MIREASA DIN RENASTERE, Prolog si Capitolul 1

PROLOG
Neapole, Regatul Neapolelui,
2 martie 1584
Gâfâind extenuată, signora Lorenzo îşi şterse sudoarea de sub boneta albă, apretată, cu un scutec pe care-l aruncă apoi în coşul cu rufe murdare.
-Creşti repede, signor Armando, dojeni ea în glumă copilul.
Binedispusă în seara asta, femeia chicoti încet, privindu-şi cu coada ochiului propriul abdomen rotund ca o pernă, cum sălta ritmic cu fiecare hohot înfundat.
-În curând n-am să te mai pot căra adormit în patul tău, îşi continuă ea monologul, în timp ce învelea cu grijă băieţelul.
Se retrase apoi către şemineu şi se aplecă să ia bebeluşul din braţele mamei sale. Era târziu, dar tânăra ducesă tot nu se-ndura să părăsească odaia copiilor. În cei 12 de ani de când lucra ca dădacă pentru bogătaşi, signora Lorenzo nu-şi amintea să mai fi văzut o mamă aşa de dedicată odraslelor sale ca Maria Vitelli. Cele mai multe femei nobile îşi abandonau progeniturile în grija doicilor şi doar veneau din când în când, fie să-i privească jucându-se câteva minute, fie să-i prezinte cu exagerată mândrie părintească oaspeţilor curioşi.
Cum amândoi pruncii adormiseră deja sătui de joacă şi de poveşti, signora Lorenzo ar fi preferat acum să o pună în leagăn şi pe fetiţa micuţă de doar 3 luni şi să-şi încheie ziua de lucru. Îi lăsa gura apă când se gândea la plăcinta de mere cu scorţişoară pe care o pusese deoparte în camera alăturată, sub masă. Noul ei amant secret i-o adusese în seara aceea pe ascuns. „Ce drăguț!” reflectă ea, încântată de el.
Signora Lorenzo nu crezuse că va mai fi în stare vreodată să atragă vreun bărbat. „Şi încă unul atât de tânăr!” se minuna ea adesea. Mijlocul i se-ngroşase puţin câte puţin în fiecare an, până când acum atinsese de trei ori dimensiunile unei talii normale. „Unora le plac femeile adevărate, cu forme pline, să aibă pe ce pune mâna,” zâmbi în sinea ei signora Lorenzo, sigură din nou pe farmecul ei, aşa cum nu fusese în ani. „Femeile astea mici şi slabe, cu mijloc de viespi, se pierd printre cearceafuri.”
-Încă puţin, signora Lorenzo, se rugă tânăra ducesă Vitelli, fluturând un surâs fericit pe faţa aceea de zână bună. Nu mă pot despărţi de îngeraşul ăsta mic aşa de uşor. Fernando a promis că va veni să spună noapte bună micuţilor. Când va pleca el, îl voi însoţi şi uite-aşa ai să scapi de amândoi dintr-o dată!
-Vorbiţi de mine? întrebă în joacă ducele, păşind înăuntru.
-Fernando, ai întârziat, iubitule, îl certă cu duioşie ducesa. Micuţii au adormit amândoi deja, iar noi îi ruinăm signorei Lorenzo timpul liber pe care-l merită din plin.
-Cum ţi-ar place să-ţi angajăm o fată care să te mai ajute puțin, signora Lorenzo? o întrebă binevoitor ducele Vitelli. Ţi-ai mai putea permite câteva clipe de răgaz în cursul zilei şi chiar şi noaptea, când se mai trezesc copiii.
-Signor Vitelli, sunteţi prea bun, vostra Altezza, se înclină plină de recunoştinţă dădaca.
-Vom anunţa asta mâine şi vom face alegerea cu toţii împreună, declară signor Vitelli, mângâindu-şi fiul cu tandreţe.
Fredonând un cântec de leagăn pe cel mai silențios ton pe care-l putea atinge, Fernando luă fetiţa din braţele soţiei sale, o sărută uşor pe frunte şi o duse el însuşi în leagăn.
-E aşa de mică şi de frumoasă, şopti el în urechea soţiei sale. Exact ca tine!
Ducesa îşi lăsă capul pe umărul lui. Câteva secunde mai târziu, signora Lorenzo le răspundea la urările de noapte bună. Îi privi încântată cum se retrăgeau la petrecerea pe care o organizaseră la castel, strâns lipiţi unul de altul, legănându-se în ritmul muzicii ce răzbătea până aici din holul cel mare.
„Ah, dragostea!” oftă femeia. „Ce desfătare pentru suflet să fii îndrăgostit!” îşi zise ea şi gândul îi zbură iar către iubitul ei secret. „În lipsa lui, în seara asta mă voi delecta cu plăcinta de mere pe care chiar el mi-a adus-o!” hotărî ea pe loc. „Mai rar un bărbat care să se gândească şi la stomacul femeii lui, nu numai la fundul şi sânii ei!” cugetă signora Lorenzo, plină de recunoştinţă şi apreciere faţă de noul bărbat din viața ei.
Închise uşa şi traversă cu pas întins odaia de la intrare. Se îndreptă nerăbdătoare spre camera alăturată, unde dosise cadoul dulce şi savuros. Îl pusese pe un scaun şi împinsese scaunul sub masă. Ştia ea foarte bine cum să ascundă ceva aşa de bun!
Podeaua de lemn trosnea ritmic sub greutatea paşilor ei. Dădu să intre grăbită, salivând deja şi înghiţind în sec, când doar o minune o opri să calce din greşeală peste bătrânul câine de vânătoare care se împrietenise de curând cu Armando. Pierdut în vise delicioase, Fortza dormea revărsat chiar în prag, sforăind calm şi lingându-şi botul din când în când. O presimţire sumbră întunecă mintea femeii şi-i spulberă cât ai clipi din ochi buna dispoziţie.
-Hoţ mizerabil! înjură ea printre dinţi. Nu cumva mi-ai mâncat plăcinta, fiară nerecunoscătoare ce eşti?! Ai înfulecat-o, nu-i aşa? Ei, am să-ţi îndoi eu blana, banditule!
Se repezi şi ridică faţa de masă cu franjuri aurii care măturau podeaua. Privi înfuriată la farfuria nemişcată din loc şi nu-i veni să creadă ochilor. Era şocant de goală, linsă de ultima firimitură, ca şi cum plăcinta aia s-ar fi evaporat or şi mai rău – nu existase! Nici nu mai avea nevoie să fie spălată, afurisita de farfurie!
-Ce tâlhar nemernic! Ai să plăteşti tu pentru asta, îl ameninţă ea încet, pe un ton de răzbunare. Ai să dormi mata afară de-acum înainte! Haide, mişcă! Ieşi afară de-aici! împinse ea câinele cu piciorul.
Fortza mormăi un pic, dar nu făcu nici cel mai mic gest să se ridice.
-Ei, drăcie! Stai dacă nu, cedă femeia, resemnată în faţa acestui fapt ireversibil. Poate că mi-ai făcut un serviciu. Şi-aşa sunt prea grasă. Am să-mi fac un ceai de miere mai târziu, vorbi ea de una singură.
Signora Lorenzo mai verifică o dată copiii, apoi îşi pregăti patul de culcare. Puse o lingură zdravănă de miere în ibricul cu apă care clocotea pe plită. Îl luă apoi cu o cârpă, ca să nu se ardă, şi îl aşeză binişor pe cărămida fierbinte de pe măsuţa de la capul patului. Făcea asta adesea cu ceaiul ei, ca să nu se răcească până se va vârî ea sub pături.
Îngenunchie lângă pat şi începu să-şi recite rugăciunile de seară încet, cu ochii închişi, când un zgomot ciudat la uşă o făcu să tresară. Instinctiv, dădu să se ridice, dar până la urmă se răzgândi. Hotărî să-şi termine mai întâi rugăciunea. Dacă cineva îi căuta compania la o oră aşa de târzie, atunci va trebui să mai aştepte puţin.
În timp ce-şi făcea semnul crucii pentru ultima oară, deodată îngheță. Simți în spatele ei prezența amenințătoare a cuiva. O voce groasă, mustind de răutate, îi şopti în ureche:
-Ce-ai făcut cu plăcinta de la mine? Ţi-am dat o şansă, muiere proastă ce eşti!
Signora Lorenzo se răsuci şi sări în picioare uimitor de repede pentru greutatea ei. Când îl văzu pe aşa-zisul ei iubit proptindu-i sabia în piept, un gând amar îi fulgeră prin minte, ca un pumnal de oţel înfipt fără veste în inimă. Era acelaşi gând care-o măcinase şi-i distrusese toată tinereţea, acelaşi care-o încurajase să rămână fată bătrână: „Bărbații nu mă plac. Nu există dragoste de felul ăla pentru mine în lumea asta. Doar urzelile mârşave ale intereselor lor meschine prin care mă mai încurc şi eu din când în când.” În momentul de față, dezamăgirea ei fu însoţită de o nouă realizare, pe cât de cumplită, pe atât de fortifiantă: „Probabil c-am să mor în seara asta, dar n-am să mă las ucisă aşa de uşor. Am să-mi închei socotelile cu acest şarpe cu chip de om aşa de frumos, c-o să mă ţină minte tot restul vieţii lui de nimic”, îşi făgădui ea.
-Ce-ai făcut cu ea, femeie? insistă bărbatul. Am amestecat în ea laudanum ca să adoarmă un cal.
-A mâncat-o câinele, răspunse signora Lorenzo.
-Un câine deştept. Oricum, mult mai deştept decât tine.
-Cum de-ai intrat aici fără să-ţi dau eu drumul? îl repezi ea cu asprime.
Tânărul rânji obraznic şi-i arătă o cheie asemănătoare cu a ei. Dădaca îşi pipăi buzunarul cămăşii de noapte. Cheia ei era acolo, în siguranță. Exista o singură dublură a acesteia, care se găsea în posesia părinţilor copiilor.
-Te-au trimis cumva signor sau signora Vitelli? întrebă ea ca să câştige timp, pentru că ştia prea bine regula – ducii nu dădeau cheia de la camera copiilor lor absolut nimănui, atâta vreme cât cel puțin unul dintre ei era încă în viață.
-Ştii răspunsul al dracului de bine, lătră el şi-şi vârî cheia în buzunarul de la haină.
Fixând-o cu ochii lui mici ca două mărgele, ochi de reptilă, îşi răsuci între degete colţul din stânga al mustăţii stufoase, apoi şi-l îndesă în gură şi începu să-l mestece. Signora Lorenzo îl văzuse de nenumărate ori făcând asta. Găsise ticul lui femecător până acum. În seara asta însă i se păru scârbos, grotesc, animalic chiar.
-Ţi-am copiat cheia pe o bucată de ceară, recunoscu el. Nimic mai simplu. Restul e adevărată artă în fierărie, iar eu sunt artist, ştii că am o pasiune pentru lucruri fine. N-ar fi trebuit să fie aşa, n-ar fi trebuit să moară nimeni, zise el nervos, pe un ton scăzut. N-am nevoie decât de fetiţă.
-Eşti un diavol! îl înfruntă femeia. N-ai să atingi copilul ăla cât încă mai e viaţă în mine.
-Trebuie să te avertizez că dacă ţipi şi trezeşti băiatul, va trebui să-l omor şi pe el.
-Eu pot să mor cu demnitate, dar tu ai să trăieşti ca un vierme, rosti printre dinți femeia şi-i azvârli ibricul cu apă fierbinte peste pantaloni, chiar în zona sexului.
Luat prin surprindere, bărbatul dădu înapoi, forțându-se disperat să-şi înăbuşe gemetele de durere. Signora Lorenzo se repezi înnebunită de grijă către camera copiilor. Păşind peste prag, vru să ţipe după ajutor, dar o durere bruscă, atroce îi sfâşie plămânii şi-i tăie respiraţia. Întoarse capul şi-l văzu sprijinindu-se în sabie, tot lângă pat, cu faţa roşie ca focul. Aruncase cu pumnalul în ea, o lovise pe la spate.
-Laşule! şopti cu ultima suflare signora Lorenzo.
Se prăbuşi în genunchi şi simţi gust de sânge în gură. Incapabilă să mai lupte, se lăsă să alunece în braţele morţii, în timp ce înălţa la cer o ultimă rugăciune aprinsă: „Sfântă Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, te rog veghează asupra copilaşilor!”
 
CAPITOLUL 1

Paradise Valley, Arizona,
29 Februarie 1988
Vârtejul în care fuseseră prinşi şi agitați ca nişte rufe într-o maşină de spălat începu să scadă în intensitate încet, încet. Bărbatul îşi privi fiul şi înţelese uşurat că băiatul suportase fără probleme voiajul. Împinse apa cu mâinile şi picioarele cu toată forţa de care fu în stare. Cele trei sau patru secunde scurse până se ridicară deasupra părură o veşnicie. Amândoi traseră aer în piept cu nesaţ şi cu o oarecare disperare ce se disipă repede, pe măsură ce plămânii li se saturară de mult doritul oxigen.
Cu inima la gât de teamă că o eroare în calculele sale i-ar fi putut arunca într-un timp greşit, Philip Federson scrută numaidecât împrejurimile din jurul lacului. Decorul nu se schimbase prea mult în ultimii opt ani. Departe în zare, desluşi încântat conturul alb al casei Tinei. O bucurie imensă îi invadă sufletul, un sentiment de libertate pe care nu-l mai trăise în ani. Îşi îmbrăţişă fiul entuziasmat, râzând fericit.
-Hei, Adam! Am reuşit, fiule! Bine-ai venit în secolul XX! Cum te simţi? Eşti bine?
-Si, padre! Boy, chiar mi-a plăcut călătoria asta! Dar trebuie să te întreb ceva. Deci Signor Camillio a avut dreptate până la urmă? Chiar ţi-ai vândut sufletul Iadului ca să poti face vrăji?
-Nu, copile dragă! Şi încetează odată cu prostiile astea! Signor Camillio e un bigot şi-un ignoramus cu pretenţii de învăţător.
-Ce-i aia bigot? Sau ignoramus.
-E... un om cu mintea îngustă, care îşi urmează religia fără să gândească - fără să-şi folosească propriul creier - şi care e intolerant faţă de alte credinţe.
-Aha! Am priceput acum. What about you? Tu ce eşti?
-What about me? Eu nu mă compar cu el. Ţi-am spus de nenumărate ori. Eu sunt un om de ştiinţă, fizician, matematician, istoric şi explorator. Secretul cu privire la această călătorie ciudată stă în cunoaştere şi-n calcule aprofundate. Te sfătuiesc să uiţi poveştile mincinoase şi pline de răutate ale lui signor Camillio. De-acum înainte mă voi ocupa eu însumi de educaţia ta. Eu îţi voi fi învăţător.
-Bene, rosti vesel Adam. Oricum nu mi-a plăcut signor Camillio niciodată. Acum, rosti el frecându-şi mânuțele cu nerăbdare şi cu o mimică de problem solver, unde găsim nişte ţărani harnici care să ne slujească?
-Nu găsim pentru că nici nu căutăm, îi replică Philip, zâmbind distrat.
-Dar avem hainele ude şi, în plus, mi s-a făcut foame. Am putea să vânăm, dar la curte se zvonea că eşti cel mai neîndemânatic vânător din toate timpurile.
-Bârfe, fiule! Bârfe complet nefondante! Adevărul e că nu mă lasă inima să ucid o fiinţă nevinovată, doar pentru poftele mele culinare. Mai bine devin vegetarian.
-Ce mai e şi aia?
-Vegetarian e un om care se hrăneşte numai cu legume, fructe, nuci, seminţe, etcetera. El sau ea nu mănâncă niciodată carne.
- Oh, mio Dio, o să murim de foame! concluzionă copilul îngrozit.
-Adam, nu te mai lamenta. Aici suntem într-o altă lume, fiule. De fapt, până ni se usucă îmbrăcămintea, noi doi va trebui să avem o discuţie serioasă.
-Despre ce?
-Despre aceste timpuri, despre această lume nouă pentru tine, despre oamenii de aici şi regulile după care trăiesc...
-Aha! Okay.
Două ore mai târziu, pe punctul de a-şi pierde cunoştința la fiecare pas, se îndreptau lihniţi către cel mai apropiat restaurant McDonalds.
-Adam, vezi acel M mare şi galben? Acolo vom mânca. În cinci minute ajungem. Adam?!...
Philip Federson descoperi îngrozit că fiul său nu mai mergea alături de el.
-Adam! strigă speriat.
-Aici, padre! îl chemă băiatul de lângă un camion roşu, nou-nouț. Doamne, ce căruţe şi caleşti minunate au ţăranii ăştia! Şi nici n-au nevoie de cai! Trebuie să venim cu armată şi să-i cucerim cât mai repede.
-Adam, chiar nu s-a lipit nimic de tine din tot ce ţi-am spus mai devreme? Cel puțin m-ai ascultat?
-Dar, tată, eu sunt Principe Cialdini şi acestea sunt pământurile mele. Toţi aceşti ţărani care se uită la noi ca la urs şi toate avuţiile lor îmi aparţin. Sunt ale mele de drept!
-Oh, e greşeala mea, fiule, îmi cer scuze. Am omis să-ţi spun că, de fapt, nu doar că nu mai suntem în anul 1588 ci în 1988, dar nici nu mai suntem în Napoli, Italia. În momentul de faţă ne aflăm în Paradise Valley, Arizona, SUA. Aici eşti un cetăţean ca oricare altul, fără titlu de nobil, fără castele şi slujitori şi... destul de modest din punct de vedere financiar, aş spune.
-Cât de modest? întrebă încruntat băieţelul de şapte ani.
-Well... Acum opt ani aveam o casă. Era tot ce-a mai rămas din zestrea mamei. Tata n-a reuşit s-o toace şi pe asta pe băutură. Apoi aveam o... second hand „caleaşcă fără cai”, o Corvette! Maşina aia era într-o stare excelentă, crede-mă! Şi în plus, îmi permiteam să plătesc o femeie o dată pe săptămână să-mi scoată gunoiul, să schimbe patul, să cureţe bucătăria şi baia şi să facă puţină ordine pe ici pe colo.
-Nu cai, nu pământuri, nu armată, nu bucătari şi slujitori?!
-No, signore! Nulla di questo genere... Nimic de genul ăsta.
-Oh, mio Dio! Mio padre è un vero perdente, şopti copilul, dând din cap abătut.
-Ce tot bolboroseşti acolo?! Hei, amico, n-am fost, nu sunt şi n-am să fiu niciodată un perdant, okay? protestă bărbatul. Oamenii de ştiinţă nu sunt avuţi şi celebri nici în timpurile astea. Dar nici nu-s aruncaţi fără milă în negrele închisori ale inchiziţiei, schingiuiţi sau arşi pe rug, ca în vremurile tale de glorie! Dacă vrei bani, faimă şi să fii pupat în fund continuu, fă-te actor, fotbalist, baschetbalist sau politician.
-Nici măcar nu-nţeleg despre ce vorbeşti. Eu vreau sa mă-ntorc acasă, declară băiatul cu hotărâre. Mai bine prinţ mort decât ţăran sărac!
-Îmi pare rău, Adam dragă, dar am veşti proaste pentru tine: nu poţi! îl anunţă încântat Philip. Următoarea călătorie posibilă e peste patru ani, când e iar an bisect şi februarie are 29 de zile. Eşti blocat aici cu mine, fiule. Acum, te rog, nu-ncerca trucul ăla ieftin cu leşinul – ştiu că te prefaci ca să obţii ce vrei. Poate că ar trebui să mai menționez că sărurile tale sunt rămase la signor Camillio. Nici măcar nu m-am obosit să le iau.
-Mi-ai promis marea cu sarea, dar de fapt e mai rău decât aş fi putut să-mi imaginez, se văită puştiul.
-Nimic nu-i mai rău decât moartea, Adam. Mai ales când ai doar şapte ani. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că suntem amândoi vii şi nevătămați şi înfruntă greutăţile ca un bărbat ce eşti. Viaţa ar fi atât de plictisitoare fără ele. Cât despre tot ce ţi-am promis... ai răbdare! Toate la vremea lor.
-Poţi cel puţin să-ţi hrăneşti familia?
-Familia?
-Familia! Adică pe mine, specifică îmbufnat copilul, strângându-se singur în brațe, cu o expresie dezolată pe fața micuță şi drăgălaşă.
-Yeah! Mare familie! Sigur că pot! Dacă banii de acum opt ani sunt încă în circulație, atunci avem hrană sigură pe câteva săptămâni, anunţă destul de optimist Philip, evaluându-şi teancul de bancnote ude de dolari din mână. Iar dacă băncile încă mai lucrează – şi nu văd de ce n-ar lucra! – am pus ceva deoparte pentru zile dificile ca astea. Doar până-mi găsesc ceva de lucru şi pe urmă totul intră în normal, nu trebuie să-ţi faci tu griji în privinţa asta.
-Şi unde dormim? Nici grajduri n-am văzut pe-aici.
-Mai e ceva timp până deseară. Vedem noi. Mă-ndoiesc că mi-a luat cineva casa.
Ajunseră în sfârşit la McDonalds şi Philip comandă o cutie de chicken nuggets şi o pereche de hamburgeri enormi.
-E prin preajmă vreun bal mascat de care n-am auzit noi încă sau sunteţi actori? îi întrebă amuzată vânzătoarea tânără cu tatuaj pe gât şi cercel în buza inferioară.
-Daţi-mi voie să mă prezint, signora, ȋncepu să vorbească Adam cu mândrie. Sunt Signor Adam Federson Cialdini, viitor viceroy al Regatului Neapolelui a cărui vicereine e mama ȋn prezent. De asemenea, mama e prinţesă aragoneză, ceea ce mă face şi pe mine prinţ de Aragon.
Tȃnăra femeie se fȃstȃci toată şi roşi uşor.
-Actorii ăştia! bombăni ȋncruntat un cowboy pe care, evident, foamea ȋl făcea foarte irascibil - părea nervos ca un taur hărţuit. Nu-şi mai ȋncap ȋn piele de ȋnfumuraţi ce sunt! Cum prind un rol de doi bani, cum se cred ȋmpăraţi şi prinţi! Cu nimic mai deştepţi decȃt vacile mele de altfel!
Adam ȋl privi cu dispreţ.
-Tată, provoacă-l la duel pe acest mojic şi salvează-ţi onoarea familiei! rosti băiatul cu autoritate, pe un ton condimentat un pic cu beligeranţă.
Philip ȋl măsură pe cowboy-ul din spatele lor atent, de sus şi pȃnă jos. Tipul era o adevărată gorilă. La cei peste doi metri ȋnălţime, cȃntărea cu siguranță cel puţin 150 de Kilograme. Asta fără pălărie, fără cureaua groasă cu cataramă lată de argint şi fără cizmele ascuţite, din piele de crocodil! Mustaţa stufoasă, ȋngălbenită de tutun, ȋi tremura a ameninţare. Aşa flămȃnd şi nervos, părea de-a dreptul fioros!
Philip zȃmbi ȋncurcat:
-Figuranţi! Suntem doar figuranţi, second hand actori! Glumim, sir, sincer! Ne iertaţi, vă rog... O zi bună vă dorim!
Luat prin surprindere de o atitudine aşa de plăcută şi umilă, cowboy-ul salută mai ȋmpăciuitor:
-Howdy there, gents!
Philip răspunse la salut cu un rȃs scurt şi nervos. Ȋşi luă repede pachetul cu mȃncare, apoi ȋl ȋnşfăcă pe Adam de umăr şi ȋl ȋmpinse afară din restaurant.
Băiatul continuă să protesteze şi să se agite nemulţumit, făcȃndu-l pe Philip să se simtă de-a dreptul ruşinat de comportamentul fiului său.
-Dar, tată, cum rămȃne cu onoarea?
-Ţine-ţi gura, Adam! Ce onoare? N-am chef de ȋncăierări cu monştri ca ăla! N-ai observat că era o dată şi jumătate cȃt mine?
-O sabie, daţi-mi o sabie să-l ȋnvăţ eu minte! ţipă disperat Adam, căutȃnd ȋn jurul lui aprobare fără pic de succes. Ţăranul ăla trebuie să plătească pentru obrăznicia lui!
-Man, ar trebui să-l ȋnveţi pe băiatul ăla ceva respect! ȋi strigă lui Philip un alt client de la McDonalds.
Bărbatul ȋşi tȃrȋ fiul cu forţa ȋn spatele clădirii.
-Ascultă, Adam! De cȃte ori trebuie să-ţi repet că aici viaţa e total diferită de cea pe care o ştii tu? Alte reguli, alte legi! Din fericire pentru mine şi pentru omenire ȋn general! Dacă vrei să mănȃnci, faci ce-ţi spun eu! Ne-am ȋnţeles?
Puştiul privi dezarmat către punga cu bunătăţi din care ieşea o mireasmă ȋmbietoare de mȃncare proaspăt gătită. Ȋnghiţi ȋn sec. Philip continuă să-l certe:
-Linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, şi acceptă realitatea! Sunt convins că nu-ţi va lua mult şi te vei adapta. Dacă eu am supravieţuit opt ani ȋn secolul al XVI-lea, vei supravieţui şi tu cȃțiva ani ȋn secolul XX. Şi vrei să ştii ȋncă ceva? Eu cred că pȃnă la urmă o să-ţi placă mai mult aici decȃt acolo. Aşteaptă vreun an şi-ai să vezi că o să-ţi placă aşa de mult aici, ȋncȃt dorinţa de a te ȋntoarce ȋn vremurile alea se va stinge ȋn întregime. Ţine minte ce-ţi spun acum!
-Mama are dreptate: te-mbeţi cu apă rece! Sunt moştenitorul de drept al acelui ducat. Ȋntr-o zi mă voi ȋntoarce şi-mi voi cere drepturile.
-Dar pentru asta ai nevoie de mine, ȋl ȋntrerupse Philip. Ştiu că sună a şantaj, dar nu uita un lucru foarte important: eu sunt singurul care te poate ajuta, vostra Altezza!
-Am să ȋnvăţ, am să devin om de ştiinţă ca tine şi am să descopăr singur drumul ȋnapoi acasă, declară Adam ferm, cu pumnii strȃnşi, privindu-şi tatăl cu hotărare şi curaj demne de un bărbat matur.
Philip izbucni ȋn rȃs. Era mândru de fiul său. Băiatul avea temeritatea şi voinţa lui de fier – doar scopurile erau de cele mai multe ori diferite, graţie influenţelor nefaste ale educaţiei primite de copil la castel. Philip era sigur că va schimba asta ȋn timp şi-şi va creşte fiul să devină un adevărat bărbat.
-Bravo! E primul lucru bun pe care l-ai spus pe ziua de azi! Acum... te poftesc la masă, signore, spuse Philip cu o plecăciune exagerată, teatrală, invitȃndu-şi progenitura nobilă şi arogantă să se aşeze la una din mesele de afară de la McDonalds.
-Mio Dio, padre! E cea mai gustoasă mȃncare pe care am mȃncat-o vreodată, recunoscu Adam ȋncȃntat cȃteva minute mai tȃrziu. Ăsta-i un lucru pentru care chiar merită să trăieşti aici, adăugă el, lingȃndu-şi degetele de ketchup, sătul şi calm ȋn cele din urmă. Ţăranii ăştia chiar ştiu să gătească. Mă simt obligat să le recunosc meritele.
-Mă bucur că ţi-a plăcut. Acela a fost un hamburger, iar... oamenii de aici, oameni ca mine, nu sunt ţărani, Adam. E un cuvȃnt jignitor şi ȋţi interzic să-l mai foloseşti ȋn public. Cȃnd eşti doar ȋn prezenţa mea, poţi să te exteriorizezi, să vorbeşti cum vrei, să-mi spui tot ce-ţi trece prin cap, să mă-ntrebi despre tot ce nu-nţelegi. Dar de-acum ȋncolo, femeilor li te adresezi cu ma’am iar bărbaţilor cu sir. Ai priceput?
-Yes, signore!
-Yes, sir! ȋl corectă imediat Philip.
-Cum? Şi tu eşti tot sir? Doar ai spus că am voie să vorbesc cum vreau cȃnd sunt doar cu tine.
Philip dădu ochii peste cap. Realiză instantaneu ce responsabilitate apăsa din clipa asta pe umerii săi – trebuia să-şi crească şi să-şi educe copilul. Singur! „I’m a single parent,” gȃndi el abătut. Ura acest termen. Ȋntotdeauna ȋl urȃse. Ȋl auzise prea des ieşind din gura duhnind de alcool a tatălui său. Philip ȋşi jură sieşi ȋnsuşi că va fi un tătic exemplar pentru Adam, că va face tot ce-i va sta ȋn putinţă ca să-i dea cea mai bună educaţie şi, mai ales, că-i va oferi toată dragostea de care era el ȋn stare. Dragoste părintească, necondiţionată, pe care el ȋnsuşi n-o cunoscuse.
-Acum, că mi-am hrănit familia, zise el repede ca să alunge acel gȃnd pesimist, ȋmi pot permite să mă ocup de o problemă strict personală. Trebuie să facem o vizită cuiva.
Găsiră un grădinar mexican foarte amabil, care-i luă ȋn camionul lui cu unelte agricole vreo cinci Kilometri. Adam era ȋn al nouălea cer. Trăsura modernă, deşi murdară şi duhnind a gunoi de grajd, mergea cu aşa viteză mare, cum el nu văzuse niciodată ceva mişcȃndu-se.
Se ȋntoarseră ȋn zona lacului. Mexicanul ȋi lăsă doar la cȃteva sute de metri de o proprietate micuță dar superbă, cu grădini frumos ȋntreţinute şi o mulţime de portocali şi lămȃi ȋnfloriţi. O casă albă, elegantă, cu o arhitectură veche, domnea liniştită ȋn mijlocul proprietăţii.
-Astea-s pămȃnturile tale? ȋntrebă Adam impresionat. Aici e ca la noi la castel. Cred că şi mama s-ar putea obişnui aici.
-Nu, Adam. Nu-s pămȃnturile mele. Aici stă fosta mea logodnică, Tina.
-Oh! Deci ea e cea pe care o iubeşti? Că mama zice că pe ea n-ai iubit-o niciodată, doar ea te-a iubit pe tine.
Philip nu răspunse la ȋntrebarea aceea. Dragostea era un subiect prea complicat pentru mintea unui copil de şapte ani. Ȋi aranjă fiului său ȋmbrăcămintea, apoi ȋşi netezi părul cu mȃna şi oftă adȃnc.
-Adam, eu şi Tina... vom avea de discutat ceva... foarte important. Te rog, te implor să nu scoţi o vorbă. Doar stai cuminte lȃngă mine pȃnă ȋi spun ce am de spus şi apoi plecăm, okay?
-Ai de gȃnd să-i spui că o iubeşti? Ai de gȃnd să-i torni o mulţime de minciuni ȋn faţă ca să ne lase să dormim la ea?
Philip inspiră lung, exasperat deja. Evită iarăşi răspunsul la ȋntrebarea copilului.
-Adam, fiule, eşti foarte egoist. Numai la tine te gȃndeşti: cine te slujeşte, cine-ţi găteşte, unde dormi... Promite-mi că ȋn următoarele zece minute ai să stai tăcut şi cuminte lȃngă mine. Atȃt.
-Bene, sir! consimţi fără chef Adam, strȃmbȃndu-se.
Cu fiecare pas, distanţa pȃnă la uşa aceea albă cu geamuri ȋnflorate, la care sunase de atȃtea ori, se micşora şi Philip ȋşi simţea inima bătȃndu-i din ce ȋn ce mai tare. Scoase din buzunarul hainei lungi de mătase albastră o batistă brodată, ȋncă umedă şi ȋşi şterse fruntea.
„Tot ce vreau e să aflu că e ȋn viaţă, că e bine,” gȃndi emoţionat bărbatul.
Ajunseră ȋn prag. Philip găsi ȋn el curajul de a apăsa pe sonerie. Ȋi auzi vocea şi un fior de plăcere şi panică ȋi fulgeră prin trup. Uşa se deschise şi Tina apăru ȋn prag, ȋmbrăcată ȋntr-o pereche de pantaloni scurţi albi şi un tricou galben mulat pe sȃni ȋn cel mai minunat fel posibil. Arăta atȃt de tȃnără, de frumoasă şi de strălucitoare, de parcă anii aceia fuseseră doar un vis. Faţa ei de zȃnă, ȋngheţată de şocul revederii, ȋi aminti lui Philip de trandafirii ȋncă ȋnfloriţi, surprinşi de primul suflu al iernii nemiloase.
-Hello, Tina!
-Phi... murmură femeia, rezemȃndu-se de tocul uşii. De ce ai mai venit? rosti ea cu greu după cȃteva secunde. E prea târziu...
O fetiţă micuţă, de vreo patru anişori, apăru din casă alergȃnd şi ȋşi ȋncolăci braţele ȋn jurul piciorului Tinei.
-Mami, şopti ea timidă. Avem musafiri?
Femeia ȋi puse mȃna pe umărul mititel cu un gest mai mult posesiv decȃt protectiv.
-Eu sunt Eveline, se prezentă fetiţa. Tu eşti cumva prinţul din poveşti? ȋl ȋntrebă ea pe Adam.
-Da, signorina. Şi tu eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată, declară Adam vrăjit, atingȃnd cu delicateţe buclele blond-şatene ale fetiţei. Mio Dio, arăţi ca un ȋnger din icoanele ce împodobesc pereții castelului meu!
Eveline chicoti ȋncurcată. Scoase o bomboană din buzunarul rochiţei turquoise care se asorta perfect cu ochii ei albastru-verzui şi i-o ȋntinse zȃmbind fericită.
-Ȋţi place ciocolata? Uite, asta am păstrat-o pentru tine, ȋn caz că vii să mă vezi.
-Evie, iar ai furat bomboane! Am să te pedepsesc, spuse femeia, parcă doar voind să umple tăcerea dintre ea şi fostul ei logodnic.
Ameninţarea lipsită de consistenţă a mamei sale n-o afectă cȃtuşi de puţin pe Eveline. Fetița îşi continuă în tihnă conversaţia cu noul ei prieten şi admirator.
-El cine e? ȋl descusu ea pe Adam.
-El e tatăl meu. Dar nu ştie să vȃneze sau să mȃnuiască sabia. Eu ştiu! El e doar un... om de ştiinţă.
-Ce-nseamnă asta? se interesă Eveline curioasă.
-Nici eu nu ştiu prea bine, dădu din umeri Adam. Face tot felul de calcule şi se pricepe la vrăji şi călătorii pe sub apă. Acasă ȋi spuneau eretic.
-Cȃţi ani ai, tinere? ȋl ȋntrebă Tina cu răceală.
-Şapte ani, ma’am. I-am ȋmplinit ȋn noiembrie. A fost petrecere mare la castel!
Femeia ȋi aruncă lui Philip o privire de gheaţă.
-Cred că e timpul să plecaţi, dragi nobili. Mathew poate să apară ȋn orice clipă de-acum...
Fără pic de premeditare, Philip scăpă un rȃs scurt, batjocoritor. Atitudinea ei glacială ȋl scotea din minţi.
-Mathew?! Mathew Stevens?! Te-ai măritat cu grasul ăla cu faţă de pizza?! Pariez că o faceţi cu Biblia sub cap – dacă o faceţi!! izbucni el.
-Ai tupeul să vii după atâția ani şi să-mi critici alegerea soțului? Tu şi cu mine trebuia să ne căsătorim, Philip, ȋn numai două luni, cȃnd brusc ai plecat ȋn blestemata aia de excursie de o săptămȃnă ȋn Italia! se dezlănţui deodată Tina.
Ȋntr-o voce răguşită, bărbatul făcu o nouă tentativă de dialog decent.
-Tina, ȋmi pare rău. Crede-mă, am fost... pierdut ȋn timp...
-Tu ȋntotdeauna ai fost pierdut ȋn timp şi spaţiu, Philip.
-Dă-mi o şansă, te rog! Pot să explic...
-Poţi să explici? şopti mocnind de furie Tina. Poţi să explici cei opt ani de absenţă? Hainele astea de clown? Poţi să-l explici pe el? zise ea, arătând spre Adam. Hei, nu-mi atinge fata, tinere! se repezi ea la băiat. Nici să nu-ţi treacă prin cap să te-apropii de ea vreodată, că te omor! Sigur ai să creşti mare să fii la fel de măgar ca taică-tău! Aşchia nu sare departe de trunchi!
Femeia ȋşi smuci fiica ȋnăuntru şi le trȃnti celor doi uşa-n nas. Din casă se auziră o vreme protestele şi scȃncetele fetiței.
-Ai eşuat! Am avut o şansă şi tu ai ratat-o! vorbi ȋn cele din urmă Adam. Şi acum din cauza ta nu pot să mă mai ȋntȃlnesc cu Eveline. Sunt ȋndrăgostit de fata asta, zise el, privind visător la bomboana de ciocolată din mȃna sa. O iubesc ca un nebun! E un ȋnger, o rază de soare. E cea mai minunată fiinţă pe care am pus ochii vreodată...
-Oh, taci din gură, Adam! se răsti Philip la el. Sper să avem mai mult succes la următorul stop. Sincer, acolo trebuie să avem neapărat succes, altfel dormim pe-afară cu iepuraşii, coioţii şi şerpii cu clopoţei. Creaturile astea fojgăiesc pe-aici prin toate tufişurile.
Adam păşi taciturn alături de tatăl său o vreme. Apoi ȋl ȋntrebă aşa, dintr-odată:
-Fetele, cȃnd cresc mari, arată ca mamele lor?
-De cele mai multe ori, ȋi răspunse binevoitor Philip. De ce ȋntrebi?
-Mă gȃndeam la picioarele Tinei...
„Şi eu,” recunoscu ȋn sinea lui Philip.
-Well, ca să-ţi spun adevărul, mă gȃndeam la Eveline şi mă rugam să aibă picioare la fel de frumoase ca ale mamei sale cȃnd va fi mare, se confesă băiatul.
Apoi adăugă repede, cu un aer de connaisseur:
-Faţa aceea plus picioarele alea egal to die for, sir! Aritmetica perfecţiunii! Fata perfectă pentru mine, vreau să zic.
-Adam, eşti un mic măscărici, zise Philip cu voce tare, dar fără pic de autoritate.
De fapt, aprecia spiritul de observaţie şi simţul estetic al fiului său ȋn materie de femei. Tina avea ȋntr-adevăr picioare superbe, greu să-ţi iei gȃndul de la ele după ce le-ai văzut.
-A-nceput să-mi placă aici... din ce ȋn ce mai mult, recunoscu Adam cu un zâmbet drăgălaş pe faţa lui micuţă şi gȃnditoare.