Moise D.'s Blog, page 2
September 21, 2012
Gol de timp (25)
-Acum dacă ai învățat să vorbești, trebuie să înveți să și taci!
O privise ciudat atunci. Oare ce voia să spună? Până atunci îl tot provoca sa repete, să spună, să explice și acum îi spunea să tacă? Probabil voia să îi spună că face prea multă gălăgie. Dar el nu vorbea! Ciudați mai sunt adulții ăștia! Greu dacă nu chiar imposibil să-i înțelegi. Și sunt mai nehotărâți decât copii. Să tacă!
-De ce să tac?
-Ca să poți învăța mai mult!
La început școala nu i se păru prea interesantă. Ce ar fi putut să învețe? Știa literele, știa cifrele, știa să deseneze gâște, copii și copaci, ce altceva ar fi mai putut să învețe? Gândurile lui vorbeau toate în același timp:
-Ce aș mânca niște cartofi prăjiți! Oare mi-o face bunica azi?
-Avem mâncare gătită, de ce să-ți chinui stomacul doar cu cartofi prăjiți?
-Am vorbit cu Doru să îmi dea mingea lui albastră și îi dau două timbre cu fotbaliști. Sper să fie de acord.
-Ce ai făcut azi la școală? Sigur asta e prima întrebare a mamei. Apoi o să zică ceva de teme. Nu știu ce sunt temele alea.
Și gândurile se amestecau, veneau grămadă, în dezordine, țipau care mai de care să fie primele. Într-o zi brusc au amuțit. În mintea lui s-a făcut liniște. De undeva din față se auzea vocea calmă și caldă a învățătorului. Spunea ceva despre sunete care nu erau litere, despre numere care erau de fapt mere împărțite copiilor cuminți. Spunea povești pe care nu le mai auzise până atunci, cuvinte pe care nu le întâlnise încă și care îi păreau mai mult niște formule magice rostite de vrăjitoare bătrâne în fața unui perete de stâncă. Și stânca se deschidea scoțând la lumină mii de alte comori, animale și plante nemaivăzute, continente, râuri, munți, domnitori viteji.
Când a tăcut, a început să învețe și toate acele lucruri noi îl făceau să străbată viața cu mai multă ușurință, să privească cu încredere înainte și să pășească fără să șovăie. La început a învățat să tacă și să asculte pentru a lăsa cale liberă informațiilor să ajungă la creierul lui. Apoi a învățat să tacă și să le înțeleagă. Să tacă și să le folosească. Dar tăcerea asta nu însemna lipsa cuvântului. Învățase că fără tăcere nu există cuvânt, cele două se întrepătrund și trebuie să înveți (iar!) să o faci cu multă măiestrie. Între două cuvinte există întotdeauna tăcere, altfel nu s-ar înțelege nimic. Între doi oameni care se iubesc, există tăcere. Se înțeleg din priviri, din gesturi.
-Omului i s-a dat cuvântul dar să-l folosească cu cumpătare!
Învățase să tacă și să asculte, să recunoască aproape totul fără să le mai îmbrace în cuvinte. Totuși multe lucruri neînțelese treceau pe lângă el, prea multe uneori. Venise aici să tacă sperând să audă ceea ce zgomotul lumii nu îl lăsa să audă. Zgomotul civilizației sau zgomotul pașilor grăbiți ai timpului? Aici era liniște, uneori parcă prea multă liniște.
O privise ciudat atunci. Oare ce voia să spună? Până atunci îl tot provoca sa repete, să spună, să explice și acum îi spunea să tacă? Probabil voia să îi spună că face prea multă gălăgie. Dar el nu vorbea! Ciudați mai sunt adulții ăștia! Greu dacă nu chiar imposibil să-i înțelegi. Și sunt mai nehotărâți decât copii. Să tacă!
-De ce să tac?
-Ca să poți învăța mai mult!
La început școala nu i se păru prea interesantă. Ce ar fi putut să învețe? Știa literele, știa cifrele, știa să deseneze gâște, copii și copaci, ce altceva ar fi mai putut să învețe? Gândurile lui vorbeau toate în același timp:
-Ce aș mânca niște cartofi prăjiți! Oare mi-o face bunica azi?
-Avem mâncare gătită, de ce să-ți chinui stomacul doar cu cartofi prăjiți?
-Am vorbit cu Doru să îmi dea mingea lui albastră și îi dau două timbre cu fotbaliști. Sper să fie de acord.
-Ce ai făcut azi la școală? Sigur asta e prima întrebare a mamei. Apoi o să zică ceva de teme. Nu știu ce sunt temele alea.
Și gândurile se amestecau, veneau grămadă, în dezordine, țipau care mai de care să fie primele. Într-o zi brusc au amuțit. În mintea lui s-a făcut liniște. De undeva din față se auzea vocea calmă și caldă a învățătorului. Spunea ceva despre sunete care nu erau litere, despre numere care erau de fapt mere împărțite copiilor cuminți. Spunea povești pe care nu le mai auzise până atunci, cuvinte pe care nu le întâlnise încă și care îi păreau mai mult niște formule magice rostite de vrăjitoare bătrâne în fața unui perete de stâncă. Și stânca se deschidea scoțând la lumină mii de alte comori, animale și plante nemaivăzute, continente, râuri, munți, domnitori viteji.
Când a tăcut, a început să învețe și toate acele lucruri noi îl făceau să străbată viața cu mai multă ușurință, să privească cu încredere înainte și să pășească fără să șovăie. La început a învățat să tacă și să asculte pentru a lăsa cale liberă informațiilor să ajungă la creierul lui. Apoi a învățat să tacă și să le înțeleagă. Să tacă și să le folosească. Dar tăcerea asta nu însemna lipsa cuvântului. Învățase că fără tăcere nu există cuvânt, cele două se întrepătrund și trebuie să înveți (iar!) să o faci cu multă măiestrie. Între două cuvinte există întotdeauna tăcere, altfel nu s-ar înțelege nimic. Între doi oameni care se iubesc, există tăcere. Se înțeleg din priviri, din gesturi.-Omului i s-a dat cuvântul dar să-l folosească cu cumpătare!
Învățase să tacă și să asculte, să recunoască aproape totul fără să le mai îmbrace în cuvinte. Totuși multe lucruri neînțelese treceau pe lângă el, prea multe uneori. Venise aici să tacă sperând să audă ceea ce zgomotul lumii nu îl lăsa să audă. Zgomotul civilizației sau zgomotul pașilor grăbiți ai timpului? Aici era liniște, uneori parcă prea multă liniște.
