MihaElla > Recent Status Updates

Era un timp în afara timpului lumii, departe de grabă sau de ore stabilite…

...Of course he had a theory. It's just the sort of theory a man would have in a book, and Floyd is the sort of man who ought to be in a book. He'd be better fun and less bother in a book.

Iubirea adevărată, o relație adevărată, nu se poate naște decât între doi oameni care au trecut fiecare printr-o astfel de inițiere sau care au ajuns la acest nivel de înțelegere în timpul vieții lor în comun. […] să învețe cum să creeze o relație mai matură, în care cunoașterea caracterului adevărat al personalității celuilalt joacă un rol mai important și mai conștient.

Intelegerea vietii insa se poate face numai prin cunoasterea de sine si prin cunoasterea motivelor personale. [...] cand o femeie se lasa in voia acestei energii instinctive, rezultatul nu va fi nici iubirea, nici relatia psihologica. Cand relatia ei cu instinctul este atat de primitiva, ea devine un pericol social...

October 12, 1555 — His name is Hans Burgner. He is wild, unpolished,
dangerous, and touching. Perhaps he interests me because he reminds me of a face I have seen in the mirror somewhere during the time of Chaos. This chest is heavy, and I am getting a little bit lazy. I must be on guard to keep the weaknesses of my body from defeating me— pity, for example. He knelt down and spoke of the Elixir.

Spying on my secrets is useless. I could shout them from the rooftops and they would still be secrets.

This scared me, as though I had received a personal rebuke. I began to sweat as I read on, and my heart pounded wildly.

I could proclaim this secret as the sun, moon, and stars proclaim the sky, as the earth proclaims itself under human feet, as water, fire, wind, plants, and...

I had asked him where true Adepts could be found.
He said, "Nowhere, my son. You don't see them. They submerge in the crowd and dissemble...."
So why did Rochard travel alone and on foot? "I am a poor physician; I
don't need any servants!"
Then I became certain that Eduard Anselmus Rochard could be nothing
but an Adept.

Whenever I happened to get a fleeting appetite, I tasted this particular
fruit of the tree of knowledge but it didn't mean much to me. I was too bur
dened with a feverish, transcendent restlessness to see life through the eyes of a Boccacio. One idea, grown to an obsession, filled my every thought—the stench of death ruins life. Life is beautiful, yes, but

He had a few books on alchemy. I threw myself into them and read them
all until I knew them by heart. Once I understood all the words, the books
intoxicated me. The one that made the greatest impression was the story of Nicholas Flammel, the famous French alchemist. Flammel had gained possession of the Philosophorum Lapide, the Philosopher's Stone.

"Why are you crying?" He demanded roughly. "Cry over something that's
worth it. You do see it's no good being like me, don't you?"

"No, I do not," I insisted. "I want to learn spells and practice magic so
people will be afraid of me and do what I want them to."

Sebastian broke into loud laughter. "You're stubborn, boy, just like I was." He grasped me by the shoulders.

"No!" I cried. "Human beings cannot descend that low! No one could
endure such a time!"

"The human soul is both divine and demonic," Cadmon replied. "Which
side predominates depends on which of the two forces reaches the control
levers first. The elemental influences that pour into the soul attack it irresistibly at every weak point..."

It all comes back to bees and wasps looking very much alike in this world, doesn’t it?

Pentru el importantă este numai călătoria spre sine. Nu deplasarea pe glob, ci scufundarea în chiar esența umanului, în procesul creației. Textele lui, toate, nu sunt pur si simplu despre eu , ci despre un eu care creează lumea.

Scrisul lui e o boală.Scrisul văzut ca imposibilitatea de a te descurca altfel cu realitatea.Pentru el,scrisul este singura modalitate de a-și trăi viața.La 22 de ani,în Poetul,scrie deja despre nevoia lui vitală de a da o ieșire simțurilor prin cuvânt: Ce să fac eu cu trăirile mele,nu pot să văd cum se zbat neajutorate și mor în nisipul limbii.Nu voi mai putea să trăiesc dacă n-o să mai scriu.

“De ce ne iubim unul pe altul mai tare când suntem despărțiți?Tu nu știi?”

“Nu mai am nicio iluzie.Noi nu avem si nu putem avea o apropiere adevărată— scrisorile sunt una, dar viața e altceva.Suntem apropiați unul de altul numai atunci când între noi sunt mii de kilometri. […]Am citit cu ea odinioară romane rusești despre oamenii de prisos.Ea însăși e o femeie de prisos.Nu mai pot așa.”

In jurnalul lui, Brupbacher notează în august 1903: “Ce ciudat: una e să iubești un om de la distanță, alta e să iubești omul viu, de lângă tine. Mi se pare că în scrisori suntem foarte apropiați, dar când ne întâlnim ne îndepărtăm unul de altul. Cum e posibil una ca asta? Nu înțeleg. Din cauza asta e foarte dureros. În scrisori ne e mai bine decât în viața reală.”

Creșteți și vă înmulțiți! Și asta e tot ce ni s-a dat? Dar după această poruncă vin și șoarecii,și bacilii Koch.Ea conține incomparabil mai mult decât latura sa fizică! În niciun caz eu în întregime,cu toate forțele mele neconsumate, setea de a face ceva important, mare, necesar, util pentru omenire, pentru poporul meu, pentru patria mea, toate acestea, nu pot fi redusă la continuarea speciei!

His whole attitude was like that wig that he wore. There was no disguise about his disguises. [...] He was not hiding from God; he was not hiding from himself. He was in the broad daylight. [...] He was not whitewashed, but washed white. [...] He was out of the judgment of this world.

Atunci, la scoala, desigur, inca nu-mi dadeam seama cat de greu le era mamei si tuturor profesorilor nostri: in fata lor statea o sarcina imposibila -- sa-i invete pe copii sa spuna adevarul, initiindu-i in lumea minciunii. Conform legii scrise trebuia sa spui adevarul, dar dupa cea nescrisa, daca o sa spui adevarul, n-o sa-ti fie bine deloc...

Eroul scurtei povestiri este un om framantat, nelinistit, de care nimeni nu are nevoie, si care, spre marea lui nefericire, mai este si genial, un stapan al lumii. Se satura sa mai fie atat de inutile si atunci scapa de griji: acopera lumea cu ninsoare si se scufunda intr-un troian...

I’m so glad you’ve come. I’ve seen a ghost.

There’s no need to be distressed about that, he said. It often happens. Most of the ghosts aren’t ghosts, and the few that may be won’t do you any harm. Was it any ghost in particular?

Literatura nu e un compromis. Niciodată. Dacă există un compromis, îi va aparține celui care este scriitorul. Literatura nu poate fi folosită ca instrument.

Dacă romanul acesta [ All names ] ar putea fi înțeles ca un eseu despre existență — poate. Cred că toate romanele sunt așa, cred că scriem ca să aflăm ce înseamnă a trăi.

Viața, care pare o linie dreaptă, nu este.>

Dam ocoluri iar și iar, dar, în realitate, există doar două lucruri: ori alegi viața, ori te îndepărtezi de ea.

Suntem cuvintele pe care le folosim. Viața noastră asta este.

În viață nu trebuia să explici dacă n-aveai chef. Si asta nu fiindcă nu aveai public: aveai, ba chiar unul care de obicei tânjea după motive. Ci fiindcă pur și simplu spectatorii nu aveau absolut niciun drept; nu plătiseră nimic ca să se înstăpânească pe viața ta.

Fiecare are adevărul lui. Al lui Mariam e simplu, nici că se poate mai simplu: oricât te-ar durea sufletul și oricât ți-ar plânge inima, ține curat peticul de lume care ți-a fost încredințat. . Ca altceva nu poți să faci pentru salvarea lui.

S-a întins alături, s-a ghemuit asa cum ii plăcea ei și a închis ochii. A ascultat durerea care i se răspândea în corp. Străbunica lui Zabel se înșelase: pe partea dreaptă inima te doare la fel de mult ca pe stânga, ba poate chiar mai tare.

Viața e prea scurtă ca să tii minte necazurile, da la o parte ce nu contează și trăiește fără să privești în urmă, își amintea deseori Tolak vorbele tatălui său. Se străduia să le urmeze mereu.