FATA LUI DRACULA - Prolog, Capitolul 1 si Capitolul 2

PROLOG

Transilvania, 1462

O ploaie măruntă cernea uşor dar continuu. Prinţul Vlad Ţepeş Dracul îi simţea picăturile reci alunecându-i lin pe faţă, ca mângâierea gingaşă a unei femei iubitoare. Îi asculta cântecul liniştitor. Îsi auzea soldaţii deplasându-se în marş, le desluşea fiecare cuvânt rostit, dar nu putea face absolut nimic. Nu era capabil să mişte un deget! O durere atroce îi făcea capul să pulseze, gata să plesnească. Un singur gând îl tortura mai tare decât durerea – fuseseră învinşi. Turcii otomani câştigaseră bătălia şi îi forţaseră să se retragă din Muntenia în Transilvania.
Simţi cum întreg convoiul se opreşte. Îl puseră jos, pe pământul rece. O torţă răsări vioaie în vederea sa înceţoşată, luminând faţa unui bătrân.
-E dus; nu mai pot să fac nimic pentru el. O rană ca asta de pe fruntea lui nu se mai vindecă. Aduceţi-i un preot!
,,Moşneag nătâng!” gândi prinţul nervos. ,,Coase şi arde tăietura, ţăran ignorant! Am să te trag în ţeapă, porc mizerabil!”
Cuvintele grele se zbătură neputincioase numai în mintea lui pentru că, de fapt, el nu putea articula o vorbă. Pentru urechile celorlalţi doar gemea în agonie.
-Eu pot să-l vindec pe Măria-Sa! o femeie cuvântă cu îndrăzneală din întuneric.
Vlad Ţepeş îi recunoscu ecoul vocii pe loc. Panica îi cuprinse corpul inert.
,,O, nu! Ea e moartă! Dacă o pot auzi, înseamnă că şi eu sunt mort,” gândi prinţul îngrozit.
Femeia veni mai aproape şi se aplecă peste faţa lui. Îi simţea părul şi respiraţia caldă pe obraji. Deschise ochii şi tresări speriat. Era EA.
,,Doamne Dumnezeule, ai milă de sufletul meu!” se rugă prinţul în tăcere.
-Înapoi la mine, Măria-Ta? femeia ciripi sarcastic în urechea lui. Am să-ţi vindec capul pentru că-mi aparţine, spuse atingându-i urechea rece cu buzele ei fierbinţi ca jarul.
Numaidecât femeia începu să dea comenzi soldaţilor. ,,Cum îndrăzneşte o fustă să facă asta? Sunt oamenii mei! Ai mei!”
-Duceţi-l în cortul meu. Apoi lăsaţi-ne singuri. Mergeţi şi vă odihniţi. O să fie gata pentru voi mâine dimineaţă.
,,Nu, flăcăi, nu mă lăsaţi! Femeia asta e moartă, dobitocilor, nu mă lăsaţi să mor!” prinţul imploră. Nici măcar un sunet nu-i părăsi buzele uscate. Numai ea părea să-l fi auzit. Îi luă mâna şi i-o strânse uşor.
-Eşti în siguranţă cu mine, Măria-Ta. Nu-ţi face griji.
Prinţul oftă adânc, resemnat. Frânturi de la prima lor întâlnire începură să i se perinde în capul care parcă-i ardea. O văzu din nou cu ochii minţii, la porţile castelului său, al dracului de frumoasă şi ispititoare, vânzându-şi buchetele de flori uscate. Niciun soldat nu se apropia de ea.
-De ce toţi soldaţii mei stau departe de tine? o întrebase curios.
-Pen’că le e frică de mine, răspunsese ea zâmbind ademenitoare.
-Sunt singurul de care ar trebui să le fie frică. Stăpânesc prin frică! Tu ştii cine sunt eu, femeie?
-Da, Măria-Ta.
-Şi nu ţi-e frică de mine?
-Nu, Măria-Ta. Da’ Ţie nu-ţi e frică de mine?
Femeia avea tărie, nu glumă.
-Te joci cu viaţa ta, femeie, o avertizase prinţul.
-Şi tu cu sufletul tău, Măria-Ta, i-o întorsese ea.
Îl distrase curajul ei orbesc.
-De ce le e frică oamenilor mei de tine?
-Pen’că pot să le vând sufletele Iadului.
O privise uluit timp îndelungat, vrăjit de frumuseţea ei neobişnuită, apoi izbucnise iarăşi în râs.
-Nu mă crezi? Încearcă-mă, Măria-Ta! îl provocase ea.
Şi a încercat-o, bineînţeles! Chiar în noaptea aceea şi încă multe alte nopţi care urmară. Şi a plăcut-o. Fusese cea mai pricepută femeie pe care o avusese vreodată. Frumoasa ţigancă îi dăduse plăceri trupeşti de neimaginat. Îl zdruncinase până în adâncuri, afurisita de vrăjitoare!
Şi fuseseră fericiţi împreună o vreme, până în blestemata aceea de dimineaţă. Parcă intrase dracu’ în ea.
-De ce nu te căsătoreşti cu mine, Măria-Ta?
-Pentru că nu eşti de rangul meu.
-Sunt nobilă!
-Eşti ţigancă.
-Sunt prinţesa şatrei mele!
-Eşti vrăjitoarea şatrei tale.
-Şi dacă am să-ţi spun că îţi port copilul? îl întrebase ea privindu-l cu patimă.
Numaidecăt, prinţul o înşfăcase de umeri si o zdruncinase brutal, tunând şi fulgerând, negru de furie.
-Nu-ncerca să mă înşeli, femeie! Îţi mai dau o şansă să-mi spui adevărul: eşti grea cu copilul nostru or ba?
-Sunt, Măria-Ta, răspunsese ea înţepată.
Îşi chemase imediat doctorii care descoperiră că femeia minţise. Nicio fiinţă umană din ţara sa nu putea să-l mintă, să-l înşele si să rămână în viaţă!
Respiraţia parfumată a femeii pe faţa sa îl trase de pe tărâmul amintirilor înapoi în prezent.
-Deci i-ai ordonat să mă ucidă. Mi-ai vrut moartea, Măria-Ta! îi şuieră printre dinţi. Credeai că un simplu bărbat poate rezista acestui corp? îl întrebă ea scoţându-şi cămaşa fină de bumbac. Bănuţii din salba de aur sunară jucăuşi pe sânii ei frumoşi şi goi.
În cele din urmă, se auzi şi el vorbind:
-A fost cel mai de încredere soldat al meu. Cum de ai reuşit să scapi?
Vocea ei sună enigmatic:
-De ce m-aş osteni să-ţi spun? N-ai să mă crezi oricum.
-Vorbeşte, femeie! îi porunci Vlad Ţepeş.
-I-am promis Diavolului un suflet. Un suflet neîmblânzit.
Frumoasa ţigancă râse sarcastic şi îşi lăsă fusta să-i cadă la picioare. Continuă într-o voce joasă, erotică, dezbrăcându-l şi mângâindu-i corpul febril cu părul ei lung şi negru:
-Nu-i nevoie decât de o noapte de dragoste, atâta tot şi învoiala e pecetluită…
Începu să cânte în limba ei maternă şi timbrul ciudat al vocii ei era ca o torţă care îi aprindea simţurile. Îl chema şi el răspunse transfigurat în lumea ei de iubire trupească.
-N-o face! N-o face! mintea lui ţipa disperată. Dar instinctele primare îi înfrânseră voinţa. Sub atingerea ei iscusită, durerea îi dispăru miraculos de repede. Corpul ei voluptuos era pură perfecţiune şi alunecă gol lângă el. Dacă era mort, atunci Moartea îl făcea să se simtă bine, nemaipomenit de bine şi prinţul o primi bucuros.
Făcură dragoste cu pasiune, ca doi nebuni uitaţi de lume şi timpul zbură pe nesimţite.
Deodată ea se opri. Îl sărută şi îi zâmbi înduioşător. Era atât de multă tristeţe în privirea tinerei femei, încât părea că se revarsă din ochii ei superbi, verzi, migdalaţi, conturaţi cu creion negru de cărbune, ca vinul negru dintr-un pahar prea plin.
-Femeie, de ce-ai făcut această învoială cu Diavolul?
-Pentru încă o noapte de dragoste cu tine, Măria-Ta!
-Eşti nebună, femeie! Ţi-ai vândut sufletul Iadului pentru asta?
Ţiganca se ridică şi scoase o oglidă micuţă cu ramă de argint. I-o puse bărbatului în faţă. Prinţul îşi privi înmărmurit propria imagine din oglindă. Rana de pe fruntea sa era sudată, ca după săptămâni de vindecare şi faţa sa arăta cu mult mai tânără.
-M-ai înţeles greşit, Măria-Ta. Nu sufletul meu, ci pe-al tău l-am vândut Iadului.
Un hohot de râs isteric o cuprinse.
Prinţul simţi sloiuri de gheaţă alunecându-i prin vene.
-Nu! Nu! Nu! ţipă înspăimântat. Blestemată să fii, femeie, tu şi şatra ta! În vecii vecilor!
La auzul blestemului lui, râsul ei nebunesc încetă brusc. Îşi aminti de clepsidră şi aruncă o privire îngrijorată către aceasta. Ultimele fire leneşe de nisip încă se mai scurgeau. Ar fi trebuit să mai întârzâie puţin… Acum groaza femeii o egala pe cea a bărbatului. Şi nu mai putea face nimic pentru a opri acest blestem - blestemul lui Vlad Ţepeş Dracul.

CAPITOLUL 1

Brăila, România, Mai 2006

Bătrâna ţigancă îşi aşeză masa cu melci, scoici, mici statuete cioplite în lemn, medalioane cu semne zodiacale, ace de păr şi alte nimicuri la colţul străzii, doar la câteva sute de metri de Liceul ,,Ion Ghica”, peste drum de orfelinatul de fete.
În acea glorioasă zi de mai, aerul era greu cu miros de flori de tei iar soarele strălucea cu insolită generozitate. Cu fiecare rază, primăvara părea că-şi ia rămas bun, abandonând natura în braţele fierbinţi ale verii.Vacanţa cea mare se apropia. Eliberaţi de stresul studiului zilnic, tinerii se lăsau pradă visurilor de dragoste!
-Acu’ e vremea! îşi spuse bătrâna.
Strada era aproape pustie în după-amiaza aceea, doar teii bătrâni foşneau din când în când sub mângâierea caldă a vântului de primăvară târzie şi fluturi galbeni dădeau iama veseli prin tufele parfumate de liliac.
Femeia ştia că, în mai puţin de jumătate de oră, elevii vor ieşi de la cursuri şi cu certitudine îşi va vinde marfa uşor aici. Chiar va face ceva mărunţiş pe ghicit. Fetele, mai cu seamă, erau înnebunite să-şi afle destinul dinainte şi se îngrămădeau în jurul ei.
Dar nu acesta era motivul pentru care venise atâta drum de lung, din cartierul romilor din Craiova şi până în centrul Brăilei. Femeia avea de îndeplinit o misiune. Era mama tânărului Bulibaşă Laur al Şatrei lui Vârcolac, una din cele 11 ţigănci care ştiau secretul întunecat al şatrei.
Mai bine de cinci sute de ani în urmă, frumoasa, exotica vrăjitoare a şatrei fusese una din amantele lui Vlad Ţepeş, cea care îi vânduse sufletul Iadului.
-Să n-aveţi linişte decât atunci când sufletul meu va avea! le strigase Vlad Ţepeş Dracul.
Ghinioane după ghinioane zdruncinaseră şatra. Din miile de altădată, mai rămăseseră doar două-trei sute de ţigani în şatra lor care, cu fiecare apus de soare, tot mai mult părea a fi o cauză pierdută. Ea însăşi purtase stigmatul infertilităţii toată viaţa.
Fiul ei adoptiv, Bulibaşa Laur, trebuia să se însoare anul acesta, în toamnă, şi cu blestemul lui Dracula asupra şatrei, un eveniment atât de important ca acesta trebuia să fie bine pregătit.
Femeia ştia ce are de făcut. Duhurile o îndrumaseră din nou către Brăila, un oraş vechi de şapte sute de ani din sud-estul României, aici să recruteze fata lui Dracula… Era a doua oară în 18 ani când venea în Brăila cu aceeaşi misiune.
Bătrâna ţigancă iubea acest oraş cosmopolitan, unde putea trece neremarcată între multitudinea de etnii: română, turcă, greacă, evreiască, ţigănească, lipovenească, tătărească şi bulgărească.
Uneori se întreba ce se întâmpla, de fapt, cu fetele pe care ea le alegea şi le vrăjea prin buchetul purtător de blestem. Nu avea remuşcări; să sacrifice sufletul unei femei oarecare era nimica toată în comparaţie cu salvarea propriei şatre. Era, de fapt, un impuls rar de pură curiozitate care o îmboldea câteodată…. Nu încercase niciodată să afle. Ce folos i-ar fi adus să ştie?
Acum trebuia să aleagă o fată frumoasă care, prinsă în vrajă, se va îndrăgosti nebuneşte de un bărbat cu care nu va putea fi niciodată unită în lege, dar de care nici nu se va despărţi vreodată…un suflet veşnic torturat de dorinţă, un trup mereu chinuit de iubire trupească…o viaţă sortită păcatului. Bătrâna ţigancă trebuia să se îngrijească de binele şatrei…duhurile rele trebuiau îmblânzite…cumpărate… ,,Ce dar mai frumos decât un suflet pur de femeie tânără?!” gândi vrăjitoarea.
Ţiganca aruncă repede ocheade în jurul ei. ,,Nu e nimeni prin preajmă. Sunt singură.” Aplecându-se cu greu, îşi scotoci prin cele zece rânduri de fuste viu colorate şi scoase dintr-un buzunar ascuns un bucheţel de flori de câmp, flori nemuritoare, uscate. În mijlocul florilor, ca o bizară piesă de ornament, domnea “iarba dracului”. Era o buruiană plină de ţepi, neagră cu pete roşii, ca şi cum cineva s-ar fi rănit în ea şi picăturile de sânge s-ar fi scurs pe ţepi. Cât efort pusese bătrâna vrăjitoare în a o găsi! Săptămâni în şir rătăcise prin Munţii Piatra Craiului, pe-aproape de castelul lui Dracula…
O hârâială greoaie, ca zgomotul făcut de o râşniţă veche, ieşi din gâtul ţigăncii, bătucit de ţuică afumată şi tutun ieftin, în timp ce gura ridată i se schimonosi într-un rânjet care repugnă, dezvăluind gingiile cu doar doi –trei cioţi de dinţi înnegriţi.
Vrăjitoarea era satisfăcută. Acum tot ce mai rămăsese de făcut era partea distractivă…cât de mult ii plăcea asta!
Fetele veneau în jurul ei cu zecile. Ea nu trebuia decât să aleagă una, pe cea mai frumoasă dintre ele, aşa cum alegi dintr-o poiană înflorită cea mai gingaşă floare! Rânjind, bătrâna ţigancă bolborosi încet ultima vrajă peste buchetul de flori, îl ascunse la piept în cămaşa de in şi se aşeză ca un paianjen la pândă în aşteptarea prăzii…
În doar câteva minute, strada se umplu de tineri. Fete şi băieţi ieşiră conversând gălăgioşi pe poarta Liceului ,,Ion Ghica”. Primul grup de fete se opri în faţa bazarului improvizat al bătrânei, zumzăind vesele ca albinele la stup. Unele mai îndrăzneţe începură să probeze medalioane şi agrafe de păr. Vânzarea era în toi.
-Aşa de tinere, de frumoase! le complimenta ţiganca, oarecum cu sinceritate.
Şi pe măsură ce tot mai multe tinere îşi făceau apariţia, baba realiză că misiunea sa nu era chiar atât de uşoară pe cât crezuse la început! Ploua cu fete! Blonde, brunete, roşcate, şatene, mai înalte, mai scunde…toate tipurile de fete, care mai de care mai frumoasă, strălucind de tinereţe în soarele de mai!
O brunetă fatală cu ochii căprui îi întinse o monedă şi îi ceru să-i ghicească în palmă viitorul. Ţiganca îşi duse mâna la piept, aproape sigură că a găsit ceea ce căuta.
Apoi ceva neaşteptat se întâmplă! Un ţipăt ascuţit şi apoi un râs zgomotos, general, cuprinse mulţimea de elevi.
Comoţia izbucnise într-un grup de fete şi băieţi care trecuseră de ea fără să se oprească, sau să manifeste cel mai mic interes faţă de mărfurile ei.
Femeia îşi îndreptă imediat atenţia către grupul răspunzător de această agitaţie.
Şi deodată, o văzu!
Flori de tei pe faţă, pe păr, pe uniformă, fata râdea şi încerca să se scuture.
Dintr-unul din teii înfloriţi, un bătrân chicotea şi el nervos, cerându-şi scuze fără întrerupere. Scăpase în capul fetei sacoşa cu flori de tei culese pentru ceai calmant, pentru soţia sa care se lăsase de fumat şi suferea de insomnie.
Era normal să fie supărat pentru câteva motive bune: de mai bine de o oră era urcat în copac, nu-i plăcea unde stătea… prea sus pentru siguranţa sa corporală; sărise peste masa de prânz şi stomacul său îşi arăta nemulţumirea cu acorduri din ce în ce mai jenante; în plus, mai era şi vrăjitoarea asta bătrână! Profesorul Dinescu o văzuse mai devreme ascunzând ceva la piept. O urmărise de când venise şi comportamentul acesteia era cel puţin dubios. Puţin mai-nainte, tocmai o văzuse ducându-şi iar mâna la piept. Gestul bătrânei îl făcuse să uite de sacoşa cu flori de tei.
Şi acum, toată munca sa de mai bine de o oră era în zadar! Asta în afară de faptul că o speriase pe fata aceasta cu zâmbet de zână, revărsând peste ea o ploaie de flori de tei adunate cu atâta meticulozitate!
Profesorul Dinescu alese să coboare şi să-şi ceară scuze în mod civilizat. Câţiva elevi se repeziră să-i ţină scara, în timp ce domnia sa se străduia să pară cât mai sprinten la cei şaptezeci si cinci de ani ai săi!
Ajuns la capătul scării, se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea. Apoi, răsucindu-se nouăzeci de grade ca să stea în faţa fetei cu flori de tei în păr, dădu peste ţiganca zbârcită – principala responsabilă de întâmplarea sa nefericită! Cotoroanţa era chiar lângă fată şi îi întindea un buchet de flori uscate, în timp ce cu cealaltă mână îi culegea flori din părul mătăsos. Degetele ei uscate, înnegrite de tutun, cu pielea crăpată si unghiile murdare arătând mai degrabă ca dinţii unui fierăstrău ruginit, agăţau fire din părul şaten al fetei şi o făceau să tresară stânjenită.
Privind acest scenariu, profesorul Dinescu simţi, pentru o frântură de secundă, că înţelege perfect diferenţa dintre noţiunile de frumos şi urât - însuşirile fizice ale celor două femei erau de o divergenţă copleşitoare.
Vădit iritat de purtarea îndrăzneaţă a ţigăncii, profesorul Dinescu tocmai se pregătea să o admonesteze făcând uz de experienţa atâtor ani de pedagogie, când, un tânăr înalt, cu părul blond şi creţ, se precipită să ajute fata care dădea semne vizibile de discomfort.
-Vă rog să o lăsaţi în pace! Nu are nevoie de ajutorul dumneavoastră!
Tânărul cuprinse fata de umeri protector şi se postă între ea şi bătrână. Aceasta nu renunţă uşor, continuă să-i agaseze cu agresivitate.
-Să-ţi trăiască franţuzoaica, flăcăule! Hai să-ţi ghicesc în ghioc, sau să-ţi dau în cărţi. Numa’ 10 lei, he! încercă ţiganca, întinzând deja mâna după bani.
-Lasă prostiile, mamaie! îi strigă apropiindu-se profesorul Dinescu.Vezi că-ţi dispare bazarul, bre! Mergi şi te ocupă de clienţi! adăugă acesta, acţionând tot mai mult ca un ghimpe în coasta vrăjitoarei.
Bătrâna îşi plimbă ochii cu răutate când spre tânărul cu părul cârlionţat, când spre bătrânul respectabil şi simţindu-se ca o fiară încolţită, se îndepărtă mormăind blesteme şi obscenităţi.
Doar câteva secunde mai târziu, un zâmbet îi deformă hidos faţa brăzdată de riduri adânci. De fapt, îşi făcuse datoria şi era mulţumită de sine însăşi.
În acest tumult de voci şi râsete, nici ea şi nimeni din grupul de elevi nu remarcă Mercedes-ul negru cu geamuri întunecate, parcat la celălalt capăt al străzii. Prin unul din geamuri, deschis nu mai mult decât să îi permită, un bărbat brunet făcea poze fără încetare cu un aparat de fotografiat foarte modern şi sofisticat.

Capitolul 2


Profesorul Vlad îşi privi ceasul de la mână şi murmură ceva imperceptibil…aproape sigur o înjurătură! Avea cinci minute întârzâiere.
,,Să sperăm că elevii doamnei Botezatu sunt mult mai liniştiţi decât ai mei…” gândi el şi continuă să urce două trepte deodată către etajul întâi, unde se afla clasa a 12-a A.
Scările de lemn trosneau şi scârţâiau sub greutatea sa.
,,Ce idee trăsnită, să schimbe diriginţii la ultima oră de dirigenţie din liceu! Numai doamna directoare Pop poate veni cu o astfel de propunere!” îşi spuse profesorul Vlad, deschizând uşa clasei, atât de surprins de liniştea sufocantă, încât, pentru o fracţiune de secundă, crezu că elevii chiuliseră în masă!
-Bună ziua!
Elevii se ridicară toţi şi răspunseră simultan la salut în cor.
-Sunt profesor Alexandru Vlad şi voi avea plăcerea de a vă fi diriginte pentru o oră…sau cât a mai rămas din ea - adăugă verificându-şi ceasul jenat - ultima dumneavoastră oră de dirigenţie din liceu.
Profesorul Alexandru Vlad, sau Alex cum îi spuneau colegii în cancelarie, nu era tipul de profesor de liceu obişnuit. În Brăila îl adusese dorul de acasă. Nu se ştiau prea multe despre el. La întrebările de natură personală, răspundea cu talentul unui politician versat. Orice tentativă de a afla mai multe despre el se solda de obicei cu un eşec total, persoana petulantă sfârşind mai degrabă prin a furniza informaţii despre sine, mai multe decât cineva şi-ar fi dorit vreodată să ofere! ,,Ceva este putred în Danemarca,” admiteau tacit colegii săi, ,,şi, fără îndoială, profesorul Vlad e implicat în asta!”
Ceea ce se ştia sigur în cancelarie – de leur chagrin! – era că Alex era foarte bun prieten cu doamna directoare Pop, ceea ce tempera curiozitatea multora dintre profesori. Era divorţat şi scria o lucrare istorică despre Vlad Ţepeş. Această pasiune din urmă şi exigenţa cu care îşi aprecia elevii îi dobândiseră porecla de ,,Dracula”.
-Nota 10 este nota lui Dumnezeu, numai El e capabil de perfecţiune….deşi, când mă uit la unii dintre dumneavoastră, sunt uimit de cât de multe greşeli sunt şi în grandioasa Lui operă! Nota 9 este a profesorului… Concluzia: pentru domniile voastre, nota 8 este nota maximă!
Acesta era celebrul ,,speech” cu care îşi întâmpina clasele a IX-a în fiecare din cei trei ani de când funcţiona ca profesor în Brăila, la catedra de istorie a Liceului ,,Ion Ghica”. Apoi erau extemporalele surpriză, ascultatul elevilor pe bază de tragere la sorţi, întrebări inopinate din lecţiile din urmă…şi câte altele pe care profesorul Vlad le făcea cu un zâmbet răutăcios în colţul gurii. Avea o plăcere sadică de a chinui în special elevele, se amuza când le vedea tremurând de emoţie, gata să înceapă să plângă, şi jubila fericit la auzul suspinelor lor, când anunţa încântat:
-Ai nota 2 astăzi, domnişoară!
Unii spuneau că, elev fiind, se îndrăgostise de o colegă cu un an mai mare. Fata îi ieşise în cale chiar în prima zi de liceu şi Alex îşi pierduse capul după ea pe loc.
Chinuit de pasiune şi disperare trei ani de zile, îi scrisese întregi poeme de dragoste, până ce ea terminase liceul. Apoi o iubise fără încetare ani şi ani, frumuseţea ei angelică încă bântuindu-i amintirile.
Dar fata i-a respins dragostea, l-a umilit, i-a otrăvit sufletul cu ură, i-a torturat inima cu dragoste neîmpărtăşită. Adesea îi răsuna în urechi râsul ei dispreţuitor şi parcă o vedea din nou în mijlocul unui grup imens de colege mai mari, citindu-i poeziile dedicate în exclusivitate ei! Fata nu-i spusese niciodată direct că lătra la lună, doar îl lăsase să înţeleagă asta în felul cel mai rău. De fapt, Magda găsise satisfacţie în a-l înjosi în faţa tuturor.
Desigur că principalul motiv pentru care Alex era aici, în Brăila, era ea, fără îndoială. Dar profesorul n-ar fi recunoscut asta nici măcar faţă de el însuşi! Ar fi vrut să o revadă, îmbătrânită şi grasă, cu un soţ beţiv şi bătăuş şi cu trei-patru copii trăgând-o de fustă. Ah! Ce mult i-ar fi plăcut să o revadă în această ipostază şi nu frumoasa fără seamăn din liceu!
Mai târziu în viaţă, în ultimul an la Universitate, actuala…fostă soţie rămăsese însărcinată şi situaţia îl forţase să se însoare cu ea. Alex nu se putea plânge, fosta sa soţie, Michelle, era frumoasă, inteligentă şi o mamă minunată pentru micuţa Lia. Dar el ştia în adâncul inimii că n-o iubeşte şi asta îl făcea să se urască pe sine însuşi, mai ales când, o dată la o săptămână, sau la două poate, făceau dragoste şi el îşi imagina că e cu fosta colegă din liceu. După 16 ani îşi amintea perfect faţa ei de înger şi adesea, privindu-i poza furată de la un panou de onoare, se întreba ce demon sălăşluia, de fapt, sub acea superbă mască? Sau poate că era doar faptul că nu-l iubise deloc…absolut deloc…Ceea ce Alex nu înţelegea era de ce-l urâse? Pentru că era îndrăgostit de ea şi îndrăznise să-i spună?!…Bineînţeles că se făcuse de râs dăruindu-i toate acele poezii şi scrisori de dragoste. Cu siguranţă că fusese un personaj de plâns!
Acum stătea în faţa acestei clase de elevi pe care nu-i cunoştea, nu el le predase istoria patru ani şi nu el le fusese diriginte.
,,Ce chestie tâmpită!” îşi spuse din nou şi scoase un dosar miniatură cu foi duble în interior. Îl aşeză cu grijă pe catedră şi se adresă clasei:
-Ideea e că … în acest dosar am exact 30 de foi duble, pentru fiecare dintre dumneavoastră câte una. Le veţi primi în următoarele 5 minute. Pe prima vă veţi scrie numele iar pe a doua veţi scrie ce doriţi să faceţi în acest moment cu viaţa dumneavoastră, care vă este cea mai mare dorinţă în această clipă a existenţei dumneavoastră. Aveţi 15 minute să vă gândiţi, să meditaţi cu atenţie, pentru că peste 10, 20 sau câţi ani vreţi dumneavoastră, la întâlnirea pe care o veţi avea, vom scoate aceste foi şi le veţi citi, cei mai curajoşi dintre dumneavoastră chiar cu voce tare! Până atunci însă, rămân închise, secrete! Luă o pauză şi se sprijini cu mâinile pe catedră. Apoi vorbi din nou elevilor:
-Cine este şef de clasă? Vă rog să veniţi şi să distribuiţi foile.
În următoarea clipă, pământul se căscă sub picioarele lui! Un fulger îi străbătu inima…simţi că nu mai poate respira…
Era EA!
Se îndrepta către el din mijlocul clasei, acelaşi păr şaten-auriu prins într-o coadă împletită, aceiaşi ochi albaştri, misterioşi, aceleaşi buze pline, senzuale…şi sânii, sub uniformă… ,,A, nu!” îşi spuse uluit. Nu aşa sperase să o revadă! ,,Pentru Dumnezeu, visez sau chiar am luat-o razna!?”
Se aşeză repede şi făcu un scurt efort în a analiza situaţia.
,,E doar o asemănare”, concluzionă el. ,,Nu poate fi ea.” Profesorul se strădui din greu să tragă aer în piept.
Fata se apropie cu timiditate şi luă dosarul în mâini fără să-l privească.
,,A, nu! Nu e Magda,” Alex îşi zise cu certitudine în timp ce îşi revenea din şoc. Magda ştia că e frumoasă şi exploata acest dar, Magda era orice numai ruşinoasă nu. Magda te privea de obicei în ochi, te pătrundea adânc şi când ajungea acolo, în miezul fiinţei tale, îţi zgâria sufletul doar pentru o clipă de distracţie.
Fata din faţa lui părea palidă şi tremurândă. Îi puteai citi pe faţă căldura sufletului ca o invitaţie; avea ceva special – un fel de forţă care induce magnetism. Alex nu se simţi înclinat să-i scrie poezii şi să o idolatrizeze, aşa cum simţise pentru Magda. ,,Fata asta e trăsnet!” remarcă tulburat. Simţi o dorinţă acută să o cuprindă în braţe şi să facă dragoste cu ea! Era un sentiment neprevăzut, străin, a cărui experienţă n-o mai avusese niciodată şi noutatea lui îl paraliză.
Curând prinse curaj şi o privi mai cu atenţie cum plutea cu eleganţă printre rânduri, distribuind foile albe. Da, era la fel de albă ca foile…Contemplă eventualitatea de a o întreba ceva, dacă e cumva bolnavă, ori… ,,Dar nu, mai bine nu…” Nu ştia dacă va putea să-şi găsească vocea măcar ca să le ceară să înceapă să scrie. Într-un târziu se auzi îndemnându-i:
-Foarte bine! Toţi în posesia hârtiei? Atunci, la lucru! Aveţi 15 minute.
După aceea, se ridică şi ieşi pe holul întunecos. În urma lui, nu auzi decât scârţâitul pixurilor pe foile de hârtie.
Păşi spre fereastra deschisă de la capătul coridorului. Se uită afară la castanul bătrân din curtea liceului. Avea frunze proaspete, de un verde crud.
Peste drum, în faţa Corpului B al liceului, doamna directoare Pop explica unui grup de elevi de şcoală generală, veniţi în vizită, despre arhitectura clădirilor şi istoria liceului.
Liceul ,,Ion Ghica” din Brăila avea trei clădiri şi era plasat în centrul oraşului, lângă faimoasa Grădină Publică, un loc care până în perioada interbelică fusese zonă rezidenţială pentru cetăţenii de elită ai Brăilei. Corpul A era în fosta clădire a Consulatului Italian. Corpul B era, de fapt, vechea casă a lui Costache Sugliotti, un renumit comerciant grec. Corpul C, care în comunism servise drept internat pentru elevele din altă localitate, se mai numea Casa cu Lei şi avea o intrare somptuoasă, cu uşile încadrate de doi lei de piatră în mărime naturală. Unii dintre profesorii mai în vârstă susţineau că îi văzuseră tavanul poleit cu foiţă de aur şi încărcat de picturi cu tentă renascentistă. Asta înainte de reconstrucţia recentă care îi răpise din inegalabilul farmec vetust.
Profesorul Vlad se afla în Corpul A şi în clipa de faţă, deşi deosebit de impresionantă, arhitectura liceului era ultimul subiect de interes în gândurile sale.
Stătu câteva minute şi analiză situaţia: ,,Ce întâmplare ciudată! Ce asemănare izbitoare!” Se întrebă dacă nu cumva fata era rudă cu fosta lui dragoste din liceu.
În cele din urmă, se decise să-şi împingă deoparte emoţiile. Îşi adună cu fermitate gândurile şi se întoarse în clasă.
După zece minute, le vorbi iarăşi elevilor:
-Puneţi toate foile la marginea din dreapta a pupitrelor şi începând din spatele fiecărui rând, daţi foile în faţă.
Se ridică de la catedră şi adună cele trei teancuri de la capătul celor trei rânduri. Îşi verifică ceasul şi realiză că mai aveau încă cincisprezece minute până la recreaţie. Un gând maliţios germină în mintea sa cu rapiditate.
-Acum, spuse cu voce clară, ce-ar fi să vedem, prin sondaj, ce aţi scris unii dintre dumneavoastră?!
Un murmur de nemulţumire răzbătu din clasă. Un tânăr sări în picioare şi declară intransigent:
-Domnule profesor, nu e cinstit! Aţi spus că sunt secrete! Până peste zece ani! Ne-am aşteptat să jucaţi cinstit, după regulile prezentate!
-Hmm… Eu fac regulile aici, tinere! Eu sunt legea! tună profesorul fără şovăire. Cum te numeşti dumneata?
-Daniel Coman, răspunse acesta iritat, roşu la faţă ca un rac fiert.
-Pe rândul trei, da…am găsit… Să vedem ce ai scris dumneata….
-Domnule profesor, vă rog, vă implor, n-o faceţi!
Profesorul Vlad citi pentru sine, o singură frază scrisă cu litere de tipar:
,,VREAU SĂ MĂ CĂSĂTORESC CU ADELINA MARIN.”
Îl privi pe tânăr în ochi, zâmbind, zâmbetul său răutăcios…şi închise dosarul încet. Îl invită să ia loc, oarecum satisfăcut, parcă văzându-se pe sine însuşi, îndrăgostit…elev fiind…ani şi ani în urmă…,,Misery likes company!” reflectă cu vinovăţie.
După un scurt interval de tăcere, simţind că imaginea şefei de clasă îi ardea mintea şi voind să o alunge cu altceva…o discuţie banală, orice…spuse:
-Cine este Adelina Marin?
Şefa clasei se ridică palidă, degetele sale tremurânde răsucind cu nervozitate un creion roşu.
Profesorul Vlad îşi simţi sângele fierbându-i la tâmple. Acum era momentul să se răzbune pentru umilinţa de acum 16-17 ani… ,,Poate că e rudă cu Magda...poate că…”
Fără să gândească prea mult şi încercând pentru o clipă gustul acru-amar al purei gelozii, deschise din nou dosarul şi căută foaia cu numele Adelina Marin. Undeva, la periferia câmpului său vizual, înregistră imaginea fugară a obrajilor fetei, roşii ca focul. Deschise foia de hârtie cu numele ei, aşteptându-se să găsească ceva despre ea şi Daniel. ,,Sigur sunt iubiţi.” În secunda următoare sângele i se scurse tot în picioare.
Într-o caligrafie aproape perfectă, eleva scrisese:
,,Vreau să fiu iubita dumneavoastră, domnule profesor Vlad!”
Închise dosarul cu zgomot, se întoarse şi părăsi clasa brusc, fără măcar un salut.

* * *

Cu paşi mari şi grăbiţi, profesorul Vlad se îndreptă confident către biroul doamnei directoare Pop. Intră ca fulgerul, fără să ciocăne la uşă. Trânti uşa în urma sa şi îi trase blocajul.
Luată prin surprindere, doamna directoare Pop abia avu timp să-şi dea picioruşul jos de pe marginea biroului, unde şi-l odihnea cu graţie desăvârşită. Se chinuia să lege câteva cuvinte de rămas bun cu persoana cu care vorbea la telefon, când profesorul Vlad îi smulse furios receptorul din mână şi îl trânti în furcă. Femeia rămase încremenită, cu ochii lărgiţi de revoltă, indignare şi mai ales teamă! Nu-l văzuse niciodată pe Alex aşa. Altceva urma de obicei când el venea în biroul ei şi bloca uşa… Acum chiar că întrecea orice măsură!
Doamna directoare Iulia Pop avea 43 de ani, dar arăta încă superb. Era o mignonă foarte bine proporţionată, cu forme sexy şi ochi căprui aşa de frumoşi, încât simţeai că te mângâie cu fiecare privire. Gurile rele spuneau că uzând de aceste calităţi îşi dobândise funcţia. Adevărul îşi făcea loc cu fineţe pe undeva pe la mijloc. Cert era că Iulia Pop avea două facultăţi, Facultatea de Litere din Bucureşti şi cea de Management şi Marketing din Brăila. Pe ambele le absolvise cu magna cum laude. Când termini facultatea cu 6 şi bărbaţii nu se îngrămădesc să te curteze pentru că ai nasul prea mare şi gâtul prea gros, printre alte numeroase defecte, este lesne de înţeles că bârfa de acest fel îţi scuză cumva insuccesele şi eşti nerăbdătoare să o împrăştii cu generozitate! Este exact ceea ce făceau ,,prietenele” Iuliei Pop.
De pe cealaltă parte a biroului, profesorul Vlad trânti nervos dosarul clasei a 12-a A şi sprijinindu-se în mâini pe birou, se aplecă înainte şi o privi pe directoarea Pop de parcă ar fi vrut să o strivească.
-Iulia, spune repede cui ai ciripit? Dosarul meu a fost destinat să stea sub cheie, secret! Ce dracu’ vrei să fac ca să-l păstrezi aşa? Pentru numele lui Dumnezeu, mi-ai promis! Nu ai cuvânt, femeie?! Mi-ai fost recomandată ca fiind una dintre cele mai de încredere persoane! Asta-i tot ce poţi să dai? Trei ani de tăcere şi apoi ştie şi ultimul elev?!
Profesorul Vlad voia să nu aibă dreptate, era aproape sigur că nu avea, dar voia sa fie absolut sigur.
Reacţia spontană a Iuliei îl linişti. Femeia ar fi putut fi orice numai actriţă nu. O cunoştea de 3 ani, erau din când în când intimi. Obrajii Iuliei se aprinseră subit şi lacrimi îi umplură ochii de zână bună.
-Alex, cum îndrăzneşti să gândeşti astfel despre mine?! Niciodată n-am fost mai jignită! Nimeni niciodată nu m-a acuzat de indiscreţie! Uită-te la mine! Sunt un pachet de secrete umblător. Aş muri înainte să divulg vreunul!
Faţa lui Alex se calmă gradat, pe măsură ce faţa Iuliei devenea tot mai roşie şi mai plină de revoltă. Bărbatul luă dosarul în mâini cu mişcări încete, îl strânse uşor la piept, apoi o temperă pe directoarea Pop cu o mângâiere blândă pe obraz.
-Iartă-mă, Iulia, îmi sare repede ţandăra, te-am avertizat. Iartă-mă că m-am îndoit de discreţia ta, fie şi numai pentru o clipă. Te rog, te implor, iartă-mă! Poţi?
Femeia dădu din cap aprobator, uitându-se la el încă şocată.
Profesorul ieşi din biroul ei şi intră în cancelarie. Sala era goală. Mai erau înca 5 minute până la pauză. Deschise dosarul şi căută foaia elevei Adelina Marin. O extrase cu grijă şi o ascunse în buzunar, apoi duse dosarul în secretariat, pentru a fi pus deoparte.
Câteva clipe mai târziu, în intimitatea maşinii sale, scoase foaia şi o citi de cel puţin 20 de ori!