Dan Rădoiu's Blog, page 2

Despre “Povestiri de la marginea realității”

Pe măsură ce se apropie lansarea următoarei mele cărți, mă tot trezesc privind la stele precum baciul al cărui toiag era prea lung și îl jena la bărbie:

– Mai bace, zice un excursionist privind la ciobanul care se chinuia să-și monitorizeze (verb cu adâncă rezonanță de transhumanță; notăm în trecere rima, avansăm la exponatul următor) plasarea oilor lui în dispozitiv, de ce te chinui cu toiagul acela? Nu vezi că-i prea înalt pentru statura dumitale? Mai taie din el!

Ciobanul, adoptând o postură demnă, în ciuda toiagului care îl ridica de bărbie făcându-l să arate precum o girafă la un control ORL, îi aruncă o privire ultragiată:

– D’apăi cum, să tai eu din ciomega me? Râde, clătinând din cap ca la adresa spuselor unui copil neștiutor. Ciomagul îi copiază mișcările, tijă noduroasă țâșnindu-i din bărbie drept în pământul de dedesubt. Continuă: Adică să stric ca pe nimica bunătate de mâner scluptat? N-ai să vezi matale așa ceva.

Excursionistul rămâne o clipă cu gura deschisa, apoi se pune pe râs:

– Dar, omule, nu este nevoie să tai din mâner, taie de jos, de la vârf!

Cu pași mici, de horă bătută pe loc, ciobanul se întoarce către excursionist. Din cauza poziției incomode datorate ciomagului prea lung, vorbele îi ies fonfăite:

– Apăi, domnule dragă, se vede că nu ești de prin părțile aistea. Ce rost ar avea să tai de la vârf? Pe mine mă deranjează sus, la bărbie, nu jos, la opincă…

Acum, că am lămurit forma atitudinii mele visătoare, putem să trecem mai departe, la aventurile volumului de povestiri intitulat Povestiri la marginea realității.

Totul a început în urmă cu aproximativ jumătate de an în urmă când o bună prietenă, Andreea Sterea, mi-a dat un mesaj pe Facebook: Îmi fac editură. Vrei să publici cu mine?

Pentru cei ce nu au publicat niciodată, procesul este mult mai dureros decât pare la prima vedere. Este, dacă vreți, ca atunci când te repezi să ajuți o tânără domnișoară să urce un troler pe scările de la metrou, doar ca să constați că, după cât de greu atârnă, sigur înăuntru trebuie să se afle pietre, bile de rulment, toate bordurile lui Videanu, iar deasupra, încurcând năvoadele pescarilor, papucii lui Abu Cassem (O mie și una de nopți, unul dintre volume).

Pentru că, pe când te pregătești să termini prima ta carte, începi să te gândești. Autografe, interviuri, de ce nu, poate mai mult de atât. Zilele trec pe repede-înainte și ajungi într-un final, foarte probabil atunci când noaptea se dă morocănoasă la o parte pentru a face loc zilei care urmează, să scrii “Sfârșit”.

În continuare, îți petreci următoarele zile într-o stare de semi-depresie – ai trăit atât de mult în universul cărții tale încât lipsa personajelor pe care ai ajuns să le îndrăgești aproape că doare fizic – și pornești să publici.

Acesta este momentul în care lucrurile pot lua foarte rapid o întorsătură mai puțin plăcută. Să scrii înseamnă să te scufunzi în lumea de poveste din spatele ochilor tăi, apoi să încredințezi hârtiei notițele tale de drum. Să publici, însă, înseamnă mai mult de atât, înseamnă să intri în contact cu lumea afacerilor. Brusc, constați că ai nevoie de o mulțime de lucruri care te sâcâie: un sinopsis al cărții tale – pe care nici amenințat cu arma nu îți dai seama de ce îți vine atât de greu să îl scrii – o scurtă biografie a autorului, o poză care să nu fie de buletin, o prefață, și unul dintre cele mai dificile aspecte, o copertă.

Aici intervine editura, acel partener care poate transforma coșmarul pe cale să se prăbușească asupra ta într-o călătorie de plăcere. Mi s-a întâmplat cu prima dată cu Nemira – încă o dată mulțumiri, Ana Nicolau și întregii echipe Nemira – mi se întâmplă din nou cu cei de la Crux. Dintr-o dată, te simți capabil să îți iei printre picături notițe pentru următoarea carte, care, de ceva vreme, te tot îmboldea în coaste cu șoapte subversive de genul: “Ce ar fi dacă, acum sute de milioane de ani, pe vremea dinozaurilor…”. Din grafician, om de marketing și editor, te simți din nou autor. Tragi contractul în dreptul tău, apeși butonul pixului, rânjești machiavelic și semnezi. Ai scăpat.

Însă lucrurile nu se opresc aici. Dacă îndepărtarea agoniei vine de la editură, extazul vine de la editor în sine. El – ea, Andreea Sterea, în cazul Povestirilor de la marginea realității – este cel care, întocmai ca în cazul unui tester în cadrul unei echipe de programatori – stă pavăză între tine și mediocritate.

Din comentariile pe text ale Andreei:

“Come on, nu poți să lași așa sfârșitul. E lame! Păcat de cât de bine a mers firul povestirii până aici ca s-o strici astfel.”

“Aici aș pune verbele la prezent, pentru ca și  în ziua de azi acțiunile lui sunt valabile. Plus că după mine așa ar suna mai amuzant.”

“Poate aici ar fi bine să clarificăm problema ghenei care nu există în limba română… Dilemă lexicală: gheena este un termen biblic – Iad – în DEX, nu are nici o legătură cu ghena de gunoi din blocurile bucureștene.”

Pe scurt, vă așteaptă optsprezece povestiri ale căror titluri vorbesc de la sine: Blestem în subteran, În puțul liftului, Pictorul, prăpastia și telefonul cu manivelă, Transcendența chiuvetei de bucătărie, Un metru optzeci pe tocuri și multe altele. Puteți degusta fiecare dintre aceste povestiri pe povesti-absurde.ro.

Ar mai fi atâtea de spus despre acest volum, despre cum au luat naștere povestirile care îl compun – despre câteva dintre ele puteți citi pe danradoiu.ro | despre scris – însă mă voi opri aici, invitându-vă să ne vedem în data de 28 martie, la târgul de carte Final Frontier, Bdul. Elisabeta nr. 37, Club Nexus, vis-a-vis de Hotel Cișmigiu. Ora 16.15 – 16.30. Prezentarea îi va aparține unui prieten drag, Eugen Cadaru, autorul cărții A opta zi e-n fiecare noapte.

Până atunci, vă las în compania unui fragment aparținând uneia dintre povestirile mele preferate, Blestem în subteran:

– Așa, deci… susură fantoma scărpinându-se cu fierul la noadă. Mă și vezi, mă și auzi… Măi să fie, ești sigur că nu te înșeli? întrebă devenind brusc bănuitor. Continuă fără să aștepte răspuns:

– Ia zi, câte degete am aici?

Mareș se aplecă în față, mijindu-și ochii. Spuse nesigur:

– Pa-patru…

– Cum așa? se stropși bătrânul, ridicându-și mâna în fața ochilor. Mormăi surprins: Mda, ce să zic. L-oi fi pierdut pe ăla micul venind încoace…

Pocni din degete, în mână răsărindu-i o lampă veche cu gaz. Zise:

– Ajută-mă să-l găsesc, te rog, înainte să dea șobolanii peste el.

Puse un genunchi în podea, mormăind în barbă:

– Că așa l-am pierdut pe ăla de la picior. Până să mă dumiresc ce se întâmplă, fugea un guzgan cât câinele cu el în dinți. Uită-te bine, trebuie să fie pe aici, pe undeva…

Ascultător, Mareș se puse în patru labe și începu să caute alături de moșneag. Deodată, îi veni o idee. Pocni din degete, așa cum văzuse arătarea făcând. Nici un rezultat.

Moșul îl cercetă din priviri, apoi îi întinse lampa din mâna lui.

– Nu poți. Ia-o pe a mea.

Mareș prinse mânerul de sârmă, atingând în treacăt pielea uscată, ca de bocanc ținut în soare, a fantomei. Un sentiment adânc de teroare i se cuibări în stomac. Se scutură din tot trupul, aproape vomitând de silă. Nu e vis, nu e vis… își auzi gândurile rotindu-i-se în minte. Strigoiul reluă bombănind căutarea…

Și, ca întotdeauna, ție, Cititorule. Întotdeauna ție.

Ce ascultă un coach?

Este coach-ul o persoană căreia să i te plângi de situația grea în care te afli? Ce este de preferat, un coach empatic sau unul neutru? Iar ca jocul să fie unul cu miză, haideți să alegem un subiect sensibil: educația copiilor!

Să îl urmărim pe prietenul nostru Picasso abordând problema spinoasă a notelor sub așteptări ale copilului său.

* din sesiunea de coaching *

– Salut Picasso, deschide coach-ul discuția. Îți mulțumesc că ai venit. Sesiunea de azi este programată să dureze treizeci de minute. Ce îți propui să obții până la sfârșitul ei?

– Este vorba de băiatul meu, răspunde Picasso. Este în clasa a șasea, iar notele de la școală nu-i sunt deloc bune. Nu știu ce să mă mai fac. Sunt disperat! Orele nu se fac toate, iar când se fac, profesorii sunt de multe ori pe lângă subiect – desigur, cu excepția cazurilor când nu discută despre modă la ora de istorie!

* colțul coach-ului profesionist *

Pentru jucătorii de șah, coach-ul din exemplul nostru trăiește senzația unui joc închis. A mutat pionul regelui două pătrățele, însă partenerul i-a refuzat invitația la joc rapid și a mutat pionul din fața unei ture. Ha!

Acum, să presupunem că și coach-ul este părinte. Ce ar trebui el să facă în continuare? Să îl asculte pe Picasso descriind condițiile din învățământul românesc sau să-și ajute clientul să caute un răspuns la întrebarea privind obiectivul sesiunii în desfășurare?

Situația este încurcată. Dacă insistă să obțină un răspuns la întrebarea inițială, foarte probabil Picasso se va supăra. Cum ar fi să îi spui cuiva păsul tău, iar el să-ți răspundă înapoi ca un patefon stricat:

– Da’ mata ce îți propui să obții până la sfârșitul sesiunii? Spune omule, că altfel nu trecem mai departe. Scrie la carte că musai ne trebuie un obiectiv înainte să ne apucăm de lucru.

Dacă însă cade în “plasa” clientului și se apucă să facă schimb de experiență în lucrul cu sistemul de învățământ din postura de părinte, sesiunea își pierde aspectul de coaching și devine una de consultanță.

În continuare, coach-ul din exemplul nostru se hotărăște să accepte un obiectiv neclar pentru a putea reveni asupra identificării lui în minutele următoare.

* din sesiunea de coaching *

Coach-ul încuviințează din cap la adresa situației prezentate Picasso.

– Continuă, te rog, spune el, dând de înțeles prin expresia chipului că își urmărește cu maximă atenție clientul.

– Ăăă, începe nesigur Picasso – lucrurile nu merg cum credea el că se vor petrece; conform uzanțelor conversaționale se aștepta la o contribuție din partea coach-ului pentru a putea continua discuția – nu știu ce ar mai fi de zis, în afară de faptul că nu mi se pare normal să fii forțat să refaci acasă cu copilul tău materia pe care el ar fi trebuit s-o facă la școală.

Preț de o clipă, fixează cu privirea un punct pe tavan, apoi reia:

– Uite, nu mai târziu de săptămâna trecută, când l-am întrebat ce au făcut la școală, mi-a răspuns că din cauza absenței profesorului de matematică au ieșit în curtea școlii la un meci de fotbal. Îți dai seama că a două zi eram la școală discutând cu directorul. Ai idee ce mi-a zis? […] (aici ar urma o descriere detaliată a luării de poziție a lui Picasso)

* colțul coach-ului profesionist *

Ce ar trebui coach-ul să facă în continuare? Să-l asculte pe Picasso depănându-și necazul sau să-l întrerupă? Iar răspunsul, la prima vedere, nu este unul simplu. Ca oameni, ce suntem tentați mai degrabă să alegem, empatia sau eficiența?

Poate am putea găsi mai ușor răspunsul dacă am reformula întrebarea din perspectiva intereselor exprimate ale clientului:

Care este motivul pentru care Picasso a apelat la ajutorul unui coach profesionist, să discute o dificultate prezentă în viața lui sau să o rezolve?

În continuare, coach-ul din exemplul nostru, se decide să ceară permisiunea lui Picasso de a îndrepta discuția mai întâi către identificarea unui obiectiv, apoi către căutarea unor modalități de atingere a lui.

* din sesiunea de coaching *

– Pot să te întrerup un moment? întreabă coach-ul.

– Desigur, răspunde Picasso ușor mirat de cererea coach-ului. La o adică, ce motiv ai avea să ceri permisiunea de a-ți spune opinia în cadrul unei discuții libere?

– Cele ce îmi spui fac parte din problema notelor mici ale băiatului tău sau din modul în care îți propui să abordezi această dificultate?

– Din problemă, bănuiesc, murmură Picasso căutând pe chipul coach-ului un indiciu care să-i dezvăluie motivul acestei întrebări neobișnuite.

Făcând pauze între cuvinte, având grijă să nu sune ca un judecător înmânând verdictul acuzării, coach-ul se decide să-și provoace clientul să gândească în afara sistemului de referință obișnuit:

– Crezi că este corect principiul conform căruia zece minute petrecute discutând problema sunt zece minute în care nu te-ai concentrat asupra găsirii unei soluții?

– În principiu… da, mormăie Picasso, dar cum ai putea să mă ajuți cu o soluție dacă nu mă lași să îți prezint mai întâi problema?

* colțul coach-ului profesionist *

Și iată-ne ajunși la tema articolului de față: Asupra căror aspecte din discursul clientului se concentrează un coach profesionist? Cum poate coach-ul să vină cu întrebări pertinente în lipsa informațiilor de fundal?

Răspunsul, din modesta mea experiență practică, este că un coach profesionist ascultă pe mai multe canale deodată:

Informația în sine. Să poți la sfârșitul sesiunii să poți repeta aproape cuvânt cu cuvânt informația pe care clientul tău a găsit de cuviință să ți-o transmită.

Afecte și situații contradictorii. Momentele în care acesta a zâmbit, a oftat sau s-a încruntat, și dacă acești marcatori emoționali au fost congruenți cu mesajul transmis.

Când clientul vine și îți spune oftând “Vreau să devin Scrum Master”, în timp ce evită să te privească în ochi, poate fi o oportunitate să testezi dacă acesta este cu adevărat obiectivul lui.

Marcatori lingvistici limitatori. “Trebuie”, “Nu pot”, “Da, dar…” sunt tot atâtea ocazii de a pune întrebări creative care pot ajuta clientul să gândească în afara sistemului de referință:

Ce ar fi de preferat să se întâmple ca acel “trebuie” din exprimarea ta să se preschimbe în “îmi place să”, adică, în loc de:

– Vezi că avem meeting azi de la trei la cinci. Ai grijă să nu întârzii. Trebuie să fim cu toții prezenți.

să se transforme în:

– Vezi ca avem meeting azi de la trei la cinci.

– Știu. Nu uita, te rog, să mă treci pe lista de participanți. Vreau neapărat să fiu prezent.

Nivelul de energie prezent pe toată durata sesiunii, dar mai ales în zona de planificare și urmărire a acțiunilor viitoare. Ca și coach este simplu să-ți împingi clientul într-un colț prin folosirea unor întrebări cu cârlig, dar oare va întreprinde el acțiunile stabilite odată ce sesiunea a luat sfârșit?

Îi râd ochii lui Picasso atunci când se hotărăște că evalueze un sistem de învățământ alternativ pentru fiul lui, în ciuda cheltuielilor suplimentare și a distanței crescute până la noua școală?

Își planifică s-o facă până la sfârșitul săptămânii sau undeva la jumătatea anului viitor?

Iar la final, întrebarea de o mie de puncte: “De ce își ascultă coach-ul clientul dacă nu pentru a-i oferi o soluție?”. Pentru a-l ajuta să-și găsească propriul mod de a-și atinge obiectivele, este răspunsul scurt.

Ar mai fi multe de spus, dar am să închei aici cu ceva ce am luat cu mine din timpul formării ICF – mulțumesc Viorel Apetrei :) – și care mi se pare relevant în context:

“Coach-ul este un acompaniator al dialogului interior al clientului, dialog centrat pe atingerea unui obiectiv” – Alain Cardon.

Coaching și cele șase nevoi fundamentale umane

Imediat ce m-am lovit de conceptul de Powerful Coaching Question – cred că așa de fascinat de un subiect anume nu mai fusesem din vremea când scriam viruși în assembler – am început să mă întreb cum ar arată, pentru fiecare interlocutor în parte, acea întrebare care i-ar aprinde proverbialul bec în cap. Cum eram deja familiar cu modelul nevoilor fundamentale umane utilizat de Tony Robbins:

{

Siguranță,
Varietate (nesiguranță),
Importanță,
Dragoste și apropiere afectivă,
Creștere personală,
Contribuție.

},

am început să mă gândesc la o modalitate de a combina cele două elemente, întrebările specifice de coaching și cele șase nevoi fundamentale. Găsiți în continuare câteva concluzii personale pe marginea acestui subiect.

Siguranță

Ce își dorește o persoană care pune siguranța pe primul loc? Legi și reguli care să transforme lumea într-un loc predictibil, ar putea fi un răspuns posibil.

Să-i dăm ocazia lui Picasso, bine-cunoscutul nostru asistent, să ne spună în ce fel este lumea greșită și cum poate fi ea reparată:

Picasso, dacă te-ai afla în posesia unei lămpi fermecate, cum i-ai cere duhului să repare ce se petrece în jur?
(apoi, după ce a rezolvat încălzirea globală și restul problemelor majore ale omenirii) Mai exact, în cazul tău particular, ce i-ai cere să facă?

Un aspect pe care l-am întâlnit în practică legat de rezolvările magice (personaje de poveste care vin în ajutor și rezolvă problemele) este acela că interlocutorul pare mai dispus să răspundă la întrebarea de natură personală – Mai exact, în cazul tău particular, ce i-ai cere să facă? – dacă prima dată s-a concentrat asupra unor probleme ce nu îl vizau în mod direct.

Varietate

ÎI dăm ocazia lui Picasso să viseze cu ochii deschiși:

Ce ar trebui să se întâmple pentru ca viața ta să se transforme în aventura pe care ți-ai dorit-o din totdeauna?

Importanță

Sunt suficient de puternice luminile rampei ce cad pe Picasso?

Pe o scară de la 1 la 10, cât de apreciat te simți la muncă/acasă/în grupul tău de prieteni?

Dragoste și apropiere afectivă

Prezența unui lucru poate fi evaluat la fel de bine și prin absența lui:

Ce te apasă, ce nu te lasă să fii tu însuți?

Ca o notă de avertizare, puneți o întrebare centrată pe partea negativă doar dacă este evident că așa stau lucrurile și doar pentru a orienta discuția către găsirea unei soluții. Cinci minute pe petrecute ca să ne plângem de starea grea în care ne găsim sunt cinci minute în care n-am căutat o soluție pentru a ieși din ea.

Creștere personală

Se află Picasso acolo unde crede el că ar trebui să se afle din punctul de vedere al dezvoltării personale?

Există ceva care te ține în loc, care nu te lasă să fii acolo unde simți tu că ar trebui să te afli?

Contribuție

Dacă bănuim că Picasso pune nevoia de a contribui la binele general pe primul plan, atunci am putea să îl întrebăm:

Este ceva ce te întristează la cum decurg lucrurile în cercul tău?

Deși întrebarea de mai sus (ca și cealaltă de dinaintea ei) a fost una la care se poate răspunde cu “da” sau “nu”, este puțin probabil ca Picasso să răspundă monosilabic, ci va veni cu o continuare consistentă; am formulat-o astfel deoarece nu vrem să îl “programăm” pe Picasso să se simtă trist, ceea ce ar fi posibil dacă am merge la “sigur”:

Ce te întristează la cum decurg lucrurile în cercul tău?

Această întrebare, ca toate cele care se axează pe latura negativă a situației, tind să plaseze interlocutorul într-o zonă lipsită de forță – poate lui Picasso nici prin gând nu îi trecea să se simtă trist, dar acum, dacă omul înțelept de își zice coach este atât de sigur că el, Picasso, este trist, atunci musai să fie adevărat… iar dacă stă mai bine să se gândească, normal că este trist. De exemplu, numai alaltăieri – ca să nu mai zicem de prăpădul de luna trecută…

Cam atât cu notițele personale pe marginea îmbinării dintre întrebările de coaching și cele șase nevoi fundamentale umane. Dacă vreți să aflați mai multe despre modelul lui Tony Robbins, vă recomand să urmăriți prezentarea pe care a avut-o la TED (și unde a avut ocazia să îl aibă în sală pe Al Gore). O adevărată demonstrație de virtuozitate din partea unui speaker de talia lui Robbins.

Iar dacă sunteți interesați să studiați o introducere detaliată privind întrebările specifice de coaching, vă recomand materialul pus la dispoziție de metasysteme, care depășește cu mult nivelul unei simple introduceri în conceptul de coaching prin întrebări specifice.

Business Case-ul, între literatură și project management

Într-o zi bună zi, cu nimic diferită de cele de dinaintea ei, îți vine brusc o idee despre cum să te îmbogățești. Nu contează unde te afli, cu prietenii la o bere – sau treaz ca huhurezul cu ochii în tavan la ora trei dimineața – ideea se află acolo, bine înșurubată. Lași berea, uiți de insomnie și treci pe cafea tare. Amintiri din viitor îți trec ca o avalanșă pe dinaintea ochilor: petrecerea de rămas bun de la actualul job, primul contract pe firma ta, prima apariție în publicațiile de specialitate, invidia unora – are pe cineva dom’ne în politică, altfel nu se explică – bucuria sinceră din privirile altora, primul milion de euro… he he…

Sunetul pixului strivit între dinți te aduce la realitate. Mormăi ceva cuvinte de rușine la adresa instrumentelor de scris de slabă calitate și începi să te gândești cum ai putea să faci rost de bani. Descarci de pe internet un template de Business Case și pornești cu avânt la completarea lui.

Acesta este momentul când, pentru cei mai mulți dintre noi, se rupe filmul. Ce-i cu hârțogăria asta? Vreau să fac bani, nu să completez documente! Și măcar de ar fi realiste, dar de unde să știu eu despre (fragment luat din RUP):

Product Objectives

[State the objectives for developing the product— the reasons why this is worthwhile. This includes a tentative schedule, and some assessment of schedule risks. Clearly defined and expressed objectives provide good grounds for formulating milestones and managing risks; that is, keeping the project on track and ensuring its success.]

când mie abia mi-a venit ideea? Date încercuite în calendar încă de pe acum? Trebuie să fie o glumă!

Într-un fel este, dar nu o glumă, ci o neînțelegere. Nerăbdători, privim acest Business Case ca pe o formalitate, o etapă obligatorie care trebuie bifată în goana noastră de a ne îndeplini visul, și nu ca pe o unealtă folositoare. Am vrea să terminăm cât mai repede de completat formularul descărcat – pentru că așa pare să fie, un formular cu câmpuri ce trebuiesc completate după explicațiile furnizate – ca să putem trece apoi la lucrurile “serioase”.

Zis și făcut. Încruntați, ne apucăm de completat cu sârg. Înghesuim idei, adunăm ceva date de pe internet – constatăm că în zona de Financial Forecast nu se poate fără ele – ne încurcăm într-un mare stil în indicatori ca NPV, ROI și IRR – de unde să știu eu, frate, cât o să fie rata dobânzii peste trei ani?! – trântim niște grafice în Excel, le împachetăm pe toate într-un fișier PowerPoint și le trimitem cuiva pe care îl bănuim interesat. Job’s done, cum ar zice tipul însărcinat cu munca de jos din Warcraft 2 și ne punem pe așteptat.

Refuzul politicos care urmează – interesantă idee, nu ne căuta tu, te căutăm noi – nu te miră. Recitești Business Case-ul trimis, dar pe la jumătatea primei pagini renunți. Ceea ce inițial păruse un foc de artificii cu sclipici pare că s-a transformat într-un lucru cenușiu și neconvingător. Închizi computerul cu un sentiment amar; undeva în adâncul sufletului tău știi că ar fi putut să meargă.

Și totuși…

O idee de afacere este întocmai ca o poveste. Dă-i-o cuiva care nu știe s-o spună și ai distrus-o, indiferent cât de promițătoare se anunța ea. Prin contrast, încredințează-i unui povestitor talentat un subiect modest și el îl va transforma într-o adevărată performanță de scenă. Tot așa stau lucrurile și cu un Business Case.

Se naște o întrebare interesantă: Trebuie Business Case-ul să spună o poveste? Părerea mea personală este că da. Pot fi înlocuite aridele template-uri cu altceva? Experiența mi-a arătat că se poate, cel puțin pentru faza de concepție. Haideți să vedem – IMHO – cum se poate face.

Prima dată când am citit despre școala structuralistă (formalistă) rusă a fost acum vreo cinci ani când m-am decis să-mi urmez un vis drag din copilărie: să scriu proză fantastică. Ca orice programator care se respectă, m-am documentat înainte să încep. Am căutat să aflu mai multe despre scris în general, care sunt curentele, genurile literare, cum fac unii și alții ca să-și ducă scriitura la bun sfârșit. Între noi fie vorba, mă gândesc că dacă un profesor de profil s-ar fi uitat pe notițele mele din acea vreme și-ar fi pus – la propriu – mâinile în cap. Mă aflam în căutarea unei proceduri deterministe – și reproductibile! – de a scrie cărți care să-l țină pe cititor cu sufletul la gură, fiind decis să o inventez dacă nu o făcuse deja cineva înaintea mea. Să râzi cu lacrimi, nu alta.

Așa am ajuns să citesc despre Vladimir Propp, care, în lucrarea lui intitulată Morfologia basmului, venea, nici mai mult, nici mai puțin, cu o structură (un template, dacă vreți) care putea fi folosită pentru a scrie povești. Mă simțeam în al nouălea cer. Metoda exista, trebuia doar să o deprind, apoi să mă folosesc de ea.

Vă închipuiți ce a urmat? Să vrei să scrii o carte despre un tip pe care Moartea îl arestează la domiciliu – idee care mai târziu s-a transformat, cu multe modificări, într-una din povestirile mele favorite: Viitorul ține uneori doar până mâine – trebuind să urmezi în litera ei o structură ca cea de mai jos?

Absența – un membru al familiei pleacă de acasă.
Interdicția – o interdicție este plasată asupra eroului.
Violarea interdicției – răufăcătorul intră în scenă.
Iscodirea – răufăcătorul încearcă să afle informații.
Divulgarea – răufăcătorul obține informațiile căutate.
Vicleșugul – răufăcătorul încearcă să-l înșele pe erou.
Complicitatea – naiv, eroul își ajută dușmanul.

Și tot așa până la regula cu numărul 31: Căsătoria! Sincer, nu reușesc să-mi reamintesc o experiență personală în zona scrisului mai jalnică, mai vrednică de milă, decât această încercare. În plus, un întreg sistem de valori tocmai se clătină. Unde este tasta F6 (compile, adică) pe care eu s-o apăs după ce am terminat de scris? Iar dacă această tastă nu există, cum îți poți da seama – în lipsa unui sistem riguros de verificare – că te afli pe drumul cel bun?

Din nou, și totuși…

Cum se face că spre orice poveste ne-am uita – nu contează că e Harap-Alb, Tom și Jerry sau Avatar – vedem că ea conține majoritatea elementelor lui Propp? De ce lor le-a ieșit și mie nu?

Răspunsul, cred eu, la întrebarea de mai sus constă în diferența dintre un checklist (fă o listă, apoi asigură-te că ai trecut prin ea) și o schemă logică (pornești, obligatoriu, din punctul A; treci prin punctul B; ocolești punctul C și tot așa, în ordine, până la punctul Z). În timp ce Harap-Alb conținea, în ordinea dictată de firul epic al poveștii, elementele normale unui basm (cai care vorbesc, ajutoare cu puteri supranaturale, păsări măiestre și restul recuzitei), eu începusem exact pe dos. Aveam o secvență de respectat, în care trebuia să înghesui – numai Dzeu știe cum – ideea pe care o aveam. Adică, exact ca în cazul completării unui template. Hm…

În plus, cine zice că ultima etapă trebuie să fie neapărat Căsătoria? La o adică, de ce nu putem începe cu ea?

– Dacă cineva se opune acestei căsătorii, să vorbească acum sau în veci să tacă, rosti preotul.

Înconjurat de necunoscuți, Florian simți că se sufocă; șampania, draperiile camerei de hotel, paginile împrăștiate ale manuscrisului neterminat porniră a-i murmura venin în spatele pleoapelor. Se prinse cu mâna de marginea stranei, trăgând adânc aer în piept.

(Nu mă întrebați ce se întâmplă mai departe că nu știu. Și-a strigat Florian în gura mare posibilul dezacord sau s-a răzgândit în ultima secundă? Și despre ce manuscris e vorba?)

Trecând la partea practică a acestei abordări mai puțin formale, iată câteva sugestii:

Scrieți prima dată povestea așa cum vă vine în minte. O bună modalitate poate fi “înregistrarea” unei discuții cu un prieten imaginar.
Alegeți un template de Business Case care să se potrivească ideii voastre și folosiți-l ca să vă puneți întrebări.
Utilizați cuvinte nepretențioase, păstrând simplitatea propozițiilor. Frazele bombastice nu-i impresionează decât pe cei neștiutori; pe ceilalți îi fac să zâmbească.
Includeți, ori de câte ori puteți, imagini care să explice logica din spatele cuvintelor; o imagine chiar valorează cât o mie de cuvinte. Dacă nu mă credeți, încercați să-i explicați la telefon cuiva cum să face un avion din hârtie sau o barcă ;)
Aveți grijă ca Business Case-ul să înceapă cu un Executive Summary. Nu vă fie teamă să vă abateți de la calea template-urilor clasice (informațiile de versionare pot sta foarte bine și la sfârșitul documentului; nu există nici un motiv pentru a plasa cea mai plictisitoare informație în cea mai de interes zonă).

Luând în considerare ca checklist același template de Business Case din RUP și aplicând punctele de mai sus într-un exemplu fără pretenții, obținem ceva de genul:

Salut, Valentin. N-ai idee ce idee colosală mi-a trecut azi prin minte: să fac un site de scriere în tandem (doi autori, fiecare scrie un paragraf, celălalt continuă ideea) pe care să îl punem în la dispoziția celor ce vor să-și facă un altfel de publicitate – un soi de artă angajată, dacă vrei s-o numești așa. Ai uleiul de corp X și vrei să-l faci cunoscut? Ei bine, noi îți punem la dispoziție o povestire (umoristică, inspirațională, de suspans etc.) prin intermediul căreia să-l promovezi. Ce zici?

Cine vor fi clienții tăi?

Firmele mici și mijlocii care nu dispun de fonduri pentru a lucra cu o firmă de publicitate tradițională.

Ai menționat aspectul financiar. Cum vei monetiza acest produs?

O soluție ar fi să ne taxăm clienți per Like acordat pe pagină. Btw, nu ți-am spus, mă gândesc ca pentru fiecare produs promovat să postăm o pereche de contribuții zilnic (autorul A + autorul B).

Poți să îmi dai un exemplu de astfel de contribuție?

Bineînțeles. Să presupunem că se deschide o nouă sala de fitness. Ne întâlnim cu investitorii și ajungem la concluzia că cel mai bine i-ar reprezenta o poveste cu mult testosteron. Rugăm doi dintre contributorii noștri să se apuce de treabă și iată ce primim:

***

Sunt disperat. Îmi întorc pentru a patra oară – inutil, știu, dar nu mă pot abține – buzunarele pe dos. Degeaba. Arunc cu geaca de perete. La dracul cu totul. Căzută în mâinile cui nu trebuie, bucata aia nenorocită de hârtie mă poate băga în mormânt. Unde mi-a fost mintea?

Pereții mă strâng. Trebuie să ies din casă, altfel simt că o iau razna. Hm, dacă m-aș duce la sală? Gândul unui workout mă face să zâmbesc. Așa este, voi merge la sală. S-a deschis una nouă lângă mine. Aparate moderne, scoruri decente, saună făcută după toate regulile artei și niște fete de un profesionalism impecabil pe post de antrenoare – nu că ei, băieții, ar fi altfel; cu toată pregătirea mea de fost luptător în trupele speciale, trebuie să recunosc că unii dintre ei m-au făcut să mă simt puțin gelos. Îmbătrânesc?

Ceva din amintirea zilei de ieri, un oarecare sentiment de lipsă, nu îmi dă pace. Ies din casă trăgând ușa după mine. Știu că îmi voi reaminti la un moment dat.

***

Mă aflu în fața casei tipului cu cicatrice pe umăr. La insistențele lui Anton, am luat din garaj o mașină care să nu bată la ochi, un Logan. Privirea îmi alunecă către poșeta care nu-mi aparține, de pe locul mortului – sinistră potrivire – apoi către ceasul de la mână. Trei și jumătate. Deja peste o oră de întârziere.

Mă plictisesc; realizez că trebuia să-mi fi luat ceva de citit. Deodată, îl văd pe bărbatul cu cicatrice – cunoscut ca Brad printre foștii camarazi din Legiunea Străină – ieșind din scara blocului. În ciuda faptului că aș putea fi nevoită să-l ucid înainte ca noaptea să se termine, nu pot să nu-i admir mersul săltat, de felină încă tânără. Pe umăr, are o geantă sport; probabil se îndreaptă către sala de fitness nou deschisă. Îmi simt chipul destinzându-se. Așa da! Două ore de zbânțuială într-o locație marca Marius Dan (un maniac în materie de igienă, pe care una-două îl vezi cercetând aparatele de fitness cu lampa de ultraviolete, verificând dacă personalul de întreținere își face în mod corespunzător treaba) sunt un cadou de natură să-mi redea buna dispoziție. Îmi iau din portbagaj echipamentul și pornesc după el.

***

În continuare, publicul de pe Facebook este rugat să vină cu idei și presupuneri. Ce scrie hârtia pierdută de Brad? Pentru cine lucrează el? Dar tipa al cărei nume ne este încă necunoscut? Iar pentru a crește gradul de implicare a publicului de pe Facebook, contribuitorii vor încorpora cele mai interesante sugestii, oferind credits celor ce le-au propus.

Care vor fi tarifele tale?

Având în vedere că un abonament la sală este 90 de lei și socotind o rată de conversie de 5% a Like-urilor în abonamente, ajungem în jurul sumei de 1 Euro per Like la pagina lor. Target-ul zilnic îl văd de minim 100 de Likes.

Dar investiția inițială?

Domeniu + hosting + temă de wordpress = aproximativ 120 de euro. Contribuitorii sunt plătiți cu 0,05 euro per Like de contribuție, ceea ce mai adaugă 150 de euro la capitalul de pornire. Cu totul, aproximativ vreo 300 de euro.

Care este cel mai mare risc pe care îl vezi?

Să nu-și facă contribuitorii treaba. Având în vedere cu cât de puțin îi plătim – între 5 și 10 euro pe zi (adevărat, pentru mai puțin de un sfert de oră de muncă), este posibil ca prioritățile lor să fie altele, nu acest start-up. Dacă așa vor sta lucrurile, voi suplini eu locurile rămase vacante până la găsirea altor persoane interesate.

Eu zic să ne oprim aici din discuția cu Valentin :). Ar mai fi multe de spus, dar trag cu ochiul în stânga jos și văd că s-au deja făcut 2,210 de cuvinte. Vorba bancului cu omul necăjit care nu mai știa cum să scape de rudele care îi căzuseră pe cap: “Copii veniți și pupați-l pe bunicul, că tocmai pleacă”. Bye-bye Valentin.

Pe scurt, un Business Case ar trebui să conțină cel puțin următoarele:

Problema/oportunitatea adresată de proiect.
O analiză a situației curente + proiecții în viitor.
Soluții de adresare a problemei/oportunității.
Detalii despre proiect (unde proiect = munca necesară pentru a rezolva problema/fructifica oportunitatea).
O analiză cost-beneficiu (NPV, ROI, IRR etc).

Să zicem că timp de o săptămână sau și mai bine am răspuns în neștire la întrebările prietenului nostru imaginar. Care ar fi următorul pas?

Păi, nici mai mult nici mai puțin decât să luăm datele adunate și să le distribuim în zonele template-ului pe care l-am folosit pe post de checklist. Acum povestea există, mai trebuie doar prezentată posibililor investitori într-un mod care să le fie familiar. Iar dacă suntem cu adevărat curajoși, putem să includem ca anexă – atenție, ca anexă, da? – documentul cu povestea, pe care, dacă vă decideți procedați astfel, vă sfătuiesc cu toată seriozitatea să-l periați de excentricități și licențe personale.

Ca un ultim sfat, înainte să dați drumul Business Case-ul din mână, verificați următoarele:

Decurge problema/oportunitatea semnalată în mod natural din analiza situației prezentate?
Indică soluțiile descrise în mod clar ce acțiuni trebuiesc întreprinse?
Nu cumva ați omis vreun aspect pe care ar fi trebuit să îl luați în calcul?
Sunt calculele de buget corecte?
Este analiza cost-beneficiu susținută de date suficiente?
Mai puteți reduce numărul cuvintelor din “Executive Summary” fără să fie afectat esențialul?

Iar ca un plus de condiment, încheiați cu trei întrebări deschise:

Dacă cineva ar vrea să mă pună cu tot dinadinsul în dificultate, cu ce întrebare capcană ar veni?
Dacă ar fi ca idea mea să fie respinsă, din cauza unui detaliu aparent minor, care ar putea fi acest detaliu?
Să presupunem că tocmai mi-am încheiat prezentarea. Investitorii vin pe rând să mă felicite, asigurându-mă de suportul lor. Căror elemente din business case-ul meu li se datorează acest succes de excepție?

Trucul ca aceste ultime trei întrebări să funcționeze este să vă gândiți la ele ca și cum pentru fiecare există cel puțin un răspuns valid, iar voi trebuie neapărat să-l găsiți.

Huh. Cam atât despre abordarea unui Business Case dintr-o perspectivă literară. Un gând bun și calde mulțumiri celor ce m-au urmărit pe întreaga durată a acestui post, cel puțin lunguieț, aș putea spune :).

Aș vrea să te ajut, dar…

E dimineață. Stai în fața aparatului de cafea și te simți precum lupul din Scufița Roșie după ce a dansat toată noaptea cu Kevin Costner. Te uiți în portofel, unde găsești doar hârtii mari (ceea ce nu este o chestie rea per ansamblu). Mormăi un cuvânt urât și dai să pleci, când, deodată, îl vezi lângă tine pe colegul Picasso. Făcându-ți socoteala că te-ar putea ajuta, îl saluți cu un zâmbet care se dorește plin de bucuria revederii:

– Salut! arunci, apoi continui repede, nedându-i oportunitatea să te abată de la problema care te doare: Ai cumva un leu mărunt? Că nu știu cum se face că n-am schimbat…

– Te-aș ajuta cu mare drag, dar […]

Chipul ți se întunecă. Ai auzit cuvântul acela urât, pesta limbajului corporatist: “DAR”!

– Mulțumesc, mormăi în barbă și pleci prost dispus.

Ai toate motivele să fii morocănos. N-ai făcut rost de ce îți trebuia, în plus te simți obligat să-i mulțumești lui Picasso (cu alte cuvinte, să-i rămâi dator) că de, omul a fost amabil.

Dacă ar fi să reformulăm spusele lui Picasso eliminând cuvântul “dar” (păstrând totodată semnificația mesajului inițial) observăm că obținem exact opusul: Nu vreau/N-am chef/Nu pot să te ajut. Aceasta este realitatea, în ciuda bunelor intenții ale lui Picasso, nu știu cum se face că tu tot nu ai un leu să-ți cumperi cafeaua dorită.

Vă sună cunoscut, atât formulările verbale, cât și senzația de frustrare din subsidiar?

O să încercăm să terminăm până mâine, dar […] = Nu cred că va fi gata în condițiile date.
Am să încerc să ajung diseară, dar […] = Fii pregătit(ă) să nu mă aștepți.
Oferta dumneavoastră sună bine, dar […] = Nu m-ai convins.

Iar dacă la nivel social utilizarea cuvântului “dar” își are avantajele ei (îți permite să refuzi politicos atunci când nu poți/nu vrei/n-ai chef), când vine vorba de lucrul în echipă, efectele lui pot fi devastatoare:

Picasso: O să încercăm să terminăm migrarea datelor până la sfârșitul săptămânii, dar înainte trebuiesc validate niște fișiere Excel pe care le-am primit abia ieri.

Șeful: Bine, să mă țineți la curent.

Și uite așa, utilizând o formulă de politețe socială în locul semnalării unui risc – Habar n-avem ce e cu Excel-urile alea. Dacă nu stabilim cu clientul să ne trimită pe cineva care știe, probabil nu vom fi gata până la sfârșitul săptămânii – se pune de o situație conflictuală.

“Dar”, să nu disperăm, soluții există! Există modalități de a evita utilizarea lui “dar”:

Înlocuirea cu “dacă”:

Am să încerc să trec pe la tine diseară, dar trebuie să văd ce fac cu mașina.
Am să încerc să trec pe la tine diseară. Dacă întârzii în service cu mașina, te sun.


Punerea unei întrebări deschise: “Ce ar trebui să se întâmple ca respectivul ‘dar’ din exprimarea ta să dispară de la sine?”:

(Dacă aș avea două bancnote de 1 leu, una pentru mine, una pentru tine) Te-aș ajuta cu mare drag să-ți iei o cafea.
(Dacă e gata mașina) Voi trece pe la tine diseară.
(Dacă mai lăsați la preț) Oferta dumneavoastră va deveni interesantă pentru noi.


Descurajarea folosirii lui pe bază de “amenzi”. Cine introduce “dar” într-o propoziție cu caracter afirmativ trebuie să poarte în piept o mutriță supărată. Atenție la formele mascate ale acestei formulări: {însă, totodată, cu toate acestea etc}.

Încercați un exercițiu simplu. Vânați timp de o săptămână toate “dar”-urile din propria voastră exprimare. Imediat ce realizați că ați spus unul, reformulați mesajul prin ruperea propoziției în două (prima se termină la “dar”, a doua începe cu “dacă”). Efecte interesante nu vor întârzia să apară.

De ce unele femei sunt frumoase și atunci când nu sunt? Un punct de vedere tranzacționalist

Cum trainingul de comunicare scrisă ce urmează să îl țin la Iași conține o doză serioasă de Analiză Tranzacțională, m-am apucat să îmi revăd însemnările pe acest subiect. N-am putut să mă abțin – deși cursul în sine nu abordează această zonă – să nu arunc o privire și pe partea de Life Scripts, pasiunea mea de acum câțiva ani. Pfff, ce vremuri. Injoncțiuni, drivers, scenarii și contra-scenarii. O perioadă în care reușisem să exasperez pe toată lumea din jurul meu cu aceste concepte – Fie-ți milă și lasă-ne să ne priască berea, că parcă se duce cu noduri. Sorry, guys :).

Ideea de scenariu de viață m-a fascinat din primul moment. Avem un destin de urmat; nu este scris în stele, nu îl tricotează trei vrăjitoare știrbe care plimbă de la una la alta un ochi exoftalmic – ziceți că nu vă place coloana sonoră din Hercules (who put the Glad in Gladiator?) – ci este format din concluziile pe care le tragem despre lume și viață între vârsta de zero și șapte ani sub influența figurilor parentale. Citând de pe coperta uneia dintre cărțile mele preferate, “Ce spui după bună ziua?” de Eric Berne:

“Scenariul de viață stabilește cu ce fel de persoana te vei căsători, câți copii vei avea, ba chiar și genul de pat în care vei muri și cine va fi de față atunci. El hotărăște dacă vei fi un învingător sau un învins, un monument de forță sau un alcoolic condamnat. Unor oameni, scenariul le cere să eșueze în profesie, să trăiască în mod repetat dezamăgiri în dragoste sau să sufere invalidități cronice. Scenariul altora sfârșește prin suicid.”

Cool stuff, nu? Așa mi-am zis și eu și m-am pus pe studiu.

Încântat de idee în sine, am început să citesc tot ce îmi cădea în mână legat despre acest subiect. Țopăiam practic pe degetele de la picioare. Pentru mintea mea deterministă de programator, posibilitatea unui “aparat” în care să bagi povestea favorită din copilărie și să vezi pe drum o vei lua constituia o tentație prea mare să-i pot rezista. De ar fi atât de simple lucrurile… :)

Așa am ajuns să îl citesc pe Claude Steiner și a lui Scripts People Live: Transactional Analysis of Life Scripts (Amazon link). A fost una dintre cărțile pe care le-am citit cu regret că se termină. Și astfel ajungem la legătura cu titlul acestui articol.

Pe lângă o mulțime de lucruri interesante – cum ar fi explicația contrariilor care se atrag, a cuplurilor formate din parteneri total diferiți (unul rage de zici că este leul de la sfârșitul filmelor americane, celălalt tandru și tăcut de nu-i auzi vocea) – am găsit o teorie care m-a pus pe gânduri:

Părintele de sex opus ne spune cum trebuie să fim, în timp ce părintele de același sex ne învață cum să respectăm dorințele părintelui de sex opus.

Sunt convins că nu aș fi înțeles acest concept dacă Steiner nu ar fi explicat-o în stilul lui nepretențios (textul de mai jos este o interpretare personală; pentru exactitate vă recomand să citiți cartea):

Să presupunem că Mister America se căsătorește cu Miss America. După un timp, li se naște o fetiță. Mr. America, ca un tată de fată ce se respectă, din “Prințesă” și “Frumoasa lui tata”, nu își va scoate copilul. Interesant este că îi spune astfel fără ca trăsăturile ei fizice să conteze cu adevărat. Este fata lui tata, iar ea nu poate să fie altfel decât superbă, corect?

La rândul ei, Ms. America, care este o femeie frumoasă, o va învăța pe fata ei să poarte o conversație, să se machieze și să meargă pe tocuri. Copila va crește știind că este frumoasă (i-a spus-o figura mitologică care este tatăl ei, nu are cum să nu fie adevărat), în timp ce se comportă și afișează atributele unei femei frumoase. O combinație “letală”, de data aceasta în sensul bun.

Iată o posibilă explicație pentru acele situații în care o femeie, nu neapărat frumoasă după canoanele revistelor de modă, reduce la tăcere conversațiile și întoarce capetele când intră pe ușă. Frumusețea ei este o stare interioară, parte integrantă din Copilul ei (aspectul simțit al vieții, cum îl numea Thomas Harris în cartea lui “I’m OK, You’re OK”) care radiază la suprafață, ținând cont doar în mică măsură de părerile oglinzii.

Vorbind despre Analiză Tranzacțională, mă gândesc că dacă ar fi să recitesc astăzi de la zero bazele, aș lua-o în următoarea ordine:

0008_ANALIZA_TRANZACTIONALA (disponibil în variantă completă pe Scribdb) – unul dintre cele mai bune materiale de concepte generale de AT pe care le-am citit. Din nefericire, oricât am încercat să aflu cine este autorul – este evident un român – n-am reușit. Dacă cumva știți cine este, dați-mi vă rog un mail. Aș vrea să îi mulțumesc personal pentru câteva lucruri pe care le-am întâlnit doar la el.

Analiză Tranzacțională (Rene de Lassus, Teora) – prezintă într-un format accesibil conceptele generale. N-aș putea spune dacă vine cu ceva în plus față de 0008_ANALIZA_TRANZACTIONALA (în lipsă unui titlu, îi voi spune așa).

Ce spui după bună ziua? (Eric Berne, Editura Trei) – pot spune doar atât: “Incredibilă!”. Prima dată când am citit-o (din multele dăți care vor urma) a fost pe plajă la mare. Citeam și râdeam cu lacrimi – la propriu. Cred că Berne și-a dat măsura geniului atunci când a scris o carte de psihologie care să poată fi citită ca o carte de aventuri, de către cineva care aproape n-avea habar despre Analiză Tranzacțională pe vremea aceea. Interpretarea marțiană (fără subtilități) a basmului Scufița Roșie îmi provoacă și acum aceeași reacție:

Într-o zi, mama o trimite pe Scufița Roșie în pădure, să-i ducă bunicii de mâncare. Pe drum ea se întâlnește cu un lup. Acum, ce fel de mamă trimite o fetiță în pădure când acolo există lupi? De ce nu s-a dus chiar mama sau de ce n-a însoțit-o pe Scufița Roșie? Și dacă bunica era așa de neajutorată, de ce locuia de una singură, într-o colibă, atât de departe (cu ușa neîncuiată)? […]

De aici se naște o întrebare interesantă: Ce a făcut mama după ce s-a descotorosit de Scufița Roșie în ziua aceea? – puteți citi în engleză întregul fragment aici.

Jocuri pentru adulți (Eric Berne, Amaltea) – “Dacă nu ai fi fost tu”, “Da, dar…”, “Dă-mi un șut” și alte jocuri psihologice (compromisul dintre intimitate și ținerea intimității la distanță, cum le numea Berne). Îmi aduc aminte de un curs de PMP la care am adus vorba de jocurile psihologice, motiv pentru care ne-am petrecut următoarea oră discutând aprins subiectul. Interesant a fost în pauză când unul dintre cursanți a venit și mi-a spus: “Lucrurile acestea ar trebui predate în școala generală, înainte să ne alegem o meserie sau să luam alte decizii importante”. Am fost complet de acord cu el. Din nou o carte la care tragi neliniștit cu ochiul văzând că se termină.

Scripts People Live: Transactional Analysis of Life Scripts (Claude Steiner, Amazon): Nu contează de câte ori o recitesc, pentru că de fiecare dată găsesc ceva nou în ea. Este tulburătoare perspectiva lui Steiner în care societatea modernă încurajează bărbații să-și dezvolte abilitățile Adultului (inteligența funcțională, lipsită de emoții) în detrimentul laturii afective – “Băieții mari/bărbații adevărați nu plâng”, iar pe femei să-și minimalizeze această latură de Adult (vezi telefonul neajutorat dat “lui” atunci când trebuie schimbat becul de la frigider) în favoarea celei destinate îngrijirii celorlalți. Să sperăm că s-au mai schimbat lucrurile de când a scris Steiner cartea și până acum.

* Primele foarte multe zeci de pagini ale acestei cărți le puteți găsi gratuit pe google books.

Iar dacă aveți câteva minute, vă recomand o povestire scurtă scrisă tot de Steiner: A warm fuzzy tale (variantă în română). Merită. Aproape sigur vă va face să zâmbiți, oferindu-vă totodată câteva ocazii de a medita.

Born To Win: Transactional Analysis With Gestalt Experiments (Muriel James, Dorothy Jongeward, Amazon): dacă vă apucați să citiți această carte, aveți grijă (sfat de om pățit) cu primul capitol. Scris în cel mai pur stil comercial american, posibil să nu fie neapărat pe gustul cititorului român. Cu această singură obiecție, pot spune că este singura carte din câte am întâlnit eu care pune la dispoziție o modalitate (seturi de întrebări bine structurate) de investigare a propriului scenariu de viață.

Ca o încheiere, cred că Analiza Tranzacțională poate fi un element valoros în trusa de unelte a oricărui manager, profesor, învățător, părinte care vrea să ofere o viață mai bună copiilor lui, a oricui își dorește să facă un pas înainte în evoluția lui/ei personală și profesională. Pe mine sigur știu că m-a ajutat.

Image taken from www.deviantart.com

Despre “Viitorul ține uneori doar până mâine”

Care ar putea fi sursa de inspirație a unei povestiri înfățișând un meci de tenis între patru prieteni, urmată de o foarte neașteptată întâlnire?

Aparent, nici una!

Însă, dacă ai plecat cu noaptea în cap ca să apuci să joci măcar câteva seturi înainte ca temperatura să spargă termometrul, lucrurile încep să capete o altă culoare. Roșu și/sau negru, depinde ce te lovește prima, insolația sau apoplexia.

Apropos, referința la Stendhal nu are nici legătură cu vreo dorință de optimizare SEO – nu serios, cine își mai bate în ziua de azi capul cu asemenea lecturi? Dacă aș fi vrut SEO aș fi scris:

Șocant: Rihanna refuză rolul principal din remake-ul Pretty Woman în favoarea unei prezențe meteorice în sezonul cinci din The Walking Dead. “Am simțit că mi se potrivește”, a mărturisit cunoscuta cântăreață călcând chinuit pe piciorul drept, redresându-se în ultimul moment din umărul stâng

Ce bine că doar aș scrie.

Revenind la oile noastre bio – pe cele electrice lăsâdu-le androizilor – inspirația pentru această povestire a fost nu o partidă tenis, ci o întâmplare petrecută după meci. N-am amețit, n-am tușit – deși în perioada aceea plămânii mei încă își mai aduceau aminte de cei șaisprezece ani de fumat – ci am rămas fără apă la duș. Atenție, nu fără apă caldă, ci fără apă deloc!

Și iată-mă, în lipsa unui echipament intermediar adecvat, îmbrăcându-mă la loc – plin de clăbuc și în picioarele goale – îndreptându-mă către recepția clubului pentru a afla ce s-a întâmplat.

– Dar, domnu’, mi-a spus o doamnă bine intenționată privind câș la aspectul meu de ivoriu – săpunul rămas pe piele tinde să dea această suavă tentă – apa nu curge de ieri.

– Cum adică nu curge de ieri? am simțit eu o nevoie imbecilă de-a auzi încă o dată respectiva afirmație.

Scărpinându-mă discret – clăbucul rezident lucra deja normă întreagă – m-am aplecat conspirativ către ea:

– Până acum câteva minute a fost apă, îi zic eu, sperând din toată inima ca această informație să nu-i fie cunoscută.

– N-avea domnu’ cum, că e oprită din subsol. Cine știe, poate a mai fost o țâră pe țeavă, râde ea, tăind nonșalant aerul cu mâna.

Descurcăreț cum mă știu, nu cedez în fața vicisitudinilor sorții, și-i spun:

– Vă rog, patru sticle de apă plată la doi litri, mormăi eu încercând să par amabil. Scena leului de la sfârșitul filmelor Metro-Goldwyn-Mayer, sunetul grunjos al răgetului de junglă înfiorând auditoriul, îmi revine brusc în amintire. Oare de ce?

– Îmi pare rău, îmi comunică doamna ridicând din umeri, dar n-avem decât minerală. Vă dau?

– Vă rog, susur eu. Număr până la cinci și răsuflu adânc, îmi șoptește în spatele urechii vocea lui Octavian Cotescu în rolul lui Costică din Buletin de București.

Înarmat cu patru sticle de apă cu bulbuci dau să mă întorc de unde plecasem. Să combatem clăbucul prin și mai mult clăbuc, mă trezesc eu intonând pe un ritm care aduce suspect de bine cu “Internaționala”. Deschid ușa dinspre dușuri, moment în care pe Domnul Muză îl găsește hărnicia: Ce ar fi dacă…

Mă opresc, neîndrăznind să respir. Din experiență știu că acestui domn cu zâmbet pișicher, costum ca din anii ’50 și pălărie de pai, nu-i place să fie distras de la lucru.

… în locul cabinelor de duș ai găsi o sală ca de bal?

– Cu un pian de concert în mijloc și un buldog neprietenos pufnind pe ritmul melodiei, i-am continuat eu spusele, având deja în fața ochilor scena de final a povestirii.

Mi-a zâmbit, și-a aprins tacticos trabucul, apoi a pășit printr-unul dintre pereți. Întotdeauna procedează astfel. Nu știu de ce are impresia că inspirația trebuie neapărat să fie însoțită de o umbră de mister.

Acaparat de diversele scene ce mi se înghesuiau pe partea interioară a pleoapelor, m-am întors în vestiarul clubului.

– Room Service, mi-am anunțat eu sosirea, dându-i prietenului meu Cristian, care între timp adoptase o atitudine Zen în așteptarea rezultatelor expediției mele.

– Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el.

– Atâta timp cât în locul dușurilor nu avem un pian cu coadă, nimic grav, am zâmbit eu, înțelegând unde avea să se îndrepte noua povestire.

 

Mai multe detalii puteți găsi pe www.povesti-absurde.ro: Viitorul ține uneori doar până mâine

 Image taken from www.deviantart.com

Dacă nu cedează, ia un ciocan mai mic. Sau o pană

Primul meu contact cu investigarea unei situații delicate prin intermediul unor întrebări similare celor de coaching a fost atunci când o prietenă mi-a recomandat o carte cu un titlu aparent dubios: “Vindeca stresul, anxietatea și depresia fără medicamente și fără psihanaliză”. Cum pe atunci eram pasionat de Analiză Tranzacțională (o dragoste de care încă nu m-am vindecat), autorii mei favoriți fiind Eric Berne, Claude Steiner, Muriel James, Ian Stewart și restul tranzacționaliștilor, țin minte că m-am uitat cu neîncredere la coperta de un neinspirat verde-praz. David Servan-Schreiber, cine știe ce vraci, băiat cu studii aprofundate la școala vieții, mi-am zis eu vizualizând cu ochii minții o masă cu un picior mai scurt sub care respectiva carte ar fi putut să-și dovedească pe deplin utilitatea.

Ajuns acasă, am deschis-o într-o doară. Hai să ne distrăm puțin, mi-am spus simțindu-mă precum geambașul care a adus calul la târg nu ca să îl vândă (biata mârțoagă, nu trăgea la căruță, nu necheza, de mâncat nici atât), ci ca să îl facă de râs.

Am început să citesc. În mai puțin de trei minute, expresia de suficiență și de “Uitați-vă la mine ce băiat deștept și citit sunt” mi-a dispărut ca prin farmec de pe figură. Țineam în mână cartea unuia dintre fondatorii ramurii americane a organizației “Medicii fără frontiere”, voluntar în misiunile din Guatemala, Kurdistan, Tadjikistan, India și Kosovo.

Pe lângă alte chestii interesante (cum ar fi că ne trezim mai bine dacă în cameră este lumină și nu întuneric beznă), ce am găsit folositor ca manager în cartea lui (care în engleză sună ceva mai omenește: “Healing Without Freud or Prozac”) a fost metoda centrată pe rezultate imediate pe care a pus-o la punct în vremea când lucra cu refugiații de război din Kosovo și care se bazează pe patru întrebări simple:

Ce se întâmplă?
Ce emoție ai resimțit?
Ce percepi ca fiind cel mai dificil în situația prezentată?
Ce te-a ajutat să faci față până acum situației?

Exceptând cea de a doua întrebare, n-am întâlnit până acum o modalitate mai eficientă pentru a adresa un conflict din echipă.

Ce se întâmplă? – ne interesează faptele, nu judecăți de valoare. Nu putem trece mai departe deoarece ne lipsesc specificațiile de produs, nu din cauza faptului că (domnul – reșpectul înainte de toate) Picasso este un imbecil patentat.

Ce emoție ai resimțit? – prefer să înlocuiesc această întrebare în mediul profesional cu: “Ce ți-a venit să faci?” sau “Care a fost primul tău impuls?” și să trag propriile mele concluzii despre registrul emoțional în care interlocutorul meu se plasează.

Ce percepi ca fiind cel mai dificil în situația prezentată? – O informație vitală. Dacă acest aspect se rezolvă rapid, restul pot să mai aștepte.

Ce te-a ajutat să faci față până acum situației? – Ce sens are să propui tot soiul de rezolvări posibile în loc să investighezi resursele deja existente în respectiva persoană? Dacă au mers până acum foarte probabil să meargă și de acum înainte.

Un alt aspect important în rezolvarea unui conflict am constatat că este identificarea intenției pozitive ce a condus la respectiva situație. Cu puțin efort, respectiva intenție încă se poate materializa.

Unii manageri reușesc să se facă iubiți, alții nu. De ce?

Ce îi separă pe cei ce știu să-și câștige suportul oamenilor din echipă de ceilalți? Cum este posibil să urmezi litera cărții de soft skills și totuși să obții rezultate mediocre?

Să luăm cazul coachingului, presupunând că discutăm cu un coleg (bine-cunoscutul nostru prieten Picasso) care întâmpină probleme în a-și organiza timpul.

Dacă ar fi să respectăm litera cărții, am începe împreună cu el să:

Investigăm obiectivul dorit – Ce înseamnă “mai bine?”.
Am trece apoi la evaluarea realității curente (mai bine zis, la evaluarea acelor limitări ce nu îi permit lui Picasso să fie un tip organizat) – Ce ai făcut până în prezent pentru a deveni un tip mai organizat? (apoi) Dacă ai lua-o azi de la capăt, ce ai face diferit?
Am continua cu investigarea obstacolelor pe care clientul le percepe ca stând în calea atingerii obiectivului lui – De fapt, ce te împiedică să fii, chiar de mâine, un tip organizat?
Siguri pe noi, am trece apoi să investigăm oportunitățile de care dispune Picasso pentru a deveni un tip mai organizat (obiective mici, bine definite, cu o dată de încheiere și criterii clare de evaluare a succesului).
La sfârșit, mai bucuroși decât un strungar stakhanovist care a bătut – iarăși! – norma de opritoare de burlan care până atunci tot lui i-a aparținut, purcedem la baterea în cuie a acțiunilor pe care Picasso le va întreprinde în cel mai scurt timp. Aplauze, vă rugăm.

Bucuroși de lucrul bine făcut – vorba aia, doar am aplicat ca la carte modelul GROW (vezi wikipedia) de desfășurare a unei sesiuni de coaching – îl conducem afară pe Picasso (care arată, ce-i drept, un pic dezorientat, confundând de mai multe ori ușa de la debara cu cea de la ieșire). Nu-i nimic, ne liniștim de unii singuri, i se trage de la iluminarea interioară pe care tocmai a avut-o, oftăm mulțumiți, vizualizând cu ochii minții succesele pe care Picasso le va avea de acum înainte.

Mai problematic este când, după jumătate de an de la discuția noastră, îl regăsim pe Picasso la fel de dezorganizat în privința timpului.

Unde am greșit? Metoda a fost corectă, întrebările de coaching la fel… Atunci?

Să încercăm să găsim răspunsul la această întrebare printr-o o analogie… cu simțire.

Imaginează-ți că, suferind de o crâncenă durere de dinți, intri în primul cabinet stomatologic care îți iese în cale. Acolo, doi doctori, amândoi liberi să te primească. Intri în primul cabinet, unde te întâmpină un tip ca din reclamele de televizor. Te invită să iei loc pe un scaun.

– Despre ce este vorba?  întreabă el cu un aer profesional.

– Știți, începi cu glas mic (realizând că durerea ți-a trecut ca prin farmec), de vreo săptămână încoace mă tot doare când mănânc.

– La rece, la cald? intervine medicul.

– Ăăă, la dulciuri mai ales, mormăi tu în barbă, ușor jenat să nu îl pui în dificultate pe domnul doctor. Și la rece, adaugi repede. La cald mă lasă. Țin o gură de apă încălzită la microunde acolo unde mă doare și parcă mai trece.

– Înțeleg, rostește preocupat medicul. Vă rog să luați loc pe scaun, continuă el pe același ton profesional.

După o vreme în care a manevrat o serie de instrumente aducând suspect de bine cu cele cu care sunt forțați spionii în filme să-și divulge secretele, apoi ți-a suflat niște aer comprimat în măsea de ai simțit că vrei să ieși prin tavan, îți spune:

– Din nefericire, avem de a face cu o gangrenă complicată. Nu va fi simplu. Procesul infecționist a interesat deja parodonțiul apical.

Asta ce o însemna? O fi de rău? îți zici, dar parcă nu îți vine să îl deranjezi pe domnul doctor, atât de important în halatul lui cel apretat.

– Și he e de hăcut? întrebi tu ținând gura deschisă, încercând să îl vezi cu coada ochiului pe domnul doctor care s-a dus în colțul celălalt al cabinetului să se spele pe mâini.

– Vă rog să închideți gura și să vă dați jos de pe scaun. Poftiți la birou, revine el, după mai bine de trei minute în care și-a luat niște notițe în caiet, în câmpul tău vizual.

– Hmediat, mormăi tu masându-ți mușchii maxilarelor, dureroși de cât ai stat cu gura deschisă. Te așezi de partea cealaltă a biroului domnului doctor, care te privește cu o atitudine impenetrabilă.

– Nu vă ascund, începe el, că treaba este serioasă. Trebuie să scoatem nervul dintelui bolnav, să îi pilim pe cei de lângă, apoi să punem o punte peste. Toată treaba ia între două săptămâni și o lună. Cu cât începem mai repede, cu atât terminăm mai repede. Pentru ce dată doriți să va fac programarea?

Stai, te gândești ce să spui și parcă nu îți vine să îți iei un angajament ferm. La o adică, poate treaba nu e atât de gravă și mai suportă amânare. Dintr-o dată, îți vine o idee:

– Știți, aș vrea să îi fac o vizită și colegului dumneavoastră. Nu că nu aș avea încredere în diagnosticul dumneavoastră, dar două păreri nu au cum să strice, nu-i așa? întrebi, privind mai mult în jos decât la domnul doctor.

– Cu cea mai mare plăcere, îți răspunde medicul, conducându-te cu același aer profesional până la ușă.

Într-o stare nu prea bună, bați la ușa celui de al doilea cabinet.

– Intră, bubuie dinăuntru o voce veselă.

Te conformezi, închizând ușa în urma ta.

– Vă pricepeți la flori? întreabă fără se întoarcă doctorul, continuând să ude niște plante de interior dintr-o stropitoare mică.

Te uiți nedumerit la bărbatul înalt, cu un ușor început de bombeu (cunoscut în limbaj colocvial și sub numele de burtă) și mormăi primul lucru care îți vine în cap:

– Exceptând o tufă mare de mentă pe care o țin pentru ceai, nu cred să fi avut vreodată altă plantă în casă.

– Vă place ceaiul de mentă? se interesează doctorul văzându-și mai departe de stropitoarea lui.

– Nu în mod special, răspunzi. Folosesc frunzele de mentă în combinație cu ceaiul verde. Am rămas cu obiceiul acesta de când m-am lăsat de fumat.

– V-ați lăsat de fumat? se întoarce doctorul brusc interesat către tine, măturând în drum cu privirea pachetul de țigări început de pe biroul lui.

– Da, acum vreo șapte ani, zâmbești cu un licăr de mândrie în ochi. Ai de ce. A fost greu, dar a meritat.

– Eh, de când îmi tot zic și eu să le las și tot degeaba, dă a lehamite doctorul din mână. Ochii îi zâmbesc școlărește. Pune stropitoarea pe pervaz și se apropie de tine: Probabil că nu îmi doresc suficient de mult să o fac. Zamfir, se recomandă el întinzându-ți mâna.

– Picasso, spui la rândul tău.

– Vă rog să luați loc, îți indică doctorul un scaun confortabil din piele. Doare rău? continuă el, rezemându-se de colțul biroului.

– Mhm, mormăi tu luându-ți o față pleoștită, cum îi stă bine unui pacient.

– Pe stânga, în partea de sus, nu?

– De unde știți? te arăți surprins.

Îți face cu ochiul și merge să se spele pe mâini. Îi simți zâmbetul în glas:

– Fie sunteți de meserie violonist – de unde și capul ușor aplecat spre umărul stâng – fie pe partea aia vă doare o măsea, de unde și nevoia de-a o pipăi în permanență cu limba.

Te pufnește râsul și ridici instinctiv mâna la măseaua bolnavă. O idee nu foarte bună, rapid sancționată cu o durere pe măsură. Te strâmbi.

– Haideți pe scaun să vedem despre ce este vorba, te invită doctorul ștergându-se pe mâini cu un prosop de hârtie.

Te ridici de la locul tău și te îndrepți către scaunul de stomatolog. Mersul tău seamănă cumva cu cel al unui condamnat urcând treptele eșafodului, dar încerci să pari brav.

– Închideți, vă rog, îți spune doctorul după o scurtă inspecție, timp în care s-a folosit doar  o oglindă și o spatulă. Nu aer comprimat, nu apă rece. Or fi defecte?

Te conformezi și aștepți.

– Aveți o carie care a ajuns la pulpa dintelui. Din nefericire, nu îl mai putem salva, în sensul în care nu o putem astupa ca pe o carie, să-i zicem, normală. Va trebui să scoatem nervul dintelui – nu vă fie teamă, sună mai rău decât este în realitate. Nu doare aproape deloc și se face în câteva minute pe ceas, apoi va trebui să-i lucrăm și pe ceilalți doi de lângă. Se întrerupe, privindu-te cu atenție: Vă este teamă?

– Nnnu, zici, chipul tău alternând între diverse nuanțe de alb.

Doctorul te privește cu un ochi închis și ridică degetul arătător îndoit, un fel de “Să moară mincinosul?”

– Ok, un pic, admiți tu cam fără chef.

Doctorul continuă să-și țină arătătorul ca un cârlig întors. Surâde fără să spună nimic.

– Un pic mai mult, recunoști în final. Zâmbești fără de voie doctorului.

– Vă este frică de anestezie sau de durerea în sine? se interesează el pe un ton din care nu lipsește căldura. Îl simți că îi pasă, că întrebarea n-a fost doar de formă.

– De amândouă, te precipiți tu. Știți, este prima mea vizită la stomatolog…

Doctorul face o pauză, cântărindu-și vorbele. Într-un final, vorbește:

– Nu am să vă spun că anestezia este o “doar o pișcătură”; ar fi o minciună. Este o înțepătură de seringă în gură, prin urmare, neplăcută și dureroasă, nimic de zis. Însă, continuă el, nu se compară nici pe departe cu ce veți simți când infecția va ajunge la nerv. Nu am de unde să știu cum va fi în cazul dumneavoastră, dar vă pot spune despre un pacient care a ajuns în toiul nopții la urgență, în picioarele goale și cu pantalonii de pijama puși invers. Conform spuselor lui a simțit că “cineva îi bătea cuie înroșite în fundul orbitelor, direct în creier”. După expresia pe care o avea când a intrat în cabinet, tind să cred că așa au stat lucrurile.

Te uiți la el și vezi că nici nu glumește, nici nu te minte. Dacă nu faci ceva, lucrurile pot să ia o întorsătură gravă. Este momentul să îți învingi frica și rezolvi problema.

– Nu știu ce să zic… puteți să mă primiți undeva pe săptămâna viitoare? mormăi tu în barbă fără prea mare convingere.

– Ce ați zice de acum? zâmbește el consultând de formă caietul de programări de dinaintea lui.

– Acum… acum? întrebi tu simțind un gol rece în stomac.

– De ce nu? te întreabă doctorul cu o urmă de zâmbet din colțul ochilor. Cu ce va fi mai bine săptămâna viitoare decât acum?

– Apuc să mă obișnuiesc cu ideea, sari tu bucuros că ai găsit un motiv de care să te agăți.

Doctorul tace, orice fărâmă de umor dispărând de pe chipul lui. Vorbește rar, privindu-te în ochi:

– Și infecția? Ea ce va face până săptămâna viitoare?

– Am să iau antibiotice, te trezești spunând. Vocea îți este încăpățânată, ranchiunoasă.

Doctorul te privește preț de o clipă, apoi deschide caietul de programări. Atitudinea îi rămâne caldă, suportivă. Nu te judecă pentru frica pe care o ai față de injecții, deși ar putea să o facă. Simți că nu ești pentru el doar un pacient fără chip, o parte neînsemnată din rutina profesională a zilei respective, ci un om întreg, cu bunele și cu relele lui.

– În ce zi anume v-ar conveni? De preferință mai spre începutul săptămânii, pentru a diminua șansele complicațiilor de care vă spuneam. Zâmbește: Nu vă fie teamă, vă voi prescrie și un antibiotic până atunci.

Este rândul tău să nu zici nimic. Clipele trec una după alta, adâncind tăcerea ce umple ca o pernă de puf cabinetul.

– Ziceți că nu doare foarte tare injecția? oftezi în cele din urmă.

– Dacă ar fi să vorbesc din experiența proprie, este comparabil cu atunci când îți muști mai tare falca. Nu a fost nici pe departe durerea ucigătoare de care m-am temut când m-am așezat pe scaun.

– Serios? întrebi în timp ce te îndrepți către scaunul stomatologic. Și dumneavoastră ați avut probleme cu dinții?

– Și nu doar o singură dată, pufnește în râs doctorul trăgându-și o pereche de mănuși chirurgicale în mâini. Prima dată mi s-a întâmplat în facultate, când am avut norocul să nimeresc o piuliță în pâine.

– O piuliță?

– Daaa, uite așa de mare era. Îmi aduc și acum aminte. Pe o parte era dată cu vopsea verde – deschideți vă rog și rămâneți așa – în timp ce cealaltă parte era ruginită măr. Am avut noroc că mi-am spart doar o singură măsea și nu mai multe…

***

Ce a făcut primul doctor? Copleșit de importanța actului medical și de dorința de a-l face cât mai bine, a uitat că în acel cabinet se aflau doi oameni – el și pacientul – și s-a luat prea în serios. A uitat să râdă, să recunoască că nici el nu este perfect. Rezultatul? Numărul de punți pe care le-a creat către pacientul său a fost practic zero. Odată diagnosticul pus, nu i-a păsat că Picasso nu era pregătit pentru respectiva intervenție și și-a văzut mai departe de rutina profesională: “Pentru ce dată doriți să va fac programarea?”.

Dar al doilea doctor, el ce a făcut? Ei, bine, acestuia i-a păsat de Picasso în primul rând ca om, apoi ca pacient. I-a lăsat timp să se acomodeze cu cabinetul, s-a arătat interesat de preferințele lui… într-un cuvânt, i-a făcut loc să-și desfășoare personalitatea. Iar când lucrurile au părut că alunecă într-o direcție nepotrivită, a rămas alături de Picasso fără să-l judece. De ce ar fi făcut-o? În fond, pacientul era un adult pe deplin responsabil de viața sa. Dacă el preferă ca în loc să-și înfrunte frica de injecție să sufere o complicație (poate severă) la măseaua bolnavă, este în dreptul lui să o facă. Regretabil din punctul de vedere al doctorului, dar  acceptabil din punctul de vedere al lui Picasso care în momentul acela nu putea mai mult de atât.

Ca să nu cad în patima primului doctor, mă voi opri aici, dar nu înainte să vă împărtășesc o idee pe care am citit-o la un moment dat și care m-a scuturat bine de tot din atitudinea mea de mare și important project manager:

Oamenii sunt ființe animate de propriile lor idealuri și temeri și nu doar simple obstacole ce trebuiesc depășite în drumul către atingerea obiectivelor propuse. Cineva care nu îndeplinește o anumită sarcină (sau face în mod constant altfel decât îi spui) nu este un mecanism stricat care să necesite reparații – sau înlocuire – ci un om care are nevoie de înțelegere. Ceva se petrece acolo și ai face bine să vezi despre ce este vorba. Fă-l să simtă că îți pasă ce se petrece cu el, iar magia nu va întârzia să se petreacă.

Cât vorbim și cât muncim când lucrăm Agile

Agile este ca jogging-ul. Cu cât vorbești mai mult despre el, cu atât de îndepărtezi mai mult de partea aplicativă. Trist, dar din păcate, adevărat.

De exemplu, dacă ai o oră la dispoziție și o pui de o prezentare în care arăți cinci moduri de a realiza o retrospectivă, ai vorbit despre Agile. În schimb, dacă ai folosit respectiva oră pentru a îmbunătăți lucrurile (fie și doar cu puțin) în echipa ta, atunci fost Agile.

Că lucrați într-un mediu Agile sau nu, vă propun un exercițiu. Stabiliți de comun acord cu întreaga echipă asupra unei zile anume și ieșiți împreună în pauza de masă. Luați cu voi câteva post-it-uri, un mănunchi de pixuri și mergeți într-un loc unde să vă facă plăcere. Dacă rechiziționați sala de consiliu, atenție să nu urmeze după voi vreo întâlnire importantă. Experiența spune că mirosul de pizza are nevoie de surprinzător de mult timp pentru a ieși dintr-o cameră ventilată cu aer condiționat.

Așteptați-i pe colegii voștri să se așeze, dați-le bilețelele și pixurile și începeți cu o întrebare deschisă:

Dacă ar fi ca un singur aspect în proiectul/echipa noastră să se îmbunătățească cu puțin, care ar fi cel ce ar aduce cele mai mari beneficii?

Așteptați-i să termine de scris, apoi oferiți fiecărui participant două minute după ceas în care să-și susțină punctul de vedere, anume de ce acel aspect, dacă s-ar îmbunătăți, ar aduce cele mai mari beneficii echipei (și care ar fi ele). Regula este unul vorbește, ceilalți ascultă; nimeni nu întrerupe pe nimeni. Faceți astfel și veți evita dezbaterile sterile.

Adunați post-it-urile, apoi dați-le din mână în mână, rugând fiecare participant să bifeze cu o bulină subiectul care i se pare a fi cel mai important. În caz de balotaj (aveți mai multe subiecte care au întrunit punctaj maxim), păstrați-le doar pe acestea și mai votați o dată. Continuați până obțineți unul sigur.

De comun acord, stabiliți durata unui ciclu de îmbunătățire (de obicei, o săptămână) și vedeți ce puteți face în timpul hotărât. De exemplu: “Să clarificăm trei user stories”, “Să adăugăm cinci teste automate”, “Să refactorizăm modulul de login” etc. Ca notă de avertizare, nu luați mai mult decât știți că puteți face. Decât să vă propuneți mult și să faceți puțin, preferați să fie invers. În loc să ziceți 10 și să faceți chinuit un 9, preferați să ziceți 5 și să faceți cu drag și cu plăcere un 7. Succesul este ca un mușchi. Cu cât îl duci mai des la sală, cu atât devine mai puternic și te servește mai bine.

Pentru ca o inițiativă de acest gen să reușească este nevoie (obligatoriu) ca două condiții să se îndeplinească:

Să existe un topic owner – tipul ăla agasant care, atunci când trece pe lângă biroul tău, se găsește să te întrebe în ce stadiu ești, ajutându-te să te ții de ce ai promis.
Fiecare membru al echipei să se implice în îmbunătățirea subiectului ales. Dacă cineva nu poate fi implicat din punct de vedere tehnic, există oricând munci mai puțin glorioase (răspuns la emails, scris documentație, înregistrat screencasts și multe altele) prin care îi poate ajuta pe ceilalți.

Dacă nu se ivește imediat cineva care să preia rolul de topic owner, insistați până când cineva se oferă. Un tren fără o locomotivă stă pe loc, nu merge nicăieri.

În zilele care urmează, discutați la daily și despre subiectul nou apărut, fiecare membru al echipei oferind un status despre cum merg lucrurile cu contribuția lui/ei.

Când simțiți că subiectul a ieșit din zona roșie, propuneți o nouă întâlnire de continuous improvement (pentru că despre asta este vorba, sunt convins că v-ați dat deja seama) și repetați procesul pentru a alege o nouă direcție de îmbunătățire.

În încheiere, să recapitulăm întreg exercițiul:

De comun acord cu echipa, identificați un topic din activitatea voastră care, dacă s-ar îmbunătăți fie și doar cu puțin, ar genera cele mai benefice efecte.
Stabiliți durata ciclului de îmbunătățire (recomandabil o săptămână).
Detaliați ce îmbunătățiri se pot face în timpul pe care îl aveți la dispoziție (atenție să nu vă angajați la mai mult decât puteți face).
Facilitați identificarea unui topic owner.
Facilitați ca fiecare dintre voi să contribuie cu ceva la respectiva îmbunătățire.
Discutați la daily despre statusul contribuțiilor individuale.
Când subiectul identificat a ieșit din zona critică, stabiliți o nouă întâlnire.
Începeți întâlnirea cu o scurtă retrospectivă – Ce lecții folositoare am tras din cele petrecute? – apoi treceți la identificarea unei noi direcții de îmbunătățire.

De ce merită să faceți exercițiul? De ce să vă dați de unii singuri de lucru, atunci când nu v-o cere nimeni?

Pentru că ne cunoaștem propriul interes, v-ar răspunde cei care deja procedează astfel. Ne place să venim cu drag la muncă și înțelegem că atunci când vrei ceva, trebuie să muncești pentru a-l avea. Lucrurile bune pur și simplu nu cad din cer, trebuie să te zbați pentru ele.