjura castelul, isi gasise locas de odihna un dragon, ce indragi printesa de la prima vedere. Printesa nici nu il zarise macar in plimbarile ei, cuprinsa fiind de visare. Desi slujitorii printesei o implorau sa inteleaga si altfel realitatea, printesa refuza cu desavarsire convingerile lor. Era convinsa ca visele ei sunt reale si ca vor prinde viata in orice zi. In timpul acesta dragonul se apropia din ce in ce mai mult de printesa, care nu vedea raul si nu intelegea pasiunea ce cuprindea dragonul ori de cate ori se intalnea cu printesa.
             Zilele treceau una cate una, anotimpurile treceau si ele, schimband natura si perceptia. Printesa noastra traia tot fericita in castelul ei de cristal, pandita fiind de la distanta de dragonul care isi stapanea pasiunea din ce in ce mai greu. Oamenii castelului o implorau sa mai lase visele:

           - Visezi prea mult! Iesi in lumea larga! Vezi tu, pe lumea asta exista multe lucruri bune, mult frumos... dar exista si o parte intunecata , plina de duhoare, pe care refuzi sa o vezi, sa o accepti. Nu, nu e vina ta, asta e realitatea!
            - Nu exista rau, nici oameni rai! Cel mai rau om pe care il cunosc sunt eu! Stati linistiti! Ma voi duce in lumea larga si nu voi pati nimic rau! Ce mi s-ar putea intampla? Ma vor proteja visele mele!

                               

             Printesa noastra pleca in lumea larga, lasand in urma oamenii de la castel, plini de dor si sperante. Abia asteptau sa se intoarca printesa noastra din calatoria ei, cu realitatea schimbata. Au inteles insa prea tarziu ca dragonul pleca dupa printesa, nu neaparat cu ganduri rele sau bune, doar manat de o pasiune crescanda.  Printesa se opri la un moment dat, intr-un loc ferit si intunecos, sa se odihneasca , sa inteleaga schimbarile ce le vazuse in calatoria ei. In lumina lunii, printesa era mai frumoasa ca oricand, iar pasiunea dragonului a crescut inimaginabil.



 Dragonul nu mai simtise asa ceva si natura lui salbatica, nestapanita , a preluat controlul. Inainte sa inteleaga ce se intampla, dragonul nostru isi arunca pasiunea sub forma unei limbi de foc , care parjoli printesa.... Frumusetea ei era de acum o urma, o amintire, o imagine. Totusi, sub stratul gros de scrum, visele printesei prindeau viata.


          Au trecut multi ani. Printesa noastra s-a intors din calatorie, cu urme adanci pe trup si suflet. Realitatea o vedea tot multi-color, insa acum se zareau nuante de alb, negru si gri. Toti la castel au recunoscut-o. Zambetul ei era la fel, trada visele ei.Multi au fost suprinsi sa inteleaga ca visele ei aveau nevoie de o scanteie. Focul care a parjolit-o , a infrumusetat-o intr-un mod surprinzator si in toiul flacarilor, printesa noastra a renascut , mai frumoasa, mai puternica si mai visatoare decat oricand.

             


           Pana si in zilele noastre aude ca e nerezonabila , visatoare si naiva.
             - Asa e! Aveti dreptate! Va rog doar sa intelegeti ca doar eu decid pentru mine cand visez "prea mult". Doar eu pot spune pentru mine si doar pentru mine cand sunt rezonabila sau nu, cand visez suficient sau prea mult. Asa cum eu sunt responsabila de visele mele si cum prind ele viata si se transforma in realitate.

           Poate nu o inteleg multi, dar unii o iubesc, altii nu. Printesa noastra ii iubeste pe toti in mod egal si e recunoscatoare pentru fiecare pas din calatoria ei, pentru ca stie ca asa a ajuns sa se aprinda focul ei interior. Acum danseaza, canta, pluteste prin viata cu visele ei. E copilul lunii, stie. Luna ii stie visele si o ajuta sa le materializeze. Printesa adora sa danseze , la luna plina, un secret intre ea si luna , nascut intr-o vara, pe malul marii, in mijlocul unei paduri magice.


          Iar eu stau pe-un colt de luna,
          Sa aduc o veste buna.
          Visele uneori prind viata
          Cand plutesti prin foc si gheata.

When fire meets ice

 WHEN FIRE MEETS ICE  1 Mai 1999 : nu prea am mai vorbit despre asta si foarte putine persoane stiu ce s-a intamplat cu adevarat atunci, acolo. Nici eu nu imi aduc aminte prea bine, am citit ca uneori asa reactioneaza creierul uman la socuri foarte puternice.            Ce-mi amintesc? Bucuria si dorinta de a trai, de a iesi, de a incerca lucruri noi.

                         
Povestea

 
Am plecat atunci pentru prima oara la in gratar- la Basarabi (acum ii spune Murfatlar). Am ajuns acolo, sus pe platou, era o zi superba si multa lume. Imi amintesc clar ca am facut rost de in pahar de plastic sa punem benzina - de ce benzina? Nu stiu, nu mai stiu. Am asezat paturile, gratarul si ne pregateam. Unii dintre baieti s-au agitat sa se ocupe de gratar, restul stateam de vorba putin mai departe. La un moment dat, unul dintre baietii care se ocupau de aprinderea gratarului s-a uitat la noi si a spus (avea o sticla de benzina de 2 litri arzand in mana) "A luat foc"; Ceilalti baieti au strigat : "Arunc-o!" si a aruncat-o. Imi amintesc ca ma uitam socata la sticla care venea spre mine, arzand. Auzeam ca prin vis :"In padure, mah, nu spre noi!" Am simtit un cot care m-a intors cu spatele la sticla si am inceput sa fug .... eu nu stiam ca deja ardeam. Sticla cazuse pe jos , explodase si aruncase spre mine benzina si flacara.... Eu? sportiva, cand fugeam nu prea ma ajungea nimeni. Imi mai amintesc ca am ajuns intr-un luminis si de acolo nu am mai vazut nici o iesire. Atunci am simtit cum ma cuprinde focul, am simtit mirosul de benzina incinsa si carne arsa. M-am intors si m-am uitat cu groaza la cei cu care eram. Am auzit  voce ireala (a mea): "Stingeti-ma ca mor!" . Nu vedeam sa se miste nimeni, erau socati. Am simtit o lovitura din spate care m-a trantit la pamant. Unul dintre baieti venise cu o patura, o aruncase pe mine si ma trantise pe jos. Plina de speranta, am incercat sa ma ridic, a fost imposibil. am dat patura la o parte si am stins si ultimele flacari care mai ardeau din mine. Am reusit intr-un final sa ma ridic, m-am uitat la cel care mi-a salvat viata si i-am spus "Multumesc, mi-ai salvat viata" (dar ce stiam eu atunci?). Apoi am lesinat, eram prea deshidratata. Mi s-a dat sa beau apa, am mai facut niste glume ca m-au facut pe mine gratar si am plecat spre spitalul din Constanta. Baiatul care conducea facuse carting, am ajuns cu flashuri si claxoane in 10-15 minute si am intrat la urgente.
Baby steps


           Credeam ca ce-a fost mai greu a trecut, doar arsesem mai putin de un minut. Sperantele mi-au fost spulberate de o doamna, din personalul de la primiri urgente, care s-a uitat la mine, a iesit pe hol si a strigat tare : "E grav, o internam!" Am intrat din nou in soc : "Grav? Cum adica grav. Am ars putin, nu putea fi atat de grav." Imi amintesc ca eram la subsol, m-au dus la chirurgie sa imi curate rana si ceilalti s-au dus acasa sa imi anunte familia. Chirurgia era la etajul 5. Eu pana la etajul 5 nu am mai putut respira, din cauza socului- incercam din rasputeri sa imi recapat suflul. Nu mergea, nu auzeam in mintea mea decat "E GRAV! O INTERNAM!". La etajul 5 m-a preluat o alta asistenta si m-a mai linistit. Diagnostic? Arsuri de gradul 3-4 , zone atinse : picioare-spate, fundul, putin cotul drept si piciorul stang- fata. Aveam pantaloni de spandex, la moda atunci. In partea de sus aveam un tricou cu vesta de bumbac. Vesta a ars complet (si parul meu), tricoul nu mai putea fi folosit, pantalonii nici atat, se lipisera de mine.            Ce a urmat? Luni de spitalizare, o noapte in care personalul din sectia de arsi - Spitalul judetean Constanta - a stat langa mine sa-mi salveze viata. Mutari din salon in salon sa le ridic moralul si celor care refuzau sa mai lupte pentru viata lor. Am vazut atata durere, am simtit atata moarte, dar nu ma dadeam batuta, stiam ca voi pleca acasa pe picioarele mele din spital. Personalul din sectia de arsi era atent cu mine, aveam deja vechime. Mi-au explicat la iesirea din spital ca i-am socat : nu-si puteau explica de ce nu m-am plans vreodata (desi am refuzat sa iau vreun calmant, erau prea puternice si dadeau dependenta), cum de puteam sa merg.... aveam arsuri intr-una din zonele cele mai sensibile din corp (pe interior nu am avut arsuri si nici la axile).            Eu nu stiam pana atunci cat de fragila e viata, ce minune e sa poti admira culorile, sa respiri, sa mirosi o floare, sa poti merge pana la usa, sa asculti trilurile pasarilor peste zi. Ratasem toate astea....abia acum le vedeam.         Dupa ce am iesit din spital a urmat o alta incercare: dupa ce ranile s-au inchis si cicatricile s-au format, pielea cicatrizata si-a pierdut elasticitatea si a inceput sa crape. Asa ca am mai suportat 2 ani de zile rani deschise intr-o zona foarte sensibila.... Rani care s-au inchis exact in ziua de Craciun 2001 ... 25 decembrie, alta poveste frumoasa. Ce bucurie! Venise cu adevarat Craciunul!

      Au fost in total 7 ani de dureri cronice : arsurile de gradul 3-4 ajung la nivelul muschilor, pana la terminatiile nervoase. Nu va pot explica in cuvinte durerile pe care le-am suportat.

        Dupa 7 ani, durerea a inceput incet sa dispara.         Dupa ce am incercat o operatie fara anestezie, am renuntat sa mai fac vreo operatie care sa imi reduca cicatricile.        Recuperarea        Abia atunci am putut sa ma ocup de celelalte aspecte : psihologice. Am inceput sa-mi urmaresc atenta emotiile, emotiile prea mari si prea bruste ma lasau fara aer (similar cu o criza de astm)... Am reusit!        Am reusit apoi sa inteleg cum si de ce s-a intamplat asta, dar asta e alta poveste.        Corpul meu se deshidrata si mintea striga "Pericol!" la orice temperatura de peste 30 de grade. Asa ca am inceput sa merg la sauna pana s-a obisnuit organismul din nou cu caldura.         Am plans suficient pentru  fiecare pacient ars pe care l-am cunoscut : unii murisera, altii nu. Unii aveau dureri cumplite ( si stiam asta)       Mi-am reglat somnul : durerile le simteam in general noaptea, nu ma plangeam : erau altii care se plangeau , mai grav ca mine, iar acasa nu imi puteam trezi familia.        Am reinceput sa patinez, sa ma antrenez, astfel incat sa imi pielea sa isi recapete elasticitatea, nu mi-a spus nimeni asta, dar asa simteam. Anul trecut , o doamna doctor la arsi , ascultandu-ma mi-a spus : "Sportul v-a salvat viata in spital. Dupa aceea, sportul v-a salvat din nou viata. " Pielea arsa isi recapata elasticitatea cu greu, de cele mai multe ori cu operatie : autogrefa (transfer de piele).

In 2014 am alergat pentru prima oara la color run, din 2015 alerg la curse de 10 Km si de 21 Km. Patinez aproximativ 120 km pe saptamana, alerg cam 40-50 km pe saptamana, pedalez, inot si pot usor termina si un triathlon.Pentru mine, fiecare zi e un dar, fiecare intamplare , un miracol. Nu va pot explica cum iubesc viata, e ceva ce simt. Desigur, sunt zile in care sunt mai obosita, sunt intamplari care imi mai strica linistea.... ce am observat e ca in viata (cel putin la mine) exista un echilibru.Acum patinez din nou si pe gheata si pe role (pasiunea mea si momentul meu de libertate ..http://cellastories.blogspot.ro/2015/07/cella-si-pasiunile-ei.html#!/2015/07/cella-si-pasiunile-ei.html)

 A fost un drum lung si frumos, am invatat multe lectii si nici nu stiu care e mai importanta.

Nici o zi nu seamana cu alta si acum stiu ca mai am cate ceva de facut si drumul meu nu s-a terminat.Am descoperit ca am timp pentru toate pasiunile si obiectivele mele, ca iubesc oamenii si diversitatea lor.... si abia astept anii urmatori de miracole...
Au trecut 18 ani si idea care imi vine in minte  e ca acum sunt la intersectia dintre foc si gheata si se vede superb.Cand focul intalneste gheata, uneori se formeaza un echilibru minunat, de culori si povesti ce abia urmeaza sa fie scrise.Aveti grija de voi ! O luna mai de vis de primavara sa avem, sa ne scriem povesti fantastice in culori nemaivazute, in armonie si bucurie!

Pentru mine viata e ca un miracol, cred ca sunt orbi mai ales cei care refuza sa vada minunile care se petrec cu noi in fiecare zi.Cella!

Viata ca o zi la schi

Viata ca o zi la schi
      In urma cu aproximativ 3 saptamani am fost la schi, in Sinaia. Am urcat la cota 2000. Pentru prima data am luat telescaunul de la cota 1400 la cota 2000. Evitam asta, am rau de inaltime (sau cel putin asa credeam).  Pe drum, telescaunul s-a oprit de cateva ori, iar eu admiram natura vrajita , nu o mai vazusem niciodata asa. Dupa un timp, am remarcat o lipsa de senzatie : nu aveam vertige. Nu stiu cand s-a intamplat asta. Intotdeauna am avut vertige. Cred ca are ceva de-a face cu sugestia ca raul de inaltime este asociat cu frica de succes. De cand am auzit asta, m-am tot gandit : ce o fi asta? doar nu imi e frica de succes! Cert e ca nu am vertige, indiferent daca a fost asocierea asta sau altceva.      Cobor din telescaun si pornesc pe prima partie care imi iese in cale. Vad gheata, pietre... si ce daca! Am mai facut asta... pornesc, cu incredere . Observ in jur , gheata peste zapada, in unele locuri, erau pietre iesite, neacoperite nici macar de gheata. Ma uit in jos pe partie, e ingusta, are curbe- padure in stanga, rapa in dreapta- apoi padure. E demarcata de un gard fragil de lemn. Partia nu coboara la Valea Dorului. Eu vreau sa ajung la Valea Dorului. Evaluez situatia la rece (chiar era foarte rece) : deci daca voi continua pe partia asta, care nici macar nu ma duce unde vreau eu sa ajung, am o mare sansa sa ajung la baza partiei daca adopt pozitia de patinaj viteza si imi folosesc toate abilitatile dobandite in anii in care am practicat patinajul viteza. Insa, schiurile nu sunt tocmai punctul meu forte. In pozitia aerodinamica a unui patinator de viteza, am stabilitate, insa voi castiga si foarte multa viteza. Sansele sa pastrez directia partiei in aceste conditii sunt minime. probabilitatea sa ies de pe partie si sa ajung cu viteza in padure, unde 99% o sa ma lovesc grav ( de cele mai multe ori ranile sunt incompatibile cu viata). Cat de important e pentru mine sa continui pe o partie care nu ma duce la destinatia dorita, cu toate riscurile de rigoare? Raspunsul a venit instantaneu : nu e aproape deloc important.        Am ales o portiune de partie cu mai multa zapada, fara pietre si foarte putina gheata si m-am trantit. In cei 12 ani de sport de performanta, am invatat sa cad pe gheata , in viteza , si sa controlez caderea astfel incat daunele sa fie minime... Recunosc, am uimit cateva persoane atunci, dar asta nu e ceva nou pentru mine.


          Mi-am luat schiurile pe umeri si am inceput sa urc, inapoi la varful partiei . Pe drum am inceput sa vad si alte partii, care duceau la Valea Dorului.  Imi luxasem un deget, ma durea si incepeam sa inghet. Ca sa nu ma mai gandesc la durere, am inceput sa revizuiesc toate ideile pe care le aveam, ganduri si convingeri pe care mi le spuneam singura. Unele m-au facut sa rad. Insa a functionat, am mai eliminat niste convingeri si am uitat de durere. Am continuat sa schiez apoi pe partiile dorite.

        In drum spre hotel, revizuind ziua de schi ma gandeam : cati dintre noi urmam un drum care nu ne duce acolo unde dorim sa ajungem? Cati avem puterea sa spunem STOP! ? Cati avem cunostintele necesare sa evaluam riscurile "la rece" si sa actionam astfel incat sa minimizam pagubele?
         Acum cativa ani probabil as fi continuat pe partia initiala, au fost ani in care mi-am facut rau singura. Culmea, decizia de a ma opri nu a fost luata de frica. Nu mi-a fost frica, am invatat sa ma imprietenesc cu frica.M-a mirat luciditatea cu care mi-am spus STOP! asta e momentul potrivit. M-a mirat felul in care mi-am evaluat riscurile, ca o confirmare ca am re-inceput sa ma iubesc.
   

          Ma intreb si acum : Ce facem cand observam ca suntem pe "o partie gresita"? Cand decidem ca "destul e destul"?  Cred ca pentru fiecare, momentul difera. Insa nu pot sa nu observ ca e o arta sa evaluezi riscurile si sa decizi ce e de facut, ce cale e de urmat.  Observ cu durere ca sunt multi care insista pe "partia gresita", insa nu e nimic de facut. Fiecare om are viata lui , durerea lui si lectiile lui. Noi ceilalti putem sa observam, sa ii acceptam si sa ii iubim. La urma urmei si eu am fost mult timp "pe partii gresite".... si probabil voi mai gasi cateva si pe viitor.

    Cateodata viata e si asa : ca un domeniu schiabil, cu partii care ne duc unde vrem si partii care doar ne amagesc ca ne duc unde vrem.

Viata ca o zi la schi In urma cu apro...

Viata ca o zi la schi
      In urma cu aproximativ 3 saptamani am fost la schi, in Sinaia. Am urcat la cota 2000. Pentru prima data am luat telescaunul de la cota 1400 la cota 2000. Evitam asta, am rau de inaltime (sau cel putin asa credeam).  Pe drum, telescaunul s-a oprit de cateva ori, iar eu admiram natura vrajita , nu o mai vazusem niciodata asa. Dupa un timp, am remarcat o lipsa de senzatie : nu aveam vertige. Nu stiu cand s-a intamplat asta. Intotdeauna am avut vertige. Cred ca are ceva de-a face cu sugestia ca raul de inaltime este asociat cu frica de succes. De cand am auzit asta, m-am tot gandit : ce o fi asta? doar nu imi e frica de succes! Cert e ca nu am vertige, indiferent daca a fost asocierea asta sau altceva.      Cobor din telescaun si pornesc pe prima partie care imi iese in cale. Vad gheata, pietre... si ce daca! Am mai facut asta... pornesc, cu incredere . Observ in jur , gheata peste zapada, in unele locuri, erau pietre iesite, neacoperite nici macar de gheata. Ma uit in jos pe partie, e ingusta, are curbe- padure in stanga, rapa in dreapta- apoi padure. E demarcata de un gard fragil de lemn. Partia nu coboara la Valea Dorului. Eu vreau sa ajung la Valea Dorului. Evaluez situatia la rece (chiar era foarte rece) : deci daca voi continua pe partia asta, care nici macar nu ma duce unde vreau eu sa ajung, am o mare sansa sa ajung la baza partiei daca adopt pozitia de patinaj viteza si imi folosesc toate abilitatile dobandite in anii in care am practicat patinajul viteza. Insa, schiurile nu sunt tocmai punctul meu forte. In pozitia aerodinamica a unui patinator de viteza, am stabilitate, insa voi castiga si foarte multa viteza. Sansele sa pastrez directia partiei in aceste conditii sunt minime. probabilitatea sa ies de pe partie si sa ajung cu viteza in padure, unde 99% o sa ma lovesc grav ( de cele mai multe ori ranile sunt incompatibile cu viata). Cat de important e pentru mine sa continui pe o partie care nu ma duce la destinatia dorita, cu toate riscurile de rigoare? Raspunsul a venit instantaneu : nu e aproape deloc important.        Am ales o portiune de partie cu mai multa zapada, fara pietre si foarte putina gheata si m-am trantit. In cei 12 ani de sport de performanta, am invatat sa cad pe gheata , in viteza , si sa controlez caderea astfel incat daunele sa fie minime... Recunosc, am uimit cateva persoane atunci, dar asta nu e ceva nou pentru mine.


          Mi-am luat schiurile pe umeri si am inceput sa urc, inapoi la varful partiei . Pe drum am inceput sa vad si alte partii, care duceau la Valea Dorului.  Imi luxasem un deget, ma durea si incepeam sa inghet. Ca sa nu ma mai gandesc la durere, am inceput sa revizuiesc toate ideile pe care le aveam, ganduri si convingeri pe care mi le spuneam singura. Unele m-au facut sa rad. Insa a functionat, am mai eliminat niste convingeri si am uitat de durere. Am continuat sa schiez apoi pe partiile dorite.

        In drum spre hotel, revizuind ziua de schi ma gandeam : cati dintre noi urmam un drum care nu ne duce acolo unde dorim sa ajungem? Cati avem puterea sa spunem STOP! ? Cati avem cunostintele necesare sa evaluam riscurile "la rece" si sa actionam astfel incat sa minimizam pagubele?
         Acum cativa ani probabil as fi continuat pe partia initiala, au fost ani in care mi-am facut rau singura. Culmea, decizia de a ma opri nu a fost luata de frica. Nu mi-a fost frica, am invatat sa ma imprietenesc cu frica.M-a mirat luciditatea cu care mi-am spus STOP! asta e momentul potrivit. M-a mirat felul in care mi-am evaluat riscurile, ca o confirmare ca am re-inceput sa ma iubesc.
     

          Ma intreb si acum : Ce facem cand observam ca suntem pe "o partie gresita"? Cand decidem ca "destul e destul"?  Cred ca pentru fiecare, momentul difera. Insa nu pot sa nu observ ca e o arta sa evaluezi riscurile si sa decizi ce e de facut, ce cale e de urmat.  Observ cu durere ca sunt multi care insista pe "partia gresita", insa nu e nimic de facut. Fiecare om are viata lui , durerea lui si lectiile lui. Noi ceilalti putem sa observam, sa ii acceptam si sa ii iubim. La urma urmei si eu am fost mult timp "pe partii gresite".... si probabil voi mai gasi cateva si pe viitor.

    Cateodata viata e si asa : ca un domeniu schiabil, cu partii care ne duc unde vrem si partii care doar ne amagesc ca ne duc unde vrem.

Cu masina pe plaja?

     

   Acum ceva vreme, un fost coleg de facultate m-a rugat sa scriu despre cum am ramas cu masina in nisip pe plaja. Eram prieteni foarte buni, 4 persoane: 2 fete ( Marcela si Cleopatra) si 2 baieti (Marius si Liviu). In momentul acela, era doar prietenie de dragul timpului petrecut impreuna. Bine, timp petrecut impreuna inseamna experiente impreuna... din unele inveti, din altele nu. Au fost ani frumosi, memorii frumoase .. "ca la 20 de ani". Nu am scris pana acum, am incercat sa inteleg ce a fost de invatat din experienta asta cu masina pe plaja ( in afara faptului ca nu e bine sa te duci cu masina pe plaja - pe nisip moale.... in apa nici atat - noi nu am intrat in apa).
         Acum mai toata lumea merge cu masina pe plaja, nu am inteles niciodata de ce : eu una ador sa simt nisipul sub talpi. In 1993 , nu prea se intampla asta, sau cel putin eu nu stiu sa se fi intamplat.
         Am ajuns dupa pranz, dar inainte de apus , pe plaja. Bineinteles ca am nimerit intr-o portiune de nisip moale si de acolo masina nu a mai plecat. Eram singuri pe plaja, pentru ca era primavara - nu incepuse inca sezonul. Am inceput noi - matematicienii - sa facem planuri despre cum am putea iesi de acolo. Am inceput sa facem gropi cu mainile in nisip, pentru a elibera rotile. Partea frumoasa ,cand faci asta primavara, e ca dai peste o gramada de scoici putrezite deja. Mirosul e cel putin memorabil, de neuitat.Nu toata lumea a facut fata mirosului, Cleopatrei i-a venit rau, am luat-o de acolo si am dus-o intr-un loc cu aer curat. Am continuat noi sa sapam si sa incercam sa scoatem masina .... ore in sir, fara succes. Pana la urma au aparut nu stiu de unde... din zona - eram pe la Cazino sau pe la Bucuresti (Yaki - acum) 2 lucratori. Incepuse sa se insereze. Impreuna cu ei, am ridicat pur si simplu masina si am pus-o pe un teren mai stabil, pe scanduri.... gandindu-ma acum : probabil mai vazusera masini pe acolo. Dupa asta, am reusit sa plecam. Bineinteles eram cu totii foarte bucurosi, era bucurie aceea a copilului care a facut o boroboata si a scapat nepedepsit... Am mers si am mancat deja traditionalul pentru noi parfait - vis-a-vis de liceul (acum colegiu) Mircea cel Batran... euforia noastra deranja, de fapt ,pe toata lumea, dar noua nu prea ne pasa....
          A doua zi, Marius ne-a luat si la rugamintile tatalui lui a adus masina la mine acasa (eram singura care locuia la casa)  si am spalat-o ... mirosea masina atunci ca o "pescarie"... dar cu peste putrezit. A fost un alt moment de joaca si bucurie.... ne-am jucat si am spalat si masina.

     Zilele astea, m-am tot gandit la intamplarea asta si la ce ar putea sa insemne in afara de "NU VA DUCETI CU MASINA PE PLAJA DACA NU SUNTETI PREGATITI SA SUPORTATI CONSECINTELE". Adevarul e ca daca ma gandesc, lectiile ar fi cam asa :
        1. Societatea ne invata ca o femeie e slaba si fragila. In momente critice, ma gandesc eu, ar trebui sa lase deoparte slabiciunea si fragilitatea si sa ajute la depasirea situatiei. Nu am nimic cu Cleopatra, sunt convinsa ca nu a mai rezistat mirosului... asta ne-a lasat pe noi in trei, in loc de patru. Acum depinde si de cum iti alegi cercul de prieteni.... pe atunci nu stiam mare lucru. Privind in urma, cred ca o femeie ar fi bine sa stie cand sa fie fragila si cand sa fie puternica.
       2. Sunt momente in viata cand singur nu stii cum sa iesi dintr-o situatie si ai nevoie de ajutor. Si acel ajutor soseste, intr-un fel sau altul. Sub forma unor lucratori care au mai multa experienta, sau poate sub forma unei idei pe care nu ai incercat-o pana atunci. De cele mai multe ori, ajutorul apare cand nu te astepti, intr-un mod cu totul inedit. E minunat sa stii sa "vezi" si sa primesti acel ajutor.
       3. Orice experienta te imbogateste cu ceva, ca moment sau ca lectie. Ai trecut pe acolo si deja stii ce e de facut. Ai depasit situatia.


   Va astept si pe voi sa imi mai spuneti impresii... stiu sigur ca Marius va dori sa mai adauge ceva. Felul in care a vazut el acest moment, acea zi. Mie una imi pare rau acum, in ziua aceea nu am privit cerul si nici marea.... dar cred ca erau superbe ambele. Eram prea concentrata pe problema si apoi era deja intuneric.... am pierdut momentul... Nu am nici o poza de atunci, masina era o Dacie 1310, se intampla in Mamaia.

Acceptarea de sine

Acceptarea 





        Anul trecut a fost un an puţin mai neobişnuit pentru mine. Nu mă refer la schimbarea exterioară, oricine poate face asta. Suntem asaltati cu informaţii din toate părţile, există medici specializaţi şi, în ultimă instanţă, medici esteticieni. Dar asta nu înseamnă nimic, dacă nu ajungi să te cunoşti, să te accepţi şi să te iubeşti pe tine.
E ca o călătorie la capătul lumii, unde te duci pentru a fugi de tine şi de esenţa ta, te ajută, dar nu foarte mult. "Oriîncotro te-ai indrepta, îngrijeşte-te doar să prefaci fiecare călătorie într-una lăuntrică. Dacă vei călători înlăuntrul tău, vei putea colinda întreaga lume, cât e de întinsă şi dincolo de ea." - Elif Shafak. Cel mai mult de ajută să faci din fiecare călătorie una lăutrincă, indiferent încotro te îndrepţi.
         Privind în urmă, 2015 asta a însemnat pentru mine : o călătorie lăuntrică.
         De când mă ştiu, am crezut că trebuie să distrez şi să aduc zâmbetul celor din jurul meu. Nu ştiam însă că zâmbetul poate avea mai multe forme. Am crezut că dacă îi iert şi îi iubesc pe toţi cei din jurul meu, indiferent ce fac, e de ajuns. Am crezut că dacă îmi pun masca puterii şi a zâmbetului sincer (da, recunosc.... am învăţat practic sa joc teatru, foarte credibil însă), totul în mine şi în jurul meu e zâmbet şi iubire. Am uitat însă să mă iert şi să mă iubesc pe mine. În tot iureşul vieţii, în furtuna care a devenit viaţa mea, am iertat si am iubit pe toţi şi pe toate, însă nu pe mine. Nu mi se parea important.
        Anul 2015 însă a fost un fel de pauză, pauză de furtuni, pauză profesionala. Un moment binevenit pentru a ma actualiza eu pe mine, cu ultimele transformări, schimbări din mine şi din viaţa mea. Rezultatul iniţial a fost o linişte interioară şi o întoarcere către mine pe care nu o mai trăisem demult. Apoi însă au urmat o serie de "întâmplări" care mi-au descoperit o altă realitate şi o altă perspectivă a ceea ce sunt, mai exact cine sunt.
        Vă spuneam, întotdeauna m-am crezut un clovn, care trebuie să distreze lumea (şi clovnii au rostul lor pe lumea asta). Deloc întâmplator, anul trecut am cunoscut un om - inginer. Un alt domn îmi lovise maşina. Domnul inginer (nu mi-a spus numele lui), a văzut numele şi a fost uimit. A început să-mi spună că el e pasionat de istorie şi mi-a povestit câte ceva despre strămoşii mei. Lucruri pe care le ştiam informativ de la bunicul meu, dar nu ştiam ce înseamnă asta şi nici cine au fost strămoşii mei. Văzând reacţia evidentă şi bruscă a domnului inginer, am ajuns acasă şi am început să caut pe internet mai multe informaţii - bunicul meu a murit, tatăl meu dormea. Citesc : strămoşii mei - 7 fraţi , toţi căpetenii de oşti în armata lui Ştefan cel Mare; din acelaşi neam , scriitori. Greu de acceptat aceste ştiri. Îi povestesc mamei, ea nu ştia nimic. Aştept până se trezeşte tata.

      - Tată, ştiai că ne tragem din căpetenii de oşti ale armatei lui Ştefan cel Mare?
      - Ne-a spus tata (bunicul meu), dar am râs de el, nu l-am crezut. Auzi, noi să ne tragem apropiaţi ai lui Ştefan cel Mare.
      - Ştiai că avem şi scriitori în neam?
      - Ne-a spus tata, dar noi nu l-am crezut.

        Bun, nu ştiu exact ce o fi fost în sufletul bunicului meu, pot întelege perfect de ce a amintit o singură dată, vag, că ne tragem din neamul Vrâncioaia. Fără să spună cine  a fost mai exact Vrâncioaia.

        Greu de acceptat, greu de digerat. Adică eu , de fapt, nu sunt distracţia petrecerii? Asta înseamnă că reacţia mea la toate întâmplările din viaţa mea capătă sens. Îmi era însă greu să accept aşa ceva.

         Acceptarea a venit la capătul Dunării, după o excursie in Deltă. Pe o margine de lume, pe un colţ de lună plină. Acolo, în mijlocul prietenilor, departe de zgomotul lumii şi al vieţii, nu am mai putut evita adevărul. Acolo, în atmosfera aceea de (vorba verişoarei mele "un albastru perfect"), înconjurată de licurici şi multă linişte. Acolo am putut accepta. Toată viaţa mea s-a derulat în faţa ochilor mei, din nou. De data asta în linişte si calm, fără stress-ul ultimelor presupuse clipe din viaţă.

        Şi am înteles şi acceptat cine sunt. Am înţeles ce înseamnă : "ACCEPTAREA NECONDIŢIONATĂ , FĂRĂ JUDECAŢI DE VALOARE, A PROPRIEI PERSOANE". Mi-a luat ceva timp, au fost luni întregi de negare, de împotrivire. Câştigul însă a fost imediat.




        Născută la mare fiind, ani de zile am încercat să reuşesc să suprind aşa o poză. Albastrul acesta "perfect" în care se reflectă luna, oglindind sclipiri de diamant.        Abia după ce am reuşit să accept cine sunt eu, fără să mă judec sau să încerc să mă incadrez într-un tipar acceptat de societate, am reuşit să surprind acest albastru.        Mai am şi alte poze, puţin neclare însă, aşa că am ales să pun aceste două poze. Pentru mine pozele acestea sunt mai mult decât poze, au legate de ele o istorie : povestea mea.        De atunci văd lumea în alte culori. Mai târziu , in luna iunie, nepoata mea mi-a confirmat că vede şi ea schimbarea şi acceptarea. La Neptun, la malul mării s-a uitat direct în ochii mei şi mi-a spus : "Dă-ţi părul din ochi, vreau să-ţi văd lumina!" Nu vă puteţi inchipui ce a însemnat asta pentru mine. 
      De atunci mereu spun : începutul unei "călătorii" este fiinţa ta. Acceptă-te pe tine , iubeşte-te pe tine necondiţionat înainte să îi accepţi şi iubeşti pe ceilalţi. Altfel, "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" capătă alt sens.

        

Atentia, Iarna si Autostrada

Amintiri din iarna 2010-2011
         Intotdeauna mi-a placut sa imi testez si depasesc limitele. Atentia insa mi-am exersat-o mai mult in acea iarna. Fara sa vreau, insa au fost doua intamplari bine-venite si bine-primite. In ambele cazuri, plecarea catre Constanta a fost brusca: am hotarat pe loc, am plecat in urmatoarele 5 minute.
            Nu am poze, evident. Nu am gasit poze pe care le pot pune ( toate au drepturi de licenta pe ele, fara drept de utilizare).
           Sa incep cu prima intamplare : Se apropia sarbatoarea Craciunului - Nasterea Domnului. Sarbatoare pe care intotdeauna o petrec in familie. Autostrada era inca inchisa si nu stiam sigur daca mai pot ajunge acasa de sarbatori. Normal, doream sa fiu acasa de sarbatori, insa experienta Dobrogei iarna imi spunea ca viscolul poate dura si 2 saptamani, deci si autostrada poate sta inchisa, cat e viscol. Cu trenul nu ma puteam duce acasa - ar fi fost riscant - avea intarzieri foarte mari si frig, foarte frig in vagoane.          Intr-o sambata, primesc telefon de la o colega aflata in aceeasi situatie ca si mine, care imi spune ca autostrada s-a deschis si ca se poate circula, a vorbit ea cu un coleg de al nostru - sofer profesionist. Il sun si eu si vorbesc. Situatia era stabila, spunea el. Se circula foarte bine pe autostrada. Vorbesc cu sora mea si hotaram, in cinci minute plecam. Am plecat in urmatoarele cinci minute.           Pe autostrada era un fel de jale inzapezita. Nu mai era viscol, insa zapada nu era curatata nici macar pe o banda. Pe alocuri era gheata, pe alocuri era si ceata. A fost o experienta , sper eu, unica. Nu am derapat, decat in afara autostrazii, la sensul giratoriu de la Medgidia (pentru cine stie drumul din 2010). Nu am avut nici un accident, am reusit insa sa-mi exersez atentia... mai mult decat as fi dorit, pret de aproximativ 240 Km.          De atunci, nu mai compar experienta mea de sofer cu a unui sofer profesionist. Stiu acum ca daca un sofer profesionist imi spune ca se circula bine , in conditii de iarna, el are alte standarde, bazate pe experienta lui, nu pe a mea.         As pleca totusi, chiar daca as sti ce ma asteapta, in aceeasi zi, dupa ce am ajuns acasa, autostrada a fost din nou inchisa- din cauza conditiilor meteorologice

        A doua intamplare : Se apropia aniversarea zilei mele de nastere in 2011. Dar era intr-o miercuri. Nu stiu de ce, sau poate asta aveam nevoie sa traiesc, am decis eu sa imi petrec week-end-ul dinaintea zilei mele aniversare cu parintii. Cum nu sunt o persoana foarte meticuloasa si nici nu-mi place sa organizez luni de zile o deplasare, plec in urmatoarele 5 minute. Cinci minute petrecute la telefon cu mama, care incerca sa ma convinga sa nu ma duc la Constanta, in timp ce tata ii spunea cu voce tare din spate : "Nici nu stiu de ce iti bati capul si gura. Doar stii ca face oricum ce vrea ea." Ei da, tata ma cunoaste ceva mai bine, stie ca daca imi propun ceva, aia fac. Fara amanari si fara scuze, incapatanata am fost de mica.        Plec, cum intru pe autostrada, se anunta la radio cod portocaliu de viscol , polei ninsoare. Stiti cum e, Baragan-Dobrogea, vant puternic, ninsoare... pe alocuri polei. Imi spun: "OK, poate nu a fost cea mai buna decizie.. acum ce sa fac? Nu stiu nici o iesire care sa ma intoarca acasa"        Pe autostrada se circula, aproape in coloana, cu viteza redusa. Vantul batea cu putere si eu tineam strans volanul, ca sa nu derapez. Nu va pot descrie ce era in mintea mea atunci, pot doar spune ca speram eu, ca Dumnezeu sa mai aiba si alte treburi cu mine pe aici. Si asa a fost. De cate ori imi venea ideea sa pun frana, vedeam urmele unei masini pe autostrada, soferul avusese geniala idee sa puna frana.        Pot spune ca am vazut masini zburatoare, nu una... multe. Erau portiuni doar cu viscol si ninsoare, erau portiuni de autostrada cu balti acoperite de zapada si alte portiuni cu polei.        Daca la prima intamplare a fost suficienta atentia, la intamplarea asta am participat activ cu mai multe instincte. Nu era suficient sa fii atent la drum, toti faceau asta, unii insa zburau cu masina in camp. Mai invatai rapid si din greselile celor din fata. Mintea se golea incet de orice alte ganduri, in afara celor de a iesi cu bine din aria aceea. Atunci am fost 100% prezenta la condus. Nici nu mai aveam timp de frica. Dupa ce am iesit din zona afectata - prin zona Drajna, am oprit la benzinarie, am alimentat si am mancat de pranz.        Nu simteam bucurie, eram usurata, scapasem. Ma gandeam la toti cei care inghetau in camp si un fior rece mi-a strabatut sira spinarii. Toti am avut aceleasi sanse. Doar ca ei, au gandit si facut unele greseli inaintea noastra, cu cativa metri. Singurul nostru avantaj ( al celor care nu au "zburat") a fost ca am pastrat distanta si am invatat din greselile lor.
     Acum pot spune ca am vazut "masini zburatoare" si nu ma bucur.
     Adevarul e ca in orice conditii, de iarna sau nu, e bine sa ne exersam atentia - macar la volan.