Vlad Robert M. Lutic

“Niciodată, nici chiar atunci când, doi ani mai devreme, după un marş istovitor de 18 zile în pustiu, am ajuns la crângul de palmieri de la El Goléa, nu simțisem o uşurare asemănătoare celei care îmi dilatase inima, aşezându-mă pe această bancă simplă, în fața acelei mese puse, în sala rustică de la Huriel, căci acela era numele localității în care, pentru prima dată de la arestarea noastră, am găsit oameni, în care războiul nu stinsese orice sentiment omenesc.
În Africa, uşurarea fusese mai ales fizică, dar aici era şi morală. Cât era de bine, după ce simțisem în câteva zile toate formele de răutate umană, începând cu cruzimea savantă a regimului penitenciar şi până la furia ucigaşă a mulțimilor dezlănțuite, să constați că mai există pe lume oameni care să te considere un om şi să se poarte ei înşişi, pur şi simplu ca oamenii.
În strălucirea paharelor de pe mesele de la Huriel, nu vedeam numai certitudinea de a-mi potoli setea, vedeam şi o justificare a optimismului meu privind omenirea. Nimic nu este mai dureros decât să te îndoieşti de oameni. Este şi mai penibil decât să-ți fie sete.”
― Vlad Robert Lutic, În căutarea familiei pierdute