Nedumeriri Quotes

“Mă oprisem două minute să respir. Aşa îmi repetam în perioada aceea, la nesfârşit: să respir, să respir, nimic altceva, numai de-aş reuşi să respir la infinit, continuând astfel marea mea operă, uriaşa provocare a vieţii mele. Cât timp ai reuşit să respiri, mă va întreba CelMaiMareDintreCeiMaiMari pe lumea de dincolo, când voi ajunge pe-acolo. Mult, foarte mult timp, voi răspunde, atât de mult timp, încât au trecut nu doar zile şi anotimpuri, ci chiar vieţi întregi, existenţe, da, au trecut existenţe cu nemiluita, Maiestate. Şi CelMaiMareDintreCei­MaiMari nu se va supăra pe mine, nu mă va certa, nu mă va bate şi nici nu mă va trimite în focul Gheenei, ci mă va privi mirat câteva secunde şi mă va ierta, pentru că el e mai înţelept decât toţi înţelepţii şi înţelege neputinţele lumii. Sau poate nu din cauza asta, poate va fi doar puţin amuzat şi va surâde în timp ce-mi va zice să mă îndrept de bunăvoie şi nesilit de nimeni spre focul cel veşnic, acolo nu există nici întristare, nici respirare, nici suspin, ci doar amintirea tuturor acestora, căci focul ce ne va arde nu e foc divin, căci Acela e bun ca orice vine de la El, ci e foc omenesc, singurul care arde cu adevărat, singurul care ne înspăimântă, ne doare şi ne ucide. Şi el va râde, trimiţându-mă în foc, iar eu voi fi vesel pentru că voi fi reuşit să-l înveselesc, să joc comedia mea atât de bine, încât să provoc până şi râsul lui, atât de greu de privit. Şi în drum spre focul cel veşnic voi continua să respir ca un om, pentru ultima oară, căci atunci conştiinţa mea va fi încă vie şi voi simţi frica aşa cum o simt acum şi mă voi bucura aşa cum m-am bucurat mai demult, în timpul experienţelor mele pământeşti. Şi voi avea încă îndoieli şi mă voi întreba dacă cel ce m-a trimis în foc nu e cumva celmaimaredintreceimaimici, căci de fapt gândul acesta mă doare uneori, că nu voi avea dreptul să-l văd pe El, ci pe altul.”
― Ovidiu Baron, Nedumeriri

“Linişte... Prietenia e ca un ciob de sticlă, cel mai neuniform dintre toate. Cădere, risipire, nepăsare, uitare. Îl bate soarele, îl udă ploaia şi îl suflă vântul, dar nu vrea sau nu poate să plece mai departe. Stagnează. Aşteaptă. Undeva, într-un cotlon ignorat al memoriei s-a rătăcit un fragment de speranţă. Doar în memorie. Aşteaptă şi el, ca oricare. Poate că aşteaptă uitarea sau poate înnoirea prin simţuri. Ciobul de sticlă nu poate simţi nimic, nu vede, nu aude, nu vorbeşte. Te lasă să treci pe lângă el fără să-ţi facă semn. E discret, are tact. Dar uneori se întâmplă să treacă cineva care să vrea să-l ridice, sau care să nu aibă altceva mai bun de făcut decât să se uite la el. Şi să se mire, oglindindu-se în suprafaţa sa tulbure şi neuniformă. Dacă se va recunoaşte în el, îl va duce cu sine, dacă nu, îl va arunca mai departe, într-un loc cât mai ascuns, astfel încât să nu-i mai iasă niciodată în cale...”
― Ovidiu Baron, Nedumeriri